Themele » Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului

Themele

Justinian incercase in zadar o reforma de amploare, care urmarea concentrarea intregii puteri civile si militare in mainile guvernatorilor de provincii. Succesorii sai au continuat aceasta politica, creand exarhatele de Ravenna si Cartagina: exarhul numit direct de imparat si revocabil in orice moment, avea o astfel de putere. Timp de mai multe secole, separarea puterilor in Stat constituise un principiu al administratiei romane. Sistemul themelor era insa ceva contrar si s-a dezvoltat mai ales in situatiile de criza. In secolul al VII-lea sistemul va desemna practic circumscriptia unde era cantonat principalul corp de armata, thema avand in fruntea ei un militar, un general, un strateg, devenind cu timpul o subdiviziune administrativa a Imperiului. Themele erau constituite in functie de nevo : thema armeniacilor este poate prima infiintata, iar mai tarziu thema Anatolicilor era pentru protectia Asiei Mici, in fata invaziilor arabe, thema Opsikion pentru a apara capitala, thema Marii pentru a raspunde amenitarii flotei arabe, thema Traciei impotriva bulgarilor, thema Heladicilor impotriva slavilor care amenintau Grecia, thema Siciliei pentru a lupta impotriva amenintarii arabe in Occident. Din aceasta sumara enumerare se poate vedea clar cum noua organizare care s-a incheiat in secolul al VIII-lea, bulversand administratia provinciala cu subdiviziunile Imperiului, lua in calcul diferitele pericole externe.

Themele corespundeau si unor realitati sociale. Contingentul era de fapt format din soldatii vechiului corp de armata care dadea si numele lor themei. Instalati in anumite locuri, ei au devenit cu timpul legati de acel pamant, astfel incat ajutati si de numeroase facilitati fiscale si de o protectie juridica, au transformat armata intr-o institutie practic ereditara. Nu se mai putea vorbi de o armata bazata pe un sistem clasic de recrutare, ci de o inrolare ereditara. Serviciul militar nu era permanent; pe perioada campaniilor militare stratiotul avea o solda, iar pe timp de pace se putea intoarce acasa ocupandu-se de cultivarea pamantului pe care-l avea in proprietate. Ori de cate ori era convocat, el trebuia insa sa fie gata de luptasi sa aiba echipamentul specific pregatit. Stratiotul era de fapt un fel de cavaler, care trebuia sa-si procure singur echipamentul, calul si armamentul. El se ocupa de intretinerea acestor elemente, avand totodata grija sa fie in permanenta antrenat. Astfel, sistemul militar bizantin a stiut sa utilizeze mutatiile sociale din mediul rural, bazandu-se pe patura micasi mijlocie a taranimii.

Categoria: Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului - Pr. Emanoil Babus

Cautare: