Sufletul si mintea

Sufletul. Draga mea minte! Port astăzi cu tine discuţia obişnuită. Nu puţină uimire mă umple de modul în care tu eşti pusă de Creator, ca şi cum ai fi pusă de un anumit stăpân şi de cum întreţii toate forţele mele vitale şi toate părţile trupului, fără excepţie, ca un împărat, care stăpâneşte un oraş puternic sau ca un cârmaci iscusit conduci tot trupul prin lucrările tale intelectuale cele mai pricepute. Precum un călăreţ, care, fiind aruncat de calul furios, pierde biruinţa, deseori chiar şi viaţa, aşa şi tu, fiind adesea cuprinsă de o anumită patimă întunecată - sau de invidia dăunătoare, sau de mânie, sau de tristeţe - intri imediat într-o tulburare puternică şi te mâhneşti îngrozitor şi atunci toate judecăţile şi cuvintele tale devin necuviincioase şi, ca să spun mai pe scurt, nu mai recunoşti atunci pe nimeni, nici pe rude, nici pe cei mai dragi prieteni ai tăi. Să-ţi spun mai mult? Atunci tu vei răspândi hula nelegiuită la adresa Celui, Care este Singur Bun. Spune, te rog: de ce se întâmplă acest lucru cu noi - cu mine şi cu tine? Doresc cu putere, draga mea, să aflu aceasta de la tine.

Mintea. Tu, suflete, doreşti cu râvnă să afli de la mine un lucru foarte neclar şi de neînţeles pentru raţiune. De aceea eu aş prefera cu mare încântare tăcerea desăvârşită dacă nu m-aş ruşina de dumnezeiescul propovăduitor, care cere să fim pregătiţi întotdeauna pentru a da răspuns oricui ne cere socoteală despre nădejdea noastră (I Petru 3, 15). Astfel, cât pot, cu ajutor de sus, îţi voi spune puţin despre ceea ce ai întrebat. Îngrozitoare, foarte îngrozitoare boală este, suflete, iubirea de sine. Acest obicei rău, pentru că se întăreşte vreme îndelungată în sufletele noastre, are nevoie de nevoinţe şi eforturi mari până când va fi alungat din noi. Cândva a existat o perioadă când eu şi tu eram liberi de aceste patimi şi aveam o viaţă pe deplin liniştită şi netulburată, săturându-ne cu gândurile înalte şi curate ale dorinţelor dumnezeieşti, când nu ne frământam nici pentru slava deşartă, nici cu vreo ceartă, nici cu invidia, nici cu mândria ci năzuiam mereu la înţelepciunea simplă şi blajină fiind încurajaţi de dorinţa binelui desăvârşit. Creatorul nostru, suflete, este simplu şi nu este părtaş la nici un fel de rău şi de viclenie. Acesta este singurul bine, singura înţelepciune şi singurul adevăr. El este milostiv, darnic, cu totul sfânt şi drept. Din El se revarsă din belşug orice sfinţenie, orice bunătate şi toate darurile duhovniceşti. Dorind El să-l ridice la această desăvârşire şi pe cel pe care l-a creat la început după chipul Său cel dumnezeiesc, preabunul i-a dat o poruncă dumnezeiască prin care, dacă ar fi împlinit-o până la sfârşit fără de sminteală, ar fi fost într-adevăr fericit şi s-ar fi desfătat întotdeauna curat şi fără de patimi în împreună-vorbirea cu Însuşi Dumnezeu. Căci prin acea suflare dumnezeiască. El a pus în om toate acele virtuţi preţioase care se află şi în fiinţa dumnezeiască şi atotsfântă. Ele sunt: bunătatea, milostivirea, blândeţea, adevărul, dragostea şi cele asemănătoare cu ele. Cu toate acestea, nu i-a dat dintr-o dată şi desăvârşirea pentru ca, pe de o parte, să nu se înalţe cu mulţimea darurilor şi să nu fie lipsit definitiv de iubirea dumnezeiască iar pe de altă parte, fiind încurajat de dorinţa binelui desăvârşit şi curat, el să năzuiască mereu mai mult spre dobândirea lui. Mă obligă să înţeleg aşa acea împrejurare în care el nu a putut să se înfrâneze mult timp de la încălcarea poruncii lui Dumnezeu. Dacă el ar fi avut o credinţă neclintită, atunci ar fi avut şi o reuşită sigură căci din credinţă se naşte înţelegerea după cum spune clar cugetarea înţeleaptă a Scripturii: „dacă nu credeţi, nu veţi înţelege”. Astfel, cauza căderii lui Adam a fost nedesăvârşirea credinţei şi a iubirii faţă de Creator. E satisfăcută acum, suflete, dorinţa ta sau nădăjduieşti să ţi se spună mult mai mult despre aceasta?

(Sfântul Maxim Grecul, Cuvinte și învățături de folos, Editura Bunavestire, Galaţi, 2002, pp. 45-46)

Categoria: Articole

Cautare: