Tristetea - dar al lui Dumnezeu

Dumnezeu a pus tristeţea în noi. Dar nu ca să ne facem rău, la vreme şi în situaţii nepotrivite, distrugându-ne astfel sănătatea sufletului şi a trupului, ci să dobândim prin ea cât mai mult folos duhovnicesc. De aceea, nu trebuie să ne întristăm atunci când păţim ceva rău, ci atunci când săvârşim ceva rău. Însă noi am făcut totul pe de-a-ndoaselea. Astfel, chiar dacă am săvârşit nenumărate rele, nu ne întristăm, nici nu ne pare rău. Dar dacă păţim şi cel mai mic rău, cădem în cea mai adâncă mâhnire şi nu ne mai gândim că tristeţile sunt semnul grijii pe care Dumnezeu o are faţă de noi.

Aşadar, tristeţea şi mâhnirea nu ne-au fost date ca să suferim când ne moare o persoană apropiată, când pierdem bani sau când suntem încercaţi de vreo nenorocire, ci ca să ne ajute în lupta noastră duhovnicească. Să ne întristăm nu pentru răul pe care ni-l pricinuieşte aproapele, ci pentru păcatele noastre cu care Îl întristăm pe Dumnezeu. Păcatele Îl alungă pe Dumnezeu, pe când supărările pe care ni le pricinuiesc ceilalţi Îl aduc aproape de noi, ca să ne apere.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Editura Egumeniţa, Traducere de Cristian Spătărescu şi Daniela Filioreanu, p. 251)

Categoria: Articole

Cautare: