Suntem, in masura in care ne impartasim de "Cel care este"

Cum înţelegem noi mântuirea? În Biserică noi înţelegem mântuirea ca împărtăşire a vieţii dumnezeieşti. Dumnezeu împărtăşeşte omului viaţa Sa. Când omul ajunge la această asemănare deplină cu Dumnezeu, de pildă dacă omul ajunge să trăiască şi în slavă, şi în ocară, şi în ruşine cu aceeaşi neclintită dragoste dumnezeiască, stăm la înălţime. De ce? Fiindcă această neclintire a iubirii nu este parte din alcătuirea psihologică a omului, ci o caracteristică dumnezeiască: Dumnezeu nu poate avea vrăjmaş. Cine poate ceva împotriva lui Dumnezeu? Nu se clinteşte, pentru că nu este nici mărit de slava pe care I-o dăm noi, nu este nici micşorat de hula pe care I-o aducem noi. Fiindcă El este, şi viaţa Lui este vecinică. Dumnezeu este, şi ne cheamă la acest „a fi' şi la această asemenea-vecinicie pe care o are El. Stăm la înălţime, într-adevăr, când ajungem la trăirea oricărei virtuţi creştine, înţelese nu într-un sens etic, moral, ci înţelese ca însuşirea energiei care trăieşte în însuşi Dumnezeu.

(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002)

Categoria: Articole

Cautare: