Spovedania trebuie sa aduca bucuria si usurarea sufletului

Spovedania nu este numai a spune un număr de gânduri sau de fapte pe care le-am făcut. Acesta e un bun început pentru un începător. Spovedania, ca tot ce este duh, devine stare; o stare a firii omului. Preasfinţitul spunea de Adam, că Adam nu s-a spovedit lui Dumnezeu. Ce era în Adam? Era o închidere faţă de Dumnezeu. Dacă ar fi spus: „Doamne, am păcătuit, am făcut ce ai spus să nu fac, iartă!” – sau cum avem în rugăciunile noastre: „Eu ca om am păcătuit; Tu ca Dumnezeu iartă!” Noi ştim că Dumnezeu ar ierta, nu avem nevoie de vreo dovadă. Fiindcă dacă noi, într-o zi (sau de mai multe ori) am făcut o spovedanie mai adevărată, mai cu durere, mai cu înţelegere, păi ştim în ce fel am „zburat”. Că am auzit asta şi de la copii care s-au spovedit aşa, un copil de şapte ani, când şi-a sfârşit spovedania, zburda prin biserică! Spunea: „Părinte, acum pot să fug!” Vine înapoi: „Nu numai pot să fug, pot să zbor!” Şi într-adevăr, simţim sufletul curat. Cu cât era mai mare întunericul – ca să-l citez pe Sfântul Pavel: „Acolo unde s-a înmulţit păcatul”, cu atât mai mare e bucuria şi uşurarea sufletului, adică „prisoseşte harul”.

(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 55-56)

Categoria: Articole

Cautare: