Teologia monastica » Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului

Teologia monastica

Secolul care a precedat inceputurile dinastiei macedonene a fost framantat de erezia iconoclasta. Rolul jucat de monahismul bizantin in obtinerea victoriei Ortodoxiei asupra celor care persecutau pe cinstitorii icoanelor, ne ilustreaza ca acesta nu era numai o scoala a desavarsirii spirituale ci si o clasa ce se simtea responsabila pentru continutul de credinta si fata de soarta Bisericii in general. Specificul comportamentului si al ideologiei monastice, opozitia fata de toate necesitatile "acestei lumi", au dat nastere in Bizant unei teologii ce poate fi numita "monahala". In contrast cu formalul conservatorism al cercurilor bisericesti ierarhice si in contradictie cu traditiile elenismului profan, aceasta teologie a fost un curent creator in gandirea bizantina. In perioada in care scolastica latina domina seminariile din Rusia, Sfantul Serafim de Sarov isi expunea invatatura sa, iar Paisie Velicikovsky deschidea calea renasterii monahismului. Asemenea si la Bizant, in timp ce teologia oficiala risca sa se transforme intr-un comentariu scolastic al textelor patristice, o alta traditie autenticasi creatoare se raspandea in manastiri. Se vorbeste adesea despre "mistica bizantina", numai ca este vorba despre o prelungire a traditiei teologice contemplative originale.

In general, monahii i-au invatat pe bizantini cum sa se roage. Atat chinoviticii cat si isihastii au creat o traditie de rugaciune in care tinta era una comuna: transfigurarea omului prin comuniunea cu umanitatea ndumnezeita a lui Hristos in Duhul Sfant. In general, chinoviticii au pus accentul pe natura liturgica sau sacramentala a acestei comuniuni, in timp ce isihastii invatau ca trairea in Hristos trebuia atinsa printr-un efort personal. In Bizantul post-iconoclast cele doua traditii s-au completat, iar reprezentantul "misticii personaliste", Sfantul Simeon Noul Teolog (949-1022), si-a petrecut cea mai mare parte din viata in comunitati chinovitice. El ne-a lasat imne, scrisori, tratate ascetice si teologice. Este vorba despre o teologie specific monastica, consacrata in intregime descrierii vederii mistice, a acelei comuniuni cu lumina dumnezeiasca, care a fost de la inceput scopul ascezei monahale. Teologia renuntarii si urcusului solitar spre Dumnezeu a devenit in aceasta perioda mult mai importanta decat teologia oficiala. Acesti parinti spirituali inspirati, constituiau pentru Biserica un pol de libertate in raport cu lumea, acea libertate care putea judeca orice lucru din lume, ceea ce lipsea atat de mult stransei legaturi dintre Bisericasi Imperiu. Teologia acestor parinti se baza pe traire si nu pe o teorie anume, astfel incat prin ei crestinismul se reinnoia in dimensiunea sa practica.

Categoria: Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului - Pr. Emanoil Babus

Cautare: