Unei fete care nu poate sa se hotarasca intre casatorie si manastire

Dacă şovăi, fiică, să ştii că eşti mai degrabă pentru căsătorie decât pentru mânăstire.

Pentru viaţa monahală sunt cei la care nu e şovăială. Sfântul Sava nu avea mintea îndoită. Nici sfânta Teodora, nici Xenia, nici Efimia, nici atâtea altele, care au fost adevărate artiste ale vieţii monahale: fiindcă aceasta nu toţi o pot primi, ci numai cei cărora le este dat.

Tu spui că deseori şezi seara cu mama ta lângă vatră şi cântăriţi motivele pro şi contra. Iar eu îţi spun: oricâte motive ar fi, nu motivele vor hotărî partea în care o vei apuca, ci înclinarea. Dragostea este mai presus de toate motivele. Şi dacă dragostea de Hristos nu te va duce în liniştea însingurată a mânăstirii, dragostea faţă de lume te va ţine în lume şi te va îndrepta spre căsătorie. Dar şi în acest al doilea caz poţi să fii binecuvântată cu binecuvântarea Sarei şi a Rahilei, şi dealtfel a mamei tale.

Dragostea mare de Dumnezeu nu suferă lumea, nu iubeşte tovărăşia, caută însingurarea. Această dragoste a mânat mii de suflete să se depărteze de la calea cea largă a lumii în adâncul pustiei. Ca să se vadă singuri cu Domnul lor iubit. Ca să aibă întâlnire de taină cu Făcătorul lor, Care este întreg dragoste, şi după nume şi după fiinţă. Dar, mai înainte de toate, ca să se învrednicească de această vedere şi de această întâlnire. Monahii şi monahiile iau asupră-le şi postirea şi osteneala şi înjosirea şi privegherea şi sărăcia şi ascultarea şi toate celelalte făgăduinţe numai şi numai pentru a se învrednici de această întâlnire cu Domnul lor. Iar pe această cale strâmtă sufletul se învredniceşte de această întâlnire atunci când se slobozeşte, se curăţeşte şi se împodobeşte. De ce are a se slobozi sufletul însingurat? De toate legăturile şi împătimirile pământeşti. De ce are a se curăţi? De toate aşa-numitele dragoste trupeşti şi pământeşti, de dragostea faţă de trup, faţă de rude şi prieteni, faţă de satul sau oraşul său, faţă de avere, îmbrăcăminte, hrană, podoabă ş.a.m.d. Prin ce are a se împodobi sufletul? Numai şi numai prin dragostea de Hristos, ce cuprinde în sine toate celelalte podoabe, tot mărgăritarul credinţei, tot argintul nădejdii şi toate pietrele scumpe ale tuturor celorlalte virtuţi. Trupul uscat de postiri al monahului slujeşte drept acoperământ tocit şi uşor al acestei nemăsurate bunătăţi cereşti.

Îţi scriu aşa nu ca să te atrag la viaţa monahală, ci ca să te abat de la ea: căci dacă te vei depărta de lume cu duh şovăitor, năzuinţa după lume se va întări în tine şi va pune, mă tem, stăpânire pe tine. Şi vei fi cu trupul în mănăstire, dar cu duhul în lume. Iar lumea chinuie mai mult în oglinda sufletului decât în realitatea ei nemijlocită.

Mulţumeşte lui Dumnezeu că pe lângă calea strâmtă a călugăriei a mai arătat şi o altă cale, ceva mai largă, spre mântuire şi viaţa veşnică. Şi mergi, fiică, pe această cale mai largă, care răspunde mai bine înclinării tale. Mergi pe această cale, însă cu frică de Dumnezeu şi cu încredere deplină în Dumnezeu; fiindcă, să ştii, şi această cale mai uşoară e de neîndurat fără Dumnezeu. Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine!

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, pp. 18-19)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: