Suntem chemati sa ne rugam in duh de recunostinta si multumire

Maica Domnului ne poate sluji de icoană şi model. Într-adevăr ea răspunde Bunei-Vestiri aduse de Arhanghel cu rugăciunea: „Măreşte sufletul meu pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1, 46-47). Este o atitudine de bucurie, euharistică, doxologică. Deci şi noi, dacă suntem chemaţi să fim cu adevărat umani în viaţa noastră lăuntrică, trebuie să ne rugăm în duh de recunoştinţă şi mulţumire. „Rugăciunea este o stare de permanentă recunoştinţă”, spune Sfântul Ioan de Kronstadt; iar Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Înainte de toate să punem pe hârtia rugăciunii noastre o mulţumire sinceră. În al doilea rând, mărturisirea şi zdrobirea sufletului întru multă simţire. Apoi să facem cunoscut Împăratului toată cererea noastră”.

Deci, ordinea fundamentală în care trebuie să ne rugăm este: rugăciunea de mulţumire, de pocăinţă şi de cerere. Nu trebuie să începem cu mărturisirea păcatelor. Înainte de a ne coborî privirea spre urâţenia lăuntrică trebuie s-o înălţăm cu recunoştinţă spre slava lui Dumnezeu. Din acest motiv, rânduiala zilei liturgice în cultul ortodox începe, la vecernie, cu Psalmul 103 care este un imn de laudă pentru creaţie: „Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte! Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat... Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut”.

(Episcop Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 38-39)

Categoria: Articole

Cautare: