Cel între sfinţi Părintele nostru Ioan a fost pe vremea împăraţilor Iustin, Tiberie şi Mavrichie, născut în Constantinopol. Mai întîi a fost lucrător de aur, bărbat dreptslăvitor, iubitor de săraci, primitor de străini şi temător de Dumnezeu. Acesta l-a primit pe un călugăr, anume Evsevie din Palestina, şi petrecea cu dînsul. Odată, ducîndu-se el pe cale, mergea călugărul de-a dreapta lui Ioan şi, iată, un om necunoscut i-a zis: "Nu ţi se cade, Părinte, să mergi de-a dreapta celui mare!", Dumnezeu înainte vestind spre dînsul că i se va încredinţa arhieria cea mare.

    Auzind călugărul aceasta, a spus fericitului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, iar Patriarhul l-a sfătuit pe Ioan să se călu-gărească, fiind vrednic de clerul bisericesc. Stînd la rugăciune în biserica Sfîntului Lavrentie, i s-a întîmplat lui că a văzut o descoperire ca aceasta: mulţime de sfinţi se veseleau în altar şi toţi erau îmbrăcaţi cu haine albe şi strălucitoare şi cîntau o prea frumoasă cîntare; iar un oarecare a ieşit purtînd un vas, din care, luînd, împărţea la mulţimea săracilor care se adunaseră şi vasul nu se mai deşerta. Iar unul din săraci de strîmtorare striga: "Doamne, miluieşte, pînă cînd nu se poate deşerta această pungă!". Şi îndată punga a rămas deşartă. Această vedenie a avut-o cuviosul şi, venindu-şi în fire, se mira de ceea ce văzuse. Aceasta, precum socotesc, însemna rînduiala lui ce avea să fie şi milostivirea cea mare către săraci.

    După multă vreme Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, a murit şi cu voia lui Dumnezeu a fost ales Ioan, ca un vrednic la hirotonisire, dar nu voia, pînă ce a văzut o vedenie înfricoşată în acest fel: De o parte vedea cum marea se înălţa pînă la cer şi era un cuptor înfocat înfricoşat; iar pe de altă parte, mulţime de îngeri grăind astfel către dînsul: "Nu primeşti scaunul? Altul va fi, iar tu vei fi muncit de noi toţi". Unele ca acestea zicîndu-i îngerii cu îngrozire, s-a supus fără de voia lui şi l-au ales patriarh al Constantinopolului.

    El a avut postire desăvîrşită şi viaţă curată cu toată fapta bună, pînă la sfîrşit, lucru pe care îl mărturisesc minunile lui. Odată marea învăluindu-se foarte mult, Sfîntul Ioan a alinat-o, cu rugăciunea şi cu semnul Crucii. Pe un orb, anume Ioan de la Gaza, l-a luminat, punînd pe ochii lui o părticică din trupul lui Hristos şi zicînd: "Cel ce a tămăduit pe cel orb din naştere, Acela să te tămăduiască şi pe tine", şi îndată a văzut orbul.

    Odată, cînd era ciumă mare în Constantinopol, cu voia lui Dumnezeu, cuviosul se ruga să-Şi întoarcă Dumnezeu dreapta Sa mînie. Şi a poruncit unui credincios slujitor al său să ia două vase, unul plin de pietricele mărunte, iar altul deşert, şi să stea toată ziua în locul unde se scoteau cei morţi, şi să-i numere, mutînd pietricelele din vasul cel plin în cel deşert. Numărînd slujitorul, a aflat în prima zi trei sute douăzeci şi trei de morţi, şi a spus Sfîntului. Atunci el a proorocit că moartea va înceta, lucru care se arăta în fiecare zi. A doua zi, servitorul stînd şi numărînd în acelaşi loc, a aflat mai puţini scoşi din cei morţi, a treia zi şi mai puţini, iar la o săptămînă a încetat cu desăvîrşire secera morţii năpraznice, după proorocia Sfîntului şi cu rugăciunile lui.

    Înfrînarea lui era în acest fel: şase zile nu gusta hrană, iar a şaptea zi gusta numai puţin din verdeţurile grădinii, din pepeni, din struguri sau din smochine. Aşa i-a fost hrana lui în toţi anii arhieriei. De dormit dormea foarte puţin, şi atunci, şezînd cu pieptul lipit de genunchi, înfigînd o andrea într-o lumînare aprinsă şi cînd ajungea focul lumînării la andrea, cădea andreaua într-un lighean şi se scula. Iar de se întîmpla să nu audă sunetul andrelei, toată noaptea următoare o petrecea fără de somn. În rugăciune şi în nevoinţe multe petrecea neîncetat, luptîndu-se cu patimile. De multe ori a întors înapoi năvălirile barbarilor şi a izbăvit cetatea din pierzare cu rugăciunea şi cu postul. Turma sa şi-a păzit-o de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi şi era foarte milostiv; tatăl sărmanilor, hrănitorul săracilor, izbăvitorul celor năpăstuiţi şi rîvnitor de Dumnezeu, dezrădăcinînd toată răutatea.

    Odată, într-o zi de vineri, i s-a spus Sfîntului că dimineaţă va fi alergarea cailor şi era sîmbăta Cincizecimii. Deci a răspuns Sfîntul: "Alergarea cailor în sfînta zi a Rusaliilor să nu fie". Şi căzînd în genunchi, s-a rugat lui Dumnezeu să fie vreun semn pentru înfricoşarea şi stricarea unui lucru ca acela, care s-a şi făcut. Pentru că, făcîndu-se adunarea la locul unde era obiceiul şi începînd alergarea şi priveliştea, din văzduh s-a iscat furtună cumplită cu tunete şi fulgere, cu ploaie cu piatră mare, încît toţi de frică au fugit.

    Mai avea cuviosul putere şi asupra duhurilor necurate pe care le izgonea din oameni. O femeie, avînd bărbat îndrăcit, l-a dus la un sihastru în pustie, iar acela i-a zis: "Mergi la Prea Sfinţitul Ioan, Patriarhul Constantinopolului, că acela poate să-ţi tămăduiască bărbatul!" Făcînd aceasta, femeia şi-a cîştigat dorirea, pentru că luîndu-şi bărbatul tămăduit cu rugăciunile cuviosului, s-au dus bucurîndu-se la locul lor. Mulţi bolnavi cîştigau tămăduiri şi la multe femei se dezlegau legăturile nerodirii, cu rugăciunile lui.

    Păscînd bine cuvîntătoarea turmă pînă la bătrîneţe, a ajuns la fericitul sfîrşit şi a trecut de la pămînt la cereştile lăcaşuri. În timp ce era dus sfîntul lui trup, a venit la dînsul, spre sărutare, Nil, slăvitul eparh, şi, plecîndu-se, l-a sărutat. Iar Sfîntul, mort fiind şi toţi văzînd şi mirîndu-se, a şoptit oarecare cuvinte la urechea lui Nil eparhul, pe care el nu le-a spus nimănui. Deci, l-au îngropat pe el înăuntrul altarului bisericii Sfinţilor Apostoli, ca pe un vrednic, slăvind şi binecuvîntînd pe minunatul între sfinţi Dumnezeu, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Amin.

    În această zi mai pomenim şi pe cei 3680 sfinţi mucenici, care au venit de bunăvoie la chinuri pentru Hristos, în timpul împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, din Alexandria în Nicomidia. Pentru că, fiind ucis Sfîntul Petru, Arhiepiscopul Alexandriei, ucigaşii aceia au crezut în Domnul cu toţi casnicii lor şi cu mulţi alţii, care s-au sîrguit să moară pentru Hristos.

    Deci, luîndu-şi femeile şi copiii şi toate rudeniile, au mers în Nicomidia şi stînd înaintea împăratului, au strigat: "Sîntem creştini!" Auzind aceasta, Diocleţian s-a tulburat si mai întîi cu îmbunări îi îndemna să se lepede de Cel răstignit. Apoi, nesupunîndu-se ei, a poruncit ostaşilor să-i taie cu săbiile înaintea lui şi în prăpăstiile muntelui să-i arunce. Iar după mulţi ani se aflară cinstitele lor moaşte, prin minunile pe care le făceau, de sfinţi mucenici.