STATUL IN CONCEPTIA BIBLICA sau DATORIILE CELOR CREDINCIOSI FATA DE STAT

INVATACELUL: Unele secte, cum sunt studentii in Biblie sau russelistii (urmatorii lui Carol Russel), apoi o grupare a lor zisa “martorii lui Iehova”, adventistii reformisti, inochentistii s.a. sustin ca, dupa invatatura biblica, statul si autoritatile de stat nu trebuie recunoscute, deoarece ele sunt unelte ale lui Antihrist, intocmai cum sunt si organizatiile bisericesti; ca atare, ele trebuie sa dispara, iar nu sa fie recunoscute si respectate. Autoritatile de stat - zic ei - procedeaza la fel ca si “instrumentul clerical” in Biserici: sustin deosebirile de clasa si vrajmasia intre oameni si popoare, producand razboaie, conflicte economice etc. imi dau seama ca nu poate fi adevarat tot ce sustin ei. Dar care este realitatea si adevarul expus de Biserica noastra?

PREOTUL: Invatatura aceasta ei o propaga mai mult prin grai - soptind-o cu precautie - fara a-i preciza in scris temeiurile biblice, fie de teama de a nu fi urmariti, fie in scopul de a nu produce ezitari in ceea ce priveste recunoasterea lor din partea statului ca asociatii libere religioase. Se supun numai de sila sau de frica, unii dintre ei uneori nevenind sa depuna juramantul la inrolarea in armata si sa ia arma, altii refuzand serviciul militar, cel putin sambata (ca si activitatea in aceasta zi, in institutiile si serviciile de stat), iar altii, neimpotrivindu-se cu fapta, indeplinesc totul impotriva convingerii lor, incredintati fiind ca nu sunt “vinovati” de faptele pe care le savarsesc sub presiune.

Fata de aceste invataturi si practici straine literei si spiritului Evangheliei, noi invatam cu totul altceva, precum urmeaza:

1. Organizatiile de stat si institutiile trebuie sa fie recunoscute, deoarece autoritatile garanteaza si realizeaza ordinea societatii. Tot ceea ce este ordine este de la Dumnezeu, caci numai dezordinea si anarhia sunt de la diavolul. Daca autoritatile de stat garanteaza ordinea, ele nu pot fi decat de la Dumnezeu, indiferent daca puterea acestor autoritati este detinuta de persoane care plac unora si nu plac altora. Iata ce scrie Sfantul apostol Pavel, in timpul cand in fruntea imperiului roman se afla Nero, unul din cei mai aprigi prigonitori ai crestinismului: “Tot sufletul sa se supuna inaltelor stapaniri, caci nu este stapanire, decat de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt randuite. Pentru aceea, cel ce se impotriveste stapanirii se impotriveste randuielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se impotrivesc isi vor lua osanda. Caci dregatorii nu sunt frica pentru fapta buna, ci pentru cea rea. Voiesti, deci, sa nu-ti fie frica de stapanire? Fa binele si vei avea lauda de la ea. Caci ea este slujitoare a lui Dumnezeu, spre binele tau. Iar daca faci raul, teme-te, caci nu in zadar poarta sabia; pentru ca ea este slujitoarea lui Dumnezeu si razbunatoarea maniei Lui asupra celui ce savarseste raul. De aceea este nevoie sa va supuneti, nu numai de frica pedepsei, ci si pentru cugetul vostru” (Rom., 13, 1-5).

Prin aceste cuvinte clare si firesti pentru oricine, apostolul arata ca, de vreme ce ordinea este de la Dumnezeu, atunci si cei ce o reprezinta, reprezinta ceva dumnezeiesc; nu persoanele in concret, ci autoritatea sau institutia in abstract. Autoritatea poate fi detinuta - uneori - de persoane abuzive. Dar, oricum ar fi, Dumnezeu nu-i impiedica nici pe abuzivi si nu le ridica libertatea, fiecare urmand a raspunde direct si personal de abuzurile sale, la judecata ce-l asteapta. Iar daca unii oameni pot fi rai, nu inseamna ca si ordinea pe care ei o reprezinta, prin calitatea lor, este rea. Iata pentru ce spune Sfantul apostol Petru urmatoarele: “Supuneti-va, pentru Domnul, oricarei oranduiri omenesti, fie imparatului, ca inalt stapanitor, fie dregatorilor, ca unora ce sunt trimisi de el, spre pedepsirea facatorilor de rele si spre lauda facatorilor de bine caci asa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune, sa inchideti gura oamenilor fara de cunostinta si fara de minte…” (I Petru, 2, 13-18).

Apostolii Petru si Pavel traiau in aceeasi vreme si cuvintele lor au intelesuri identice. Sfantul Pavel spune: institutiile de stat trebuie respectate ca unele ce reprezinta ordinea, supunerea fata de ele fiind “voia lui Dumnezeu”, aratandu-i lui Tit cum sa invete pe credinciosi in privinta atitudinii lor fata de autoritatile statului: “Adu-le aminte sa se supuna stapanirilor si dregatorilor, sa asculte, sa fie gata la orice lucru bun…” (Tit, 3, 1). Iar lui Timotei ii scrie mai mult: “Va indemn deci, inainte de toate, sa faceti cereri, rugaciuni, mijlociri, multumiri, pentru toti oamenii, pentru imparati si pentru toti care sunt in inalte dregatorii, ca sa petrecem viata pasnica si linistita… ca acesta este lucru bun si primit inaintea lui Dumnezeu” (I Tim., 2, 1-3). Cand apostolul Petru a scos sabia pentru a lovi pe unul din cei ce venisera cu oaste romana ca sa prinda pe Mantuitorul, a auzit de la El cuvintele: “intoarce sabia ta la locul ei, ca toti cei ce scot sabie de sabie vor pieri” (Matei, 26, 52). Se gaseau in fata ostasilor romani si deci, nu era cazul sa faci uz de forta impotriva lor. Impotrivirea cu arma in mana ar fi fost socotita ca nesupunere fata de stapanire si ca o vrajmasie impotriva imperiului si ar fi avut ca urmare uciderea impotrivitorului, conform prescriptiilor dreptului roman. Din cele aratate pana aici, rezulta doua aspecte, doua adevaruri :

a) Datoria noastra de a ne supune autoritatilor de stat.

b) Dreptul lor de a fi respectate si ascultate in aceasta calitate, ca unele ce “nu in zadar poarta sabie” (Rom., 13, 4), avand dreptul si puterea legiuita de a impune supusilor ascultare si de a pedepsi neascultarea si incalcarea legilor statului.

2. Impreuna cu statul si rolul sau, in Sfanta Scriptura sunt recunoscute si diferite alte asezaminte prin care se sustine, cum ar fi, de pilda, serviciul militar si impozitul.

In ce priveste serviciul militar, nu se cere nicaieri in Scriptura desfiintarea lui. Cand au venit ostasii la Sfantul Ioan Botezatorul, intrebandu-l ce sa faca, le-a raspuns: “Sa nu asupriti pe nimeni, nici sa invinuiti pe nedrept, si sa fiti multumiti cu solda voastra” (Luca, 3, 14). Nu le-a cerut sa-si lase slujba de ostasi (mercenari) ca sa se ocupe cu alta, ci numai sa fie corecti, de unde rezulta ca serviciul militar corect indeplinit este admis. Apoi, cand un sutas din Capernaum I-a cerut Mantuitorului sa vindece pe sluga sa, Mantuitorul nu i-a conditionat implinirea cererii de lasarea slujbei sale ostasesti, ci de credinta lui (Matei, 8, 5-15; Luca, 7, 1-10). De asemenea este semnificativ si faptul ca cel dintai pagan increstinat a fost un ostas: Sutasul Cornelie, ofiter in cohorta “Italica”, in Cezareea Palestinei (Fapte, cap. 10), tocmai prin exemplul increstinarii lui aratand Dumnezeu ca paganii sunt chemati la crestinism. Sfanta Scriptura nu are nici un cuvant impotriva slujbei ostasesti, caci de cate ori este vorba de vreun, ostas, nu i se face nici un repros pentru slujba lui, ci numai i se lauda credinta - daca o are - sau cel putin este sfatuit sa fie corect in slujba lui de ostas, fara a i se adresa vreun cuvant batjocoritor pentru aceasta calitate (I Cor., 9, 7; Matei, 27, 54 s.a.).

In ceea ce priveste plata impozitului catre stat, Mantuitorul S-a pronuntat clar si categoric: “Dati cezarului cele ce sunt ale cezarului…”; un raspuns afirmativ si raspicat adresat celor ce, cu gandul de a-L ispiti, I-au pus intrebarea privind legitimitatea platii impozitului catre stapanirea politica pagana (romana) de atunci (Matei, 23, 13-33). Altadata, cand I s-a cerut impozitul catre templu, i-a zis lui Petru: “Ce ti se pare, Simone ? Imparatii pamantului de la cine iau dari sau bir? De la fiii lor sau de la straini ? El I-a zis: De la straini. Iisus i-a zis: Asadar, fiii sunt scutiti” (Matei, 17, 24-27), Deci numai fiii imparatului sunt scutiti de impozite, nu si ceilalti supusi ai lui.

Iata pentru ce apostolul Pavel indemna pe credinciosii din Roma sa-si achite impozitele catre stat fara nici o ezitare: “Dati deci tuturor cele cu care sunteti datori; celui cu dajdia - dajdie; celui cu vama - vama; celui cu frica - frica; celui cu cinstea - cinste”.

3. In Sfanta Scriptura este admis si patriotismul ca sentiment de simpatie si adeziune fata de natiunea din care ne tragem si fata de patria unde locuim, insusi Mantuitorul a dat precadere celor de un neam cu El dupa trup (”oile cele pierdute ale casei lui Israel”), fata de pagani (Matei, 15, 24-25) si tot El a poruncit apostolilor Sai sa propovaduiasca la toate neamurile, incepand de la Ierusalim (Luca, 24, 47; Fapte, 1, 8). Apoi a vorbit despre conducatorii de state, fara a arata ca nu ar fi nevoie de ei (Matei, 22, 21).

Apostolul Pavel, de asemenea, respecta dreptul oricarui popor la “marire” si “cinste” inaintea lui Dumnezeu daca “lucreaza binele” (Rom., 2, 10), iar cand a fost maltratat pe nedrept, el a facut apel la dreptul lui de “cetatean roman” si la judecata imparatului (Fapte, 22, 25), desi imparatul era pagan si desi el insusi mustrase pe cei ce judecasera inaintea paganilor (I Cor., 6, 1-5). De aici rezulta nu numai importanta statului ca garant al dreptului omului, ci si dreptul acestuia de a face uz de calitatea sa de cetatean al statului, ca un supus loial. Din aceasta situatie se naste un sentiment de demnitate. Cand, la primele Rusalii, alaturi de crestini erau de fata in Ierusalim si iudeii din diaspora (imprastiati printre neamuri) de peste 15 limbi diferite - apostolii, fiind insuflati de Duhul Sfant, nu i-au invatat sa se impotriveasca randuielii din statele lor, ci le-au vorbit in limba fiecaruia din ei (Fapte, 2, 1-11), respectand prin aceasta dreptul fiecarui popor la specificul sau - cum este bunaoara limba - si confirmand ca Dumnezeu a lasat ca toate neamurile sa mearga in caile lor (Fapte, 19, 16). Deci, recunoasterea statelor nationale nu este nicidecum un pacat, Imparatia cerurilor nefiind impotriva conducerii pamantesti a popoarelor. Hotarele ei atotstapanitoare cuprind toate celelalte guvernaminte si popoare, fara sa le desfiinteze. De la amestecarea limbilor, la Turnul Babel, existenta natiunilor grupate in state nationale e ceva firesc. Diversitatea limbilor inseamna si traditii diferite, la care s-au grupat mai ales cei care simt si vorbesc la fel. Insa adesea, intre diferitele popoare pacatul a pus vrajmasie, ridicand intre ele ziduri de ura si venin, din cauza sovinismului si nationalismului exagerat, denaturat si abuziv, nationalismul exclusivist.

In crestinism, insa, s-au auzit cuvinte ca acestea: “Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca, pentru ca voi toti sunteti una intru Hristos Iisus” (Gal., 3, 28). Aici nu mai incape elin sau iudeu, taiere imprejur si netaiere imprejur, barbar, scit, rob, slobod, ci toate si intru toate e Hristos (Col., 3, 11). Dar prin aceasta nu se intelege ca s-ar desfiinta popoarele, ci numai ca ele sunt datoare a se infrati si a trai cu dragoste si in colaborare frateasca, spre binele lor si spre slava lui Dumnezeu, Care iubeste toate neamurile deopotriva.

4. Daca in Sfanta Scriptura serviciul militar este admis, atunci e de la sine inteles ca e admis si razboiul de aparare. Tocmai acest rol il are armata: de a asigura apararea statului in eventualitatea razvratirilor din launtru sau a navalirilor unor armate din afara.

Asadar, armata are in general datoria de a pazi statul, patria sau pe cetateni in totalitatea lor, fata de cei ce ii pericliteaza din afara sau altfel, precum si de a apara integritatea teritoriala sau suveranitatea morala a statului si drepturile pe care le garanteaza cetatenilor sai. Statul - dupa invatatura Sfintei Scripturi - nu are voie sa atace cu armata un popor, ci numai sa se apare, ca orice individ, daca este atacat. Daca, dupa invatatura Bibliei, se admite existenta statelor, a armatei, precum si razboiul de aparare si daca, potrivit cuvantului Sfintei Scripturi, se cere ascultare, supunere si respect fata de stat, fara indoiala ca si cetatenii din acel stat au datoria Sfanta de a se jertfi pentru apararea statului si a patriei in care traiesc.

5. Insasi buna chibzuinta a oricarei minti sanatoase cere supunere fata de stat. Caci daca statul garanteaza viata, libertatea si avutul cetatenilor sai - adica bunurile si drepturile lor sfinte - atunci acestia trebuie negresit sa aiba datorii fata de stat: sa-si plateasca impozitele, sa contribuie la apararea lui, sa faca serviciul militar, sa fie supusi autoritatilor, sa le dea cinstea cuvenita si sa contribuie cu toata convingerea la ordinea impusa de cei ce au menirea de a veghea la executarea legilor statului.

Daca am incerca sa ne inchipuim ce ar fi daca nu ar exista autoritatea de stat si legile sale, am descoperi o lume in care ar domni bunul plac si anarhia, in care nimeni nu ar mai putea fi sigur de viata sa, de libertatea sa, deoarece nu si le-ar putea asigura singur. Prin stat insa, toate acestea ii sunt garantate, caci statul reprezinta ordinea si siguranta. Iata pentru ce existenta lui nu poate fi impotriva voii lui Dumnezeu, ci numai in conformitate cu ea. Anarhia, dezordinea si bunul plac sunt de la diavolul, deoarece sunt tot atatea pricini care duc la rau si la dezbinare in lume.

INVATACELUL: Mai pe scurt, care sunt datoriile cetatenilor fata de stat?

PREOTUL: Mai pe scurt, datoriile crestinului si ale fiecarui cetatean fata de stat sunt acestea:

1) Dragostea de patrie si de poporul din care face parte.

2) Supunerea si ascultarea fata de ocarmuitori si de legile statului (Rom., 13, 1-2).

3) Munca constiincioasa pentru sporirea si binele obstesc si plata tuturor impozitelor fata de stat (Rom., 13, 7; Matei, 22, 15-21).

4) Rugaciuni pentru sanatatea si luminarea ocarmuitorilor statului (I Tim., 2, 1-2).

5) Rugaciuni pentru inflorirea tarii si ferirea ei de dusmani.

6) Apararea tarii, chiar si cu pretul vietii, in timp de razboi. Sfantul Atanasie cel Mare spune ca invatatura crestina opreste uciderile. “Dar in razboaie - adauga el - a ucide pe vrajmas este vrednic de lauda si ingaduit”. De asemenea, Sfantul Vasile cel Mare zice: “Uciderile din razboaie nu le-au socotit parintii nostri intre ucideri; unii se pare ca le dau iertare celor ce lupta in aparare, pentru cumintenie si buna cinstire de Dumnezeu” (Canonul 13 ; vezi Inv. de Cred. Ort., intreb. 229 si altele).

Categoria: Despre credinta ortodoxa - Parintele ILIE CLEOPA

Cautare: