Situatia Imperiului bizantin sub urmasii lui Justinian » Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului

Situatia Imperiului bizantin sub urmasii lui Justinian

Dupa disparitia imparatului Justinian, elementele de descompunere ale Imperiului si-au facut aparitia din ce in ce mai mult. Intre anii 565 si 610 vom asista la multe situatii critice. Succesorii imediati ai lui Justinian au fost: Iustin al II-lea cel Tanar (565-578), Tiberiu al II-lea (578-582), Mauriciu (582-602) si Focas (602-610).

In aceasta perioada situatia interna a Imperiului bizantin a fost dominata de grave probleme de ordin financiar. Moartea lui Justinian fusese de altfel urmata de o reactie violenta impotriva absolutismului imperial la Constantinopol, unde diferitele factiuni precum verzii sau albastrii tulburau orasul sau in provincii acolo unde nobilimea era destul de agitata. Toate acestea, la care se adaugasi politica dictatoriala a lui Focas si-au gasit o rezolvarea in momentul in care pe tronul Imperiului bizantin a ajuns in 610 fiul exarhului Cartaginei, Heraclius, domnia sa marcand practic inceputul epocii bizantine.

Aftarodochetismul era o invatatura sustinuta de unii monofiziti, care afirmau ca trupul lui Iisus era incoruptibil (aftartos) dinainte de Invierea Sa , viata Sa pamanteasca fiind diferita de cea celorlalti oameni.

Politica externa

Pe plan extern, imparatii acestei perioade abandoneaza politica occidentala, Italia fiind aproape in intregime cucerita de lombarzi. Roma este abandonata, ultimul ajutor fiind gasit in energia papei Grigorie cel Mare (590-604). Pentru a salva cate ceva, Mauriciu a creat un exarhat la Ravenna, un altul in Africa la Cartagina, in care puterea militarasi cea civila erau reunite in mainile unei singure persoane, exarhul (reprezentantul puterii imperiale in cazuri speciale). Practic Imperiul bizantin era amenintat din trei directii: Spania - un spatiu destul de indepartat, Italia - amenintata de invazia lombardasi Balcanii - unde slavii, avarii si bulgarii amenintau insasi viata Imperiului. In aceasta situatie, din Peninsula Iberica care se gasea acum inca in mana bizantinilor, Imperiul a pierdut intre 571-572 Cordoba, iar ceva mai tarziu in 629 a fost cucerita definitiv de vizigoti. Fara a intra in detalii vom mai spune ca influenta bizantina asupra culturii vizigote nu a fost neglijabila.

Bizantul si Italia

In ceea ce priveste Italia, rezistenta bizantina a fost deosebit de slaba, pentru ca efortul principal al Imperiului era indreptat acum catre Orient si Balcani. Populatia care isi revenise cu greu dupa recucerirea bizantina, era acum nevoita sa faca fata unei fiscalitati excesive, unui sistem de spoliere discutabil, astfel incat venirea lombarzilor era privita cu bunavointa. In patru ani lombarzii vor stapani o mare parte a Peninsulei cu exceptia litoralului si a lagunei; in mai putin de zece ani ei reusind sa se organizeze in principate. Noul context permitea Bizantului sa mai detina o parte importanta a Italiei de Sud: Sicilia, Calabria, regiunea de coasta care inconjura orasele Neapole si Amalfi. In aceasta perioada, papa Grigorie cel Mare a reprezentat factorul de rezistenta impotriva lombarzilor, pagani in marea lor majoritate si a caror aristocratie era ariana. Prestigiul moral al scaunului sau era recunoscut in intreg Occidentul crestin. Corespondenta sa contine numeroase scrisori adresate episcopilor africani, indeosebi in problema donatista, vechea schisma de la inceputul secolului al IV-lea, care continua sa reprezinte un factor provocator in Biserica. In acea vreme, in care o buna parte a Occidentului era in mana regatelor "barbare", legaturile acestora cu Biserica erau in mod evident prioritare pe agenda de lucru a papei. De aceea, grija lui Grigore cel Mare era puterea lombarda in Italia: asistam acum la o ocupare brutala a pamanturilor traditional romane de catre regii si ducii de neam germanic, arieni, care nu numai ca atacau in mod direct armatele exarhatului imperial de la Ravenna, dar se opuneau si autoritatii spirituale a papei. Exprimandu-si frustrarea, papa Grigorie scria la un moment dat unui prieten de-al sau de la Constantinopol: "Eu nu am fost facut episcop de catre romani, ci de lombarzi". De altfel, el compara Roma cu un vultur care si-a pierdut penele. Acest patriotism roman a lui Grigorie, justifica atasamentul sau politic fata de Imperiul bizantin. In scrisorile adresate lui Mauriciu, el se numea "nevrednicul tau servitor" (indignus pietatis vestrae famulus), iar influenta mare pe care el o avea in Occident, mai mare decat exarhatul de Ravenna, il determina sa dea chiar decrete in numele imparatului. Acest rol jucat acum de papalitate in Occident, ca reprezentant imperial de facto, a servit mai tarziu drept precedent psihologic, atunci cand papii isi vor asuma o putere civila autonoma. Cu toate acestea, Grigorie celMare nu a fost mereu un instrument pasiv al politicii imperiale. In relatiile sale cu lombarzii, el a adoptat mai degraba o atitudine independenta. Multa vreme imparatul Mauricius si exarhul sau, Romanus, s-au opus tratativelor de pace cu cuceritorii. Papa insa a avut contacte cu regele lombard Agilulf, prin intermediul sotiei acestuia, Teodelinda, care era ortodoxa. Mauricius va condamna aceste initiative independente, Romanus il va acuza de tradare, numai ca aceasta politica a papei va da pana la urma roade sub exarhii Calinicus si Smarald, cand se va incheia pacea cu lombarzii. Mai mult chiar, Adaloald, fiul lui Agilulf si al Teodelindei a fost botezat in credinta ortodoxa in 603.

Aceasta politica pacifista va fi continuatasi de imparatul Focas, asasinul lui Mauriciu (602), care trebuia sa faca fata acum unei noi invazii persane. Convergenta politica dintre papasi noul imparat era explicabila, dar nu justifica bucuria exprimata de Grigorie la instalarea acestui tiran. Ca raspuns la sustinerea papei, Focas a publicat un decret special in favoarea primatului roman, pentru acest gest fiind cinstit la Roma prin ridicarea in Forum a unei coloane. Acest monument se pastreazasi astazi.

Relatiile care au existat in vremea lui Grigorie cel Mare, intre Biserica Romei si alte centre ale crestinatatii, au aratat ca papa intelegea misiunea sa mai degraba in termenii slujirii, decat in cei ai puterii. Intr-o scrisoare adresata arhiepiscopului Dominicus al Cartaginei, papa ii recunostea in mod formal drepturile, adica independenta administrativa a Bisericii africane. Tot papa purta o corespondenta regulata cu patriarhii orientali, indeosebi cu Evloghie al Alexandriei, Anastasie al Antiohiei si chiar Kirion al Georgiei. Tot din vremea lui Grigorie cel Mare nu pot fi uitate daniile pe care el le-a facut manastirilor din Tara Sfantasi la Muntele Sinai.

Raporturile cu persii

In Orient, razboaiele reincep atat la frontiera persana cat si la cea dunareana. Conflictul cu persii, dezastruos pentru Imperiu sub Iustin, se va termina in conditii avantajoase sub Mauriciu, dar va reincepe in vremea lui Focas. Motivul declansarii acestui conflict, care parea pentru o buna perioada incheiat, a fost nerespectarea de catre Iustin a tratatului unchiului sau, Justinian, incheiat cu persii in anul 562. De asemenea, un rol determinant l-a mai avut si protectia pe care bizantinii o manifestau fata de armeni, cei care tot acum se revoltasera impotriva persilor. Armenia avea nu numai o importanta strategica pentru Imperiu, dar era si un furnizor important de militari, care ii inlocuiau pe mercenarii germani plecati in Apus. Drept represalii la aceasta atitudine, Chosroe I a invadat Syria, a pus stapanire pe cetatea Daras situata la frontiera. Pe timpul lui Tiberiu (asociat lui Iustin II cu titlu de caesar, el fiind mai inainte comes excubitorum, adica comandantul garzii personale a imparatului), s-a incercat incheierea unei paci cu persii, dar pentru aceasta era nevoie de intarirea fortelor armate, care sa-i dea prestigiul necesar sa trateze cu persii. In vederea intaririi fortelor sale militare, Tiberiu avea nevoie de un armistitiu pe care-l obtine in Mesopotamia, dar nu si in Armenia. In 578, in functia de magister militum per Orientem este numit Mauriciu, care a repurtat unele victorii ce i-au permis lui Tiberiu sa negocieze pentru oprirea luptelor. Conditiile puse de el lui Chosroe erau generoase: in schimbul cetatii Daras, persii urmau sa primeasca unele teritorii pierdute precum Armenia. Tratatul era pe punctul de a fi incheiat, cand Chosroe moare in 579, succesorul sau Hormisdas, rupand negocierile. Razboiul reincepe si va dura pana la moartea lui Tiberiu in 582.

Succesorul lui Tiberiu, Mauriciu va continua conflictul cu persii, dar va inregistra o oarecare ameliorare a situatiei. In 591, Hormisdas a fost asasinat de catre satrapul Varanes din Media, iar fiul lui Hormisdas, Chosroe al II-lea a cerut ajutor bizantinilor pentru a-si recapata tronul. Mauriciu il ajuta, Chosroe isi recapata tronul iar in schimb cedeaza bizantinilor orasele Martyropolis, Daras si intreaga Armenie. Relatiile cu persii se vor inrautati sub imparatul Focas, Chosroe al II-lea cucerind in 605 cetatea Daras si Cezareea Capadociei.

Categoria: Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului - Pr. Emanoil Babus

Cautare: