Urmarile unirii celor doua firi in Hristos pentru noi

Urmarile unirii celor doua firi in Hristos pentru noi :: Pr Dumitru Staniloae

g. Urmarile unirii celor doua firi in Hristos pentru noi. Dupa Nicolae Cabasila, Dumnezeu Cuvantul Isi insuseste in Sfintele Taine simturile noastre si le umple de lucrarea Lui, cum Si-a insusit si le-a umplut pe ale trupului Sau. Insusindu-le pe acestea, Se imprima in toate functiile noastre psihosomatice. El le innoieste, le preschimba, le reface ca functii ale trupului Sau propriu. “Caci dintre puteri, cele mai mari nu le lasa pe cele mai mici sa ramana in ale lor… Si fierul nu mai ramane fier in intalnirea cu focul; si pamantul si apa isi schimba ale lor cand vin cele ale focului. Iar daca in cazul puterilor din acelasi plan, cele mai mari lucreaza astfel asupra celor mai mici, ce trebuie sa socotim despre a Sa putere infinita? E vadit deci ca Hristos Se revarsa in noi, Se amesteca cu noi, iar in schimb ne preface in Sine ca pe-o mica picatura de apa intr-un ocean infinit de mir.”

Nicolae Cabasila vorbeste despre doua feluri de vieti, despre doua feluri de simtiri in om, cele naturale si cele duhovnicesti. Dintre cele naturale, fiecare functioneaza in mod deosebit de altul; de aceea si omul natural traieste viata in franturi. Dar concentrandu-se prinTaine, simtirile se unesc in Hristos cu cele ale lui Hristos si functioneaza in mod unit cu ale Lui. Functiile diferite ale omului isi afla in Hristos centrul lor real, se unifica, iar el afla simplitatea si unitatea, imprimate de chipul lui Hristos.

Iubirea fata de o persoana unifica functiunile unui om, caci toate se imprima de chipul ei. Cu atat mai mult iubirea fata de Persoana atat de cuceritoare a lui Hristos. “Fata de noi, Hristos nu mai e numai un model, pe care trebuie sa-l imitam, nici numai un mare legiuitor de care trebuie sa ascultam. El nu e nici simpla cauza a dreptatii noastre, ci e insasi Viata si Dreptatea in noi insine.” Cu atat mai mult El e viata dumnezeiasca a trupului Sau; in aceasta sta cauza vietii in noi. El nu compatimeste cu noi, ci poarta El in noi durerile noastre, cum le-a purtat pe ale trupului Sau. “N-a voit numai sa ne izbaveasca de rele, nici n-a privit numai la durerea noastra ca la ceva inrudit, ci Si-a insusit si a mutat de la noi la Sine durerile noastre.”

“Nici nu accepta sa fie mijlocitor pentru scaparea noastra de greutati, ci ia totul asupra Sa si moare moartea noastra;” si “nu a compatimit numai cu nenorocirea noastra, ci a si participat la necazurile noastre.”

Nefiind un ipostas simplu uman, ci ipostasul divin atotcuprinzator si iubitor al intregii umanitati, Iisus Hristos are in umanitatea Sa personala un mediu prin care traieste durerile intregii umanitati si toti se pot impartasi prin umanitatea Lui personala, de viata Lui dumnezeiasca.

Tot prin unirea ipostatica explica si Leontiu de Bizant faptul ca trupul lui Hristos nu e numai plin de viata dumnezeiasca a Fiului lui Dumnezeu, ci si de-viata-facator. Fiind trupul Cuvantului de-viata-facator, el nu-si mai poate actualiza potenta coruptiei. “Noi credem ca trupul Domnului e de-viata-facator pentru ca a fost facut viu de catre Dumnezeu Cuvantul. Caci altfel nu ar fi de-viata-facator. Dar acum n-a fost facut viu prin lucrarea (energia).

Cuvantului de-viata-facator, ca in creatia lui Adam, caci in acest caz omul ar avea si acum in potenta coruptia (stricaciunea), ci prin salasluirea firii de-viata-facatoare in firea noastra, adica prin unirea a doua firi care arata un singur ipostas, ca sa nu mai poata ajunge coruptia aflata in firea omeneasca in potenta, la starea de lucrare.”

Leontiu si Parintii explica transmiterea calitatilor firii indumnezeite a lui Hristos catre oameni prin comunitatea de natura. Trupul indumnezeit fiind primit in trupul celorlalti oameni, invie si indumnezeieste si trupurile noastre.

Teologia de azi explica faptul acesta mai mult prin relatia personala directa ce se realizeaza intre Dumnezeu Cuvantul devenit om si ceilalti oameni care cred in El, deci se deschid Lui. Dar relatia aceasta nu nesocoteste comuniunea de natura, ci de-abia aceasta o face posibila pe aceea. Trupul primit in trupul nostru e trupul lui Hristos ca al Uneia din Persoanele dumnezeiesti, dar trup in comunitate de natura cu al nostru. Fara aceasta relatie personala, fara iubirea intre Fiul lui Dumnezeu cel intrupat si oameni, care insufleteste aceasta relatie, simpla mancare a trupului Lui nu i-ar indumnezei. De aceea, un rol important in indumnezeirea celorlalti oameni prin impartasirea de trupul Domnului prezent in Taine il are Duhul Cuvantului, ca iubire a Tatalui fata de Fiul si fata de noi, si ca iubire a Fiului fata de noi. “Caci daca nu I s-a dat Lui Duhul cu masura (Ps. 15, 8)…, ci prin egalitatea de fiinta si prin iubire fata de El, evident ca pentru iubirea naturala a dat Tatal Fiului celui de o fiinta, Duhul Sau de o fiinta.”

Cum am spus, omul avea chiar prin creatie imprimata in el tendinta de a se inalta prin iubirea de Dumnezeu, prin iubirea de iubirea nesecata, “pana la punctul in care avea sa primeasca ipostazierea Lui in Cuvantul, iar prin aceasta, intregirea sa personala, infierea si indumnezeirea”.

In om ca fiinta spirituala se deschide creatiei drumul iesirii din repetitie, drumul libertatii si al noutatii continui in dialog cu Cuvantul. Caci numai in omul caruia i se deschide drumul dorit in intimitatea comuniunii cu Dumnezeu, deosebit de planul creatiei, noutatea si libertatea nu se misca in “noutatea” drumurilor infinite ale unui labirint inchis in pestera imanentei, ci in infinitatea reala de sensuri mereu noi si de iubire suprafireasca. Si cum am vazut, prin toata iconomia dumnezeiasca, incepand cu creatia si sfarsind cu intruparea Fiului lui Dumnezeu ca om si cu deplina indumnezeire a firii omenesti, adica cu ipostazierea sau personalizarea firii omenesti in El, si cu intrarea Lui directa in relatie cu oamenii se urmareste personalizarea lor deplina, care-si va arata rodul deplin in viata viitoare. Personalizarea sau indumnezeirea aceasta deplina are ca temelie umanizarea Fiului lui

Dumnezeu si are ca urmare, pe de alta parte, indumnezeirea noastra, care isi are baza in indumnezeirea firii omenesti asumate de Hristos. Fiul lui Dumnezeu Se umanizeaza fara a inceta sa fie Dumnezeu, ci devenind ipostasul firii omenesti. Prin aceasta El Isi insuseste modurile noastre de gandire si de sensibilitate, pentru a le transfigura, sau umaniza pana la capat, sau a le indumnezei. Chiar in faptul ca firea ome neasca in Hristos nu are un ipostas propriu, ci Il are ca ipostas pe Dumnezeu-Cuvantul, ea nu are nici un plafon catre Dumnezeu si nu exista nici un zid despartitor intre Hristos, ca Dumnezeu si om, si ceilalti oameni. Hristos e omul deplin pentru Dumnezeu si pentru oameni. El e in ambele aceste calitati, ca Dumnezeu si om, deplin umanizat si deplin indumnezeit: deplin umanizat ca Dumnezeu si deplin indumnezeit ca om. Iar in relatia cu El se pot umaniza si indumnezei toti. In El vedem si realizam umanitatea deplin transparenta pentru Dumnezeu si dumnezeirea deplin daruita noua.

Categoria: Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol 2 - Pr Dumitru Staniloae

Cautare: