Trebuie sa ne temem de moarte?

Ai auzit de fericitul Avacum diaconul? Când turcii îl duceau prin Belgrad ferecat în lanţuri ca să-l tragă în ţeapă, acest bosniac viteaz cânta: Sârbul este al lui Hristos, se bucură de moarte!. Cuvintele acestea sună cu totul în duhul apostolului Pavel, care le scrie filipenilor: Dorinţă am a mă slobozi şi împreună cu Hristos a fi, iar a rămânea în trup mai defolos este pentru voi (l, 23). Apostolul nici nu vorbeşte de moarte, ci doar de trecere din această viaţă în cealaltă. Şi se bucură mai mult de cealaltă viaţă decât de aceasta.

L-am întrebat nu demult pe un bătrân zdravăn:

- Ce ai dori cel mai mult pe lume de la Dumnezeu?

Punându-şi mâna pe piept, el a răspuns:

- Moartea, şi numai moartea!

- Dar crezi în viaţa de după moarte?

- Tocmai pentru credinţa asta şi doresc moarte cât mai grabnică, a zis bătrânul.

Necredincioşii se tem de moarte, fiindcă socot că moartea este deplină nimicire a vieţii. Pe de altă parte, mulţi oameni credincioşi se tem de moarte deoarece cred că nu şi-au împlinit misiunea în această lume: nu şi-au scos copiii la drumul bun, sau nu au terminat lucrarea pe care au început-o. Ba chiar şi unii oameni sfinţi s-au temut în ceasul morţii. Când îngerii s-au pogorât ca să ia sufletul sfântului Sisoe, acel om îngeresc s-a rugat să-l lase încă puţin în această viaţă ca să se pocăiască şi să se pregătească pentru viaţa de dincolo. Aşadar, sfinţii nu s-au temut de moarte, ci de judecata lui Dumnezeu de după moarte. Şi aceasta este singura frică îndreptăţită a creştinului, ce crede cu tărie în viaţa de dincolo şi în judecata lui Dumnezeu.

Iar fără credinţa în viaţa cealaltă, cerească, frica este o funie de gât, prin care moartea îi trage pe osândiţi în gâtlejul său. Pentru necredincioşi, viaţa nu este altceva decât un vânt al morţii, vânt ce ridică şi coboară cenuşa sa moartă; răscoleşte această cenuşă şi o astâmpără.

Dacă necredinciosul ar gândi logic până la capăt, ar trebui să spună că viaţa, de fapt, nici nu există. Pentru el, moartea e singura lui credinţă; moartea e singura putere veşnică...

Iar pentru noi, creştinii, moartea e terminarea unei şcoli, semnalul încheierii unui stagiu militar şi podul pentru întoarcerea acasă; de fapt, moartea nu e, în sine, nimic pentru cei ce cred în Hristos. El i-a spus Martei - şi asta ne-o spune şi astăzi nouă: Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în Mine, şi de va muri, viu va fi viu. În cine vom crede dacă nu în Hristos, frate Stavro? În oameni nu poţi crede nici când îşi spun numele, şi mai puţin când spun: „O să-ţi plătesc mâine”, iar cel mai puţin când vorbesc despre lucruri adânci şi înalte. Afară de Fiul lui Dumnezeu, nimeni nu ştie nimic nici despre moarte, nici despre ceea ce ne aşteaptă după moarte. El însă a ştiut, şi ne-a vestit, şi ne-a arătat. Biruinţa Lui nimiceşte moartea, după cuvântul Apostolului. Şi atunci, pentru ce să ne sperie ceea ce a fost nimicit de învierea lui Hristos? Nu se lipeşte frica morţii de cei ce s-au lipit de Hristos, Biruitorul morţii şi Dătătorul vieţii.

Şi totuşi, o frică rămâne, cu totul la locul ei şi îndreptăţită. Este acea frică pe care şi sufletele sfinte o simţeau în faţa morţii. Este frica nu de moarte, ci de nepregătirea pentru viaţa de după moarte. Frică de propria necurăţie sufletească. Fiindcă cei necuraţi nu-L vor vedea nici pe Dumnezeu, nici viaţa cea adevărată din sfintele ceruri.

Domnul să-ţi fie bărbăţie şi mângâiere!

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi - scrisori misionare, traducere Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, Bucureşti, 2002, pp.101-102)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: