Ultima batrana din Carpati

Uneori, cineva care are o credinţă foarte simplă, primită numai prin auzire, la biserică, poate fi mai credincios decât un intelectual. Un intelectual are foarte multe dubii.

Părintele Cleopa povestea că stătea odată în Sfântul Altar şi se pregătea pentru Proscomidie. În biserică ardea doar o lumânare. La un moment dat, a auzit pe cineva că se roagă cu voce tare. S-a uitat printr-o crăpătură a dverei să vadă cine este. Era o ţărancă, o femeie foarte simplă, care nu spunea decât atât: „Doamne, nu mă lăsa! Doamne, nu mă lăsa!”. A căzut în genunchi şi s-a culcat cu faţa la pământ. Poate avea un necaz, cine ştie? Părintele Cleopa se uita la ea şi a văzut cum deasupra capului ei a apărut o scânteie, apoi o coroană de lumină care a zburat în jurul capului ei, până când femeia s-a sculat şi a ieşit. Şi le-a spus Părintele Cleopa călugărilor: „Să ştiţi, fraţilor, că nu numai călugării ştiu să se roage. Adeseori, oamenii aceştia simpli se roagă mai mult decât călugării, şi Dumnezeu le răspunde”.

Şi eu personal am trăit o experienţă extraordinară. Când eram profesor la Seminar, mergeam cu elevii în fiecare vară în excursie pe la mănăstiri. Acesta era drumul nostru: mănăstirile. Vedeam munţii cu toate frumuseţile lor. Şi într-un an am fost în Retezat. Într-o dimineaţă ‒ soarele încă nu răsărise –, cum stăteam noi, mai jos se vedea o casă foarte mică, o colibă din bârne şi din horn se înălţa un fum subţire. Când a răsărit soarele, din colibă a ieşit o femeie. Era o zi rece. Dimineaţa la munte este foarte rece şi întotdeauna la aceste înălţimi aerul funcţionează ca o lentilă, adică transparenţa aceasta te face să vezi mai departe şi mai uşor. Şi o vedeam de acolo, de sus, pe bătrâna aceea. Avea un cojocel pe dânsa, cu smocuri de lână. S-a oprit în faţa casei, s-a uitat la soare şi s-a închinat cu evlavie de trei ori. A atins cu mâna pământul şi s-a ridicat, şi iar s-a închinat şi iar s-a ridicat şi a spus o rugăciune de vreo cinci minute. După aceea a intrat din nou în colibă.

Şi am zis: Atâta vreme cât în Munţii Carpaţi va fi o bătrână care se va închina aplecându-se până la pământ, atingând pământul cu mâna, ceea ce înseamnă ţărână sunt şi în ţărână voi merge, până atunci neamul nostru va sta drept în faţa lui Dumnezeu.

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, pp. 164-165)

Categoria: Articole

Cautare: