Speranța în viața duhovnicească se naște din nimicnicia mea

Dumnezeu ne iubește așa cum suntem. Ne iubește chiar și în eșecurile și slăbiciunile noastre. Trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem mai buni sau mai desăvârșiți decât alții. El ne iubește chiar și în cele mai mari căderi și neputințe ale noastre.

Dacă toți ceilalți așteaptă să le demonstrăm ceva ca să ne iubească — fie că este mama, tatăl sau societatea — Dumnezeu nu cere să ne dovedim vrednicia. El ne iubește necondiționat. Dragostea lui nu are condiții, este o dragoste unică, care ne cuprinde în totalitate, chiar și atunci când suntem căzuți și neputincioși.

Pentru mine, personal, cel mai încurajator lucru este să știu că există Dumnezeu, Cel care nu mă judecă, nu mă condamnă, nu mă presează și nu mă înjosește. El mă așteaptă cu răbdare, are încredere în mine, așteaptă maturizarea mea, creșterea mea duhovnicească, fără să Se grăbească. Aceasta este mântuirea mea. Astfel, toată neliniștea legată de necesitatea de a dovedi ceva dispare. Dar noi, din vanitate, preferăm să arătăm și să demonstrăm cât suntem de puternici și fără cusur.

Dacă vom înțelege aceasta, cred că vom găsi mângâiere, pace și liniște. Când? Atunci când mă accept pe mine însumi (adică îmi conștientizez slăbiciunea) în prezența lui Dumnezeu. Cele mai mari suferințe în viață încep atunci când nu poți să te accepți pe tine însuți. Și, când nu te poți accepta, nu poți accepta pe nimeni. Atunci toți ceilalți par a fi vinovați, dar, în realitate, vinovat este propriul nostru „eu.”

Așadar, dacă mă accept pe mine însumi în numele lui Dumnezeu, în prezența iubirii Sale absolute și necondiționate, atunci vine speranța. Și aceasta nu vine din realizările mele, ci din dragostea și relația mea cu Dumnezeu. Aici este marea diferență față de gândirea lumească, unde speranța vine din cuceriri, realizări, succese. În schimb, speranța în viața duhovnicească se naște din nimicnicia mea, din faptul că nu am ce să dau în afară de sinele meu, de sărăcia mea, de eșecurile mele, de urâțenia mea duhovnicească.

Este extrem de încurajator să simți că Cineva te iubește fără să ai nicio obligație în sens juridic sau moral de a dovedi ceva. Dacă există vreo datorie, aceea este să-L iubești pe El. Dar nici aceasta nu este o obligație, ci ceva care se naște firesc în sufletul omului.

Pr, Haralambos Papadopoulos

Categoria: Articole

Cautare: