Smereste-te, ca ai pentru ce!

- Care este semnul că am reuşit să biruim şi să scoatem din noi patima mândriei şi a iubirii de sine?

- Cred că niciodată nu va putea fi „un semn”, definitiv, că mândria este scoasă. Omul smerit nu se vede niciodată că-i smerit. Lupta aceasta de o viaţă întreagă, simţită, ruptă, dreaptă şi cinstită o ştie şi o va încununa Dumnezeu. Apoi, acestui diavol al mândriei, plin de o nesuferită duhoare, nu-i va fi deloc uşor că aţâţă şi se aruncă singur în foc cu un suflet care doreşte şi ştie sigur că nu va putea vedea şi împărăţi cu Hristos fără de o smerită smerenie.

Spune Sfântul Ioan Scărarul că diavolul trufiei alungă pe toţi ceilalţi diavoli şi el ţine locul la toţi. Toată Scriptura şi toată marea sfătuire a Sfinţilor încercaţi în luptă cu acest diavol cotropitor al mândriei ne spun că fără harul de sus nu se va putea birui această patimă. Bunul Dumnezeu a spus cu tărie că acest mare har nu-l va da decât celor smeriţi, cum spune în Sfânta Evanghelie, că celor smeriţi le dă har!

Măsura de curăţire a inimii este măsura de izbucnire a simţirii către Dumnezeu. Cât de scumpe sunt îndemnurile oamenilor încercaţi şi cât rău poate pricinui o rânduială după cum îl taie capul pe fiecare! Pentru puţina noastră osteneală şi smerenie cu ce alese daruri suntem învredniciţi! Nu va mai fi iubire de sine, adică mândrie, când uimirea vă va cuprinde şi veţi vedea cât de mare este mila lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii. Oricărui ostenitor în Hristos îi putem spune: „Smereşte-te, că ai pentru ce!”

Blândeţea şi râvna pentru toate cele bune, nemânierea şi urmărirea păcii, nu a dreptăţii, sunt semne de nemândrie. Îndreptăţirea de sine nu poate fi laolaltă cu smerenia şi Dumnezeu se arată, nu atât celor ce se ostenesc, cât celor simpli şi smeriţi.

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 48-50)

Categoria: Articole

Cautare: