Speranta vamesului

Aş vrea să vă reamintesc parabola „Fariseului şi vameşului”. Vameşul intră în Templu şi rămâne la uşă. Se ştie condamnat, ştie că după dreptate nu are nici o speranţă, fiindcă este străin de împărăţia lui Dumnezeu, de împărăţia dreptăţii, de împărăţia dragostei, fiindcă el nu ţine nici de lumea dreptăţii, nici de aceea iubirii. Dar în cursul vieţii sale atât de urâte, plină de cruzime şi de violenţă, el a învăţat un lucru despre care fariseul nu are nici cea mai mică idee. El a învăţat că într-o lume a concurenţei, într-o lume de fiare, într-o lume crudă şi neîndurătoare, singura speranţă ce rămâne este aceea într-un gest de milostivire, într-un gest de compătimire, într-un gest cu totul neaşteptat, care nu-şi află temeiul nici într-o obligaţie, nici în relaţiile naturale, într-un gest care va suspenda acţiunea lumii crude şi nemiloase în care trăim.

Tot ce ştie el, de exemplu, şi aceasta fiindcă el însuşi e primitor de mită, cămătar, hoţ, etc. este faptul că în anumite momente, fără nici un fel de motiv – căci obiceiurile sunt altele – i se întâmplă să ierte o datorie, fiindcă inima i s-a înduioşat, a devenit vulnerabilă; ştie că într-o altă împrejurare, el nu va întemniţa pe cineva deoarece chipul lui îi va aminti ceva, ori vocea lui îi va fi mers la inimă. Nici o logică în toate acestea. Lumea nu procedează astfel şi chiar el, de obicei, nu se comportă în felul acesta. Ceva apare deodată, ceva cu totul lipsit de raţiune şi irezistibil; el ştie de asemenea, probabil, că însuşi a fost salvat adeseori din catastrofa finală prin această apariţie a ceva neaşteptat şi imposibil prin apariţia milei, compătimirii, iertării.

Aşa că el se opreşte la uşa Templului, ştiind că întreg spaţiul interior al locului sfânt este împărăţia dreptăţii şi a iubirii, căreia el nu-i aparţine şi la care nu ar putea să ajungă. Dar din experienţă ştie şi aceea că imposibilul poate să se întâmple şi de aceea zice: „Fie-Ţi milă; nu ţine socoteală de legile dreptăţii, de legile religiei, în mila Ta coboară spre noi cei care nu avem nici un drept să fim iertaţi şi nici să fim primiţi în Templu!” Şi de aici cred că ar trebui să plecăm totdeauna.

(Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, pp. 25-26)

Categoria: Articole

Cautare: