Tinerii sa treaca examenele curatiei!

Astăzi au venit vreo două-trei studente şl mi-au spus: „Părinte, faceţi rugăciune să trecem la examene”. Iar eu le-am spus: „Mă voi ruga să treceţi la examenele curăţiei. Acesta este lucrul cel mai important. Toate celelalte se vor aranja după aceea”. Nu le-am spus bine? Da, astăzi este mare lucru să vezi pe feţele tinerilor modestia, curăţia! Lucru foarte mare!

Vin unele tinere, sărmanele, cu inimile rănite. Trăiesc în neorânduială cu diferiţi tineri şi nu înţeleg că scopul acelora nu este curat şi se consumă: „Ce să fac, părinte?”, mă întreabă. „Cârciumarul este prieten cu beţivul, dar nu-l ia de ginere pentru fata lui”. „Să rupeţi legăturile. Dacă vă iubesc cu adevărat, vor preţui aceasta. Dar dacă vă vor lăsa, înseamnă că nu vă iubesc, iar voi veţi câştiga timp”.

Vicleanul exploatează vârsta tânără, care are pe deasupra şi aprinderea trupească, încercând să-i distrugă pe tineri în această perioadă dificilă prin care trec. Mintea nu este coaptă încă, există o mare lipsă de experienţă, iar depuneri duhovniceşti deloc. De aceea, la această vârstă critică, tânărul trebuie să simtă mereu nevoia sfaturilor celor mai mari, ca să nu alunece pe panta dulce a povârnişului lumesc, care după aceea îi va umple sufletul de nelinişte şi-l va depărta veşnic de Dumnezeu.

Îmi dau seama că pentru un copil normal nu este uşor să se afle încă din tânăra sa vârstă într-o astfel de stare duhovnicească, încât să nu facă distincţia: „nu mai este parte bărbătească şl femeiască” (Galateni 3, 28). De aceea, Părinţii duhovniceşti recomandă să nu petreacă băieţii cu fetele, oricât de duhovniceşti ar fi, pentru că vârsta este aceea care nu ajută şi diavolul exploatează tinereţea. De aceea, mai de folos este ca tânărul să fie considerat chiar şi prost de către fete (sau fata, de către băieţi), pentru înţelepciunea şi curăţia lui duhovnicească, şi să ducă această cruce grea. Aşadar, în această Cruce se ascunde toată puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, şi atunci tânărul va fi mai puternic decât Samson (Judecători 15, 14 ş.u) şi mai înţelept decât Solomon (3 Regi 3, 9-12). (...)

Este adevărat că lumea, din păcate, s-a stricat, căci ori pe unde ar trece un suflet care vrea să se păstreze curat se va murdări. Cu diferenţa că Dumnezeu nu va cere aceleaşi lucruri pe care le cerea în vremurile mai de demult de la un creştin care voia să se păstreze curat. Este nevoie de bărbăţie ca tânărul să se nevoiască spre a evita pricinile păcatului, iar de aici înainte Hristos va ajuta. Dacă se va sălășlui în sufletul lui dragostea dumnezeiască, aceasta este atât de fierbinte, încât are putere să ardă orice altă dorinţă şi imagine necurată. Când se va aprinde acest foc, atunci va simţi şi acele desfătări dumnezeieşti care nu se pot compara cu nici o altă plăcere. Când va gusta acea mană cerească, nu-l vor mai atrage roşcovele sălbatice. De aceea trebuie să ţină cu tărie cârma, să-şi facă semnul crucii şi să nu se teamă. Iar pentru mica lui nevoință va lua desfătarea cerească. În vremea ispitei este nevoie de bărbăţie, şi atunci Dumnezeu va ajuta în chip minunat.

Odată, bătrânul Augustin mi-a povestit că a intrat ca începător la o mănăstire din Rusia, care era patria sa. Acolo, aproape toţi călugării erau bătrâni şi de aceea i-au dat ascultare să ajute pe un slujitor al mănăstirii la pescuit, pentru că mănăstirea se întreţinea din pescuit. Într-o zi, a venit fata slujitorului şi a spus tatălui ei să meargă repede acasă pentru o treabă urgentă, rămânând aceea să ajute. Dar ispititorul a aprins-o pe nenorocită şi, fără să se gândească, s-a repezit asupra fratelui cu intenţii păcătoase. În clipa aceea, Antonie – acesta era numele lui de mirean – s-a pierdut, căci a fost luat prin surprindere. Şi-a făcut cruce şi a zis: „Hristoase al meu, mai bine să mă înec, decât sa păcătuiesc”, şi a sărit de pe mal în adâncul râului. Dar Bunul Dumnezeu, văzând marele eroism al tânărului curat, care a procedat ca un nou Martinian (în viaţa Cuviosului Martinian, pomenit pe 13 februarie, se spune că atunci când se nevoia pe o stâncă în largul mării, s-a apropiat de el o fată tânără pe o plută, care naufragiase, şi a rugat pe Sfântul s-o salveze din mare. Cuviosul a fost nevoit să o tragă afară din apă şi, după ce s-a rugat, a sărit în mare. Dar, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au venit nişte delfini, l-au luat pe spatele lor şi l-au scos la uscat, ca sa se păstreze curat, l-a ţinut deasupra apei şi nici măcar nu s-a udat). „Deşi am sărit cu capul în jos, mi-a spus, nu mi-am dat seama cum m-am aflat în picioare pe apă fără sa mi se ude nici măcar hainele”. În clipa aceea a simţit şi o pace lăuntrică şi o dulceaţă nespusă, care au făcut să dispară cu totul orice gând păcătos şi orice iritare trupească pe care i le pricinuise fata, mai înainte, prin gesturile ei necuviincioase. Când fata a văzut după aceea pe Antonie în picioare deasupra apei, a fost mişcată de această mare minune şi a început sa plângă, pocăindu-se pentru greşeala ei.

Hristos nu cere lucruri mari de la noi, ca să ne ajute în nevoinţa noastră. El aşteaptă lucruri mici de la noi.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul I. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 263-267)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: