Spovedania este o intalnire si o impacare

Spovedania este o întâlnire şi o împăcare. Este întâlnirea noastră cu Hristos, a Cărui dragoste pentru noi nu are margini şi Care ne iubeşte cu toată viaţa Lui şi cu toată moartea Lui, Care nu ne părăseşte niciodată, dar pe Care noi, uneori sau poate chiar adeseori, Îl părăsim. Este o întâlnire care poate fi o reală bucurie atunci când, într-un oarecare răstimp, nu ne-am despărţit prin nimic de Hristos, când prietenia noastră a rămas curată, integră, când această prietenie nu a fost umbrită de necredincioşie. În acest caz putem veni către Hristos cu bucurie, fericiţi, putem să venim la spovedanie şi să spunem: "Doamne! Îţi mulţumesc pentru prietenia Ta, pentru dragostea Ta, Îţi mulţumesc pentru tot ceea ce eşti. Îţi mulţumesc că îmi îmgădui să mă apropii de Tine; Îţi mulţumesc pentru tot. O, bucuria mea! O, fericirea mea! Primeşte-mă şi mă binecuvintează ca să mă împărtăşesc cu Sfintele Tale Taine, să mă unesc cu Tine mai desăvârşit, pentru ca bucuria mea să fie încă mai desăvârşită."

Aşa ceva este posibil. Poate că nu de multe ori. Dar câteodată o astfel de întâlnire poate să ne umple viaţa, să fie o insuflare pentru tot restul vieţii, dându-ne puterea de a trăi.

De cele mai multe ori însă venim către Hristos după ce am fost oarecum despărţiţi de El. Uneori nu a fost o despărţire răutăcioasă sau împotrivitoare; ne-am despărţit de El pentru că L-am uitat, pentru că viaţa ne-a copleşit şi nu am mai avut vreme să ne mai aducem aminte de El. Viaţa era aşa de tumultoasă. Şi deodată ne-am amintit că dincolo de tot ceea ce a însemnat pentru o vreme bucuria ca rod al ostenelii şi al inspiraţiei noastre, dincolo de toate acestea este Hristos, acest Prieten care nu ne uită niciodată, de lângă Care am plecat şi Care acum este singur. Atunci trebuie să ne grăbim să alergăm către El şi să-i spunem: "Doamne iartă-mă. Viaţa m-a copleşit, m-am lăsat purtat de val de la una la alta, m-am împovărat cu multe probleme şi m-am lăsat ademenit de grijile vieţii. Primeşte-mă înapoi la Tine. Ştiu bine că acest entuziasm este superficial şi că singurul lucru care contează este prietenia." Dar înainte de a putea spune aceasta, trebuie să ne punem o întrebare: "Este, oare, adevărat că prietenia mea cu Hristos este îndeajuns de profundă încât vremelnica mea uitare nu o poate umbri sau distruge?... " [...]

Sunt momente când venim la spovedanie pentru că vrem să reînnoim apropierea care într-o oarecare măsură s-a zdruncinat. În aceste momente trebuie să venim la Hristos ştiind că suntem iubiţi cu toată viaţa şi cu toată moartea Lui, că suntem iubiţi pentru totdeauna, până în adâncul inimii noastre; că suntem primiţi, dar, pentru a deveni din nou prieteni, trebuie să ne deschidem sufletele şi să-I spunem Lui totul, pentru ca El să ştie de la noi ceea ce nu merge şi ceea ce pune piedici prieteniei noastre. Pentru a ne spovedi nu trebuie să recurgem la o listă de păcate, nu ar trebui nici măcar să cercetăm Sfânta Scriptură pentru păcatele pe care am fi putut să le săvârşim: trebuie numai să ne punem această întrebare: prin ce am păcătuit eu personal înaintea lui Dumnezeu; în ce m-am arătat a-I fi necredincios?

Ca să putem face asta, trebuie în primul rând să ne cercetăm conştiinţa şi să ne întrebăm ce anume am preferat în locul lui Hristos? Nu vă voi da o listă, dar fiecare dintre noi poate să spună: da, în locul apropierii de Hristos am preferat aceasta sau cealaltă - spre ruşinea mea.

În afară de asta, putem să ne mai întrebăm: ce sunt eu în cea mai mare parte a timpului? Pentru a face aceasta putem să luăm şi Sfânta Scriptură şi să marcăm în ea nu acele pasaje care ne acuză, ci cele desprecare putem spune - precum şi ucenicii spuneau mergândcu Hristos spre Emaus:" Nu ardeau inimile înlăuntrul nostru când El grăia cu noi pe cale?"

Cercetaţi deci în Evanghelie acele pasaje care v-au făcut inima să ardă, chiar şi pentru o clipă, care v-au atins în adâncul inimii, pasaje care v-au făcut să simţiţi că voi şi Hristos împărtăşiţi aceleaşi sentimente, aceleaşi gânduri, că sunteţi una - da, că suntem una cu El.

Într-adevăr sunt pasaje despre care putem spune că gândurile Lui sunt gândurile noastre, că simţămintele Lui sunt simţămintele noastre, că suntem una cu El, că suntem una cu EI în acel morment. Iar când descoperim că am profanat acel moment, că l-am călcat în picioare, că ne-am îndepărtat de Hristos, că eram una cu El şi că L-am părăsit - înseamnă că am renunţat poate la puţinul, dar unicul şi cel mai sfânt lucru din noi. Într-un anumit sens nu are prea mare importanţă faptul că am încălcat nişte reguli, ci că am profanat în cel mai înfricoşător mod unitatea noastră cu Cel iubit, cu Cel care ne iubeşte. Ar trebui să recitim aceste pasaje, să ne judecăm pe noi înşine raportându-ne la ele, necăutând în ce fel ne-am făcut vinovaţi, ci la modul în care ne-am pierdut credincioşia, prietenia, iubirea noastră, încrederea în El; pentru că Hristos nu Se schimbă; noi suntem cei care L-am părăsit.

Aceste lucruri trebuie aduse la spovedanie. Poate fi cu adevărat înfricoşător faptul că noi suntem cei care L-am lepădat...

De aceea, atunci când ne pregătim pentru spovedanie, să ne punem următoarea problemă: spovedania este întâlnirea cu prietenul cel mai apropiat, cu Preaiubitul, cu Cel cu Care vrem să fim una, nedespărţiţi, pentru totdeauna, în chip deplin, în adâncurile noastre. Noi însă am profanat această prietenie, iar inima, memoria şi mintea mărturisesc aceasta, atunci când ne amintim acele pasaje care au făcut să ardă inima în noi, când mintea ne devine mai limpede, când voinţa purcede către cele bune, iar trupul dobândeşte linişte, uitând că este carne şi devenind trup, zidire sfântă - sfântă pentru că prin Botez s-a unit cu umanitatea lui Hristos, prin Mirungere a devenit vas al Duhului Sfânt, iar prin împărtăşire cu Sfintele Taine a devenit Trupul lui Hristos, chiar dacă în chip încă nedesăvârşit.

Această conştiinţă ar trebui să o avem la spovedanie. Fie ca Domnul să ne dea să mergem pe această cale, să fim în stare să ne pocăim şi să regretăm nu doar un păcat de pe o listă, pe care l-am săvârşit în treacăt, ci ceea ce s-a rupt în prietenia mea, în unirea mea cu Hristos, Mântuitorul, Prietenul, Preaiubitul.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iertării, taina tămăduirii, Editura Reîntregirea, p. 98-103)

Categoria: Articole

Cautare: