Spovedania de pe patul de moarte

Dar buna grijă, pe care trebuie să o aibă creștinii, este aceea ca atunci când vor vedea pe cineva din familie sau din rudeniile sale că s-a îmbolnvit, să cheme repede preotul și să-l sfătuiască a-și mărturisi cu de-amănuntul toate păcatele sale, pe care le ține minte că le-a făcut în viață; și aceasta făcându-se, preotul, dacă va găsi de cuviință, o să-l împărtășească, dar dacă este o situație aproape de moarte, are voie și dezlegare canonică să-l împărtășească pe muribund cu Sfintele Taine, chiar de ar avea păcate opritoare (în cazul acesta cel ce moare fiind primit ca tâlharul de pe cruce). Iar dacă, prin voia lui Dumnezeu, după primirea Sfintelor Taine se va face sănătos, atunci de a avut vreo oprire, să rămână întru pocăință anii porunciți de canoane. (P.M.B. gl. 320)

Am auzit încă din gura unor creștini și alte sfaturi pe care vicleanul le șușotește la urechea celui mai puțin credincios: „Nu chema pe popă dacă ești bolnav, căci dacă vine el, apoi vei muri. Lasă, că de va fi nevoie, atunci îl vei chema când simți că ai slăbit de tot”. Dar vai! Ce mare înșelăciune a dracilor este acest sfat, prin care ei se silesc să nu lase pe creștin, ca nici măcar pe patul morții să se apropie de împărtășirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos.

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Valoarea sufletului, Editura Bunavestire, Bacău, 2008, p. 113)

Categoria: Articole

Cautare: