Unei surori pe care o mahneste dezmatul fratelui

Pricep mâhnirea ta. Ca soră mai mare, i-ai fost, după moartea mamei, ca o altă mamă. Te-ai chinuit să-l ţii la şcoală. Din pricina lui ai întârziat cu măritişul, şi în cele din urmă ai hotărât să nu te măriţi. Ţi-ai sărăcit viaţa ca s-o îmbogăţeşti pe-a lui. Mai înainte te asculta şi te iubea. În ultimii doi ani însă, el s-a schimbat cu totul. Mai întâi s-a declarat necredincios, şi a început să-şi bată joc de evlavia ta, de rugăciunea ta, de Biserică, de icoane. După aceea – ştiu şi fără să-mi spui – s-a dedat vieţii dezmîţate. Urmarea inevitabilă a necredinţei! E mânios, mohorât, dezordonat, leneş, obraznic. Cere ceea ce nu poţi să îi dai. Face datorii în stânga şi în dreapta. Turbează când îl povăţuieşti. Te-ar omorî ! Nici o asemănare cu omul de mai înainte. Parcă ar fi intrat un duh rău în el.

Soră necăjită! Păi chiar şi este un duh rău în el. Un fel de nebunie ce îl apucă negreşit pe apostat – fiindcă nu poate omul să Îi întoarcă spatele lui Dumnezeu fără să se prăvălească în beznă deasă. Nu poate să se lepede de Dumnezeu şi să nu înnebunească. Exemplele din trecut şi din prezent sunt câtă frunză şi iarbă.

Hai să-ţi povestesc cele întâmplate unei mame care şi-a mântuit fiul asemănător cu fratele tău. După ce sfaturile mamei se duseseră ca apa trecută prin sită, mama dintr-o dată a tăcut. Nu i-a mai zis fiului nimic. Şi a început să se roage lui Dumnezeu ca Dumnezeu să-i trimită fiului o boală. Vei spune: „Aspră mamă !” Ascultă însă până la sfârşit. Chiar mama aceea mi-a povestit. „Am văzut singură”, zice, „că nimeni se sub cer nu-l poate mântui, afară numai de Dumnezeu, şi asta prin ceva suferinţe. De asta m-am şi rugat ca Dumnezeu să-i trimită vreo suferinţă grea. Şi multă vreme m-am rugat aşa. Şi, într-adevăr, fiul s-a îmbolnăvit. A zăcut la pat trei luni. Eu i-am slujit. Şi mă rugam lui Dumnezeu în faţa lui. El credea că mă rog pentru înzdrăvenirea lui trupească. De fapt, eu mă rugam să i se însănătoşească sufletul. Mai bine chiar mort cu trupul decât mort cu sufletul. El a băgat de seamă slujirea, dragostea şi rugăciunea mea. Şi, puţin câte puţin, s-a înmuiat la inimă. Când doctorii ridicau deja din umeri şi el ajunsese ca o umbră, într-o zi a început să plângă şi a rostit în şoaptă: Mămică dulce, roagă-te lui Dumnezeu ca să nu mor! La care eu: Să promiţi, fiule, că îţi vei aduce aminte totdeauna de Dumnezeu şi Îi vei fi recunoscător, şi că îţi vei îndrepta purtarea. Promit, mămică, promit. Promit! – a şoptit el în agonie. Eu am simţit cumva că n-o să moară. Şi slavă Domnului, s-a făcut sănătos. Acum e sănătos cu trupul şi cu sufletul. Moale ca ceara, evlavios ca un înger, cu rânduială şi ascultător ca soarele”.

Şi tu, soro, trebuie să încetezi a-i mai da sfaturi fratelui. Taci şi nu-l mai întărâta. El e ca în delir. Mai bine să începi a te ruga lui Dumnezeu pentru el, zicând: „Doamne, Bunule, Tu eşti bogat în mijloace şi căi. Pe ce cale şi prin ce mijloc ştii, vindecă sufletul fratelui meu, fie şi boală, şi suferinţă grea. Te rog”.

Pe deasupra, să-ţi mai alegi încă o zi din săptămână în care să posteşti pentru el. Şi fă milostenie în numele lui. Iar Dumnezeu, la vremea Sa şi prin mijlocul Său, îi va dărui duh bun. Şi ţi-l va da în mâini sănătos şi în toate minţile, turnând în inima ta acele spuse evanghelice: acest frate al tău mort era, şi a înviat. Cu adevărat, soro, jertfa şi dragostea ta uriaşă nu vor rămâne nerăsplătite. Pace ţie şi ajutor de la Domnul!

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, pp. 75-76)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: