(Tradusă din limba greacă)

    Sfinţii aceştia erau din Serbia; Sfîntul Simeon era tatăl Sfîntului Sava şi împărat al Serbiei. Iar femeia lui se numea Ana. Ei erau din neam împărătesc, creştini binecredincioşi şi evlavioşi.

    Mai întîi au născut doi copii, un fiu şi o fiică. După aceasta s-a îmbolnăvit împărăteasa şi n-a mai născut fii. Dar avînd ei împărăţie şi bogăţie multă, se rugau lui Dumnezeu cu lacrimi şi cu postiri ca să le mai dea şi alt fiu. Dumnezeu, auzindu-le rugăciunea, le-a dăruit şi al treilea fiu, pe de-a pururea pomenitul Sava, pe care din vîrsta cea dintîi l-au pus să înveţe Sfînta Carte.

    În puţină vreme a învăţat toate cărţile cele bisericeşti, care se aflau în limba sîrbească; şi atîta înţelepciune, bună rînduială, smerenie şi blînd obicei avea, încît oricine văzîndu-l, îl iubea şi de dînsul se cucernicea. Cu cît creştea, cu atît se aprindea de dragostea cea către Dumnezeu. Şi alt nimic nu avea în mintea sa, decît numai cum să placă lui Dumnezeu, Făcătorului şi Ziditorului său. Ziua şi noaptea neîncetat se ruga, nevoindu-se cu postul, cu privegheri şi cu toate alte pătimiri, fiind atunci de 17 ani cu vîrsta. Şi se ruga lui Dumnezeu ca să-l învrednicească vieţii celei după Hristos, de vreme ce foarte mult iubea fecioria. De aceea l-a învrednicit iubitorul de oameni, printr-un chip ca acesta.

    Nişte părinţi de la Sfîntul Munte s-au dus în patria sfîntului pentru milostenie, unde au auzit de faptele bune ale Sfîntului Simeon, tatăl Sfîntului Sava, dar mai vîrtos că era foarte milostiv către săraci. Între aceştia era unul de la mînăstirile Sfîntului Munte, ce se numeşte Rusicon, care era rus de neam şi foarte îmbunătăţit.

    Pe acesta văzîndu-l fericitul Sava, şi vorbind cu dînsul, l-a întrebat despre mînăstirile Sfîntului Munte şi despre rînduiala şi petrecerea părinţilor, ca şi despre altele care erau de trebuinţă la scopul lui. Aflînd toate de la dînsul, a plîns cu lacrimi, după aceea a zis către dînsul: "Văd, părinte, că Dumnezeu, cunoscînd adîncul inimii mele şi scopul meu, te-a trimis la mine păcătosul, ca să mă povăţuieşti la calea cea dumnezeiască a mîntuirii; căci mult s-a veselit sufletul meu din dumnezeieştile tale cuvinte şi mai mult nu pot să rămîn în această lume înşelătoare, nici să mai văd slăbiciunile şi nălucirile ei cele mincinoase.

    Deci, te rog să mă înveţi cum să fug de deşertăciunea lumii şi să mă învrednicesc vieţii pe care o duceţi sfinţia voastră; pentru că părinţii mei cugetă să mă însoare şi pentru aceasta am hotărît, cu un ceas mai înainte, să fug şi să mă duc la Sfîntul Munte şi iată acum cer sfat de la tine".

    Acestea auzindu-le bătrînul, i-a răspuns: "Văd, fiule, că scopul tău este dumnezeiesc şi că dragostea lui Dumnezeu a stăpînit sufletul tău şi de aceea cele ce cugeţi se cuvine să le săvîrşeşti mai degrab, iar eu voi fi împreună călătorul şi povăţuitorul tău, pînă ce te voi duce la Sfîntul Munte". Atunci, aflînd chipul plecării din lume, fericitul Sava a trimis înainte la un loc pe bătrînul să-l aştepte, iar el s-a dus la părinţii lui şi a zis către tatăl său: "Tată, am auzit că în cutare munte este mult vînat, deci, mă rog să-mi daţi voie să mă duc acolo să vînez şi să mă şi plimb puţin; iar de voi zăbovi puţin timp, vă rog să nu vă mîniaţi pe mine".

    Tatăl său i-a dat voie şi slugi cîte a voit, apoi l-a binecuvîntat. Deci, venind Sava cu multă bucurie, a sosit la locul unde aştepta bătrînul despre care am zis, iar robilor le-a poruncit să şadă acolo şi să-l aştepte; iar el împreună cu bătrînul s-a dus într-un sat ce era aproape, şi acolo, schimbîndu-şi hainele cele împărăteşti, într-o casă a unui sărac, şi îmbrăcîndu-se în ale săracului aceluia, s-au dus amîndoi la Sfîntul Munte. Mergînd în Mînăstirea Rusicon, de unde era bătrînul, precum mai sus s-a zis, acolo învăţa de la bătrînul acela faptele bune ale vieţii monahiceşti, pe care le săvîrşea cu mare sîrguinţă şi ascultare, supunîndu-se şi cucernicindu-se înaintea bătrînului, ca înaintea lui Dumnezeu. Iar slugile lui aşteptîndu-l mult timp acolo unde le poruncise să-l aştepte şi văzînd că nu mai vine la dînşii, au început a-l căuta prin locurile cele din jur, dar negăsindu-l, s-au întors înapoi şi au spus părinţilor lui cele despre fiul lor.

    Părinţii înştiinţîndu-se despre fuga fiului lor, plîngeau fără mîngîiere şi au trimis cu durere oameni în tot locul ca să-l caute. Căci nu puteau să sufere lipsa unui fiu frumos şi preaînţelept ca acesta, pe care îl avea tatăl său moştenitor al împărăţiei sale. Umblînd oamenii cei împărăteşti pretutindeni, au mers la Sfîntul Munte trei boieri dintr-înşii şi făcînd cercetare cu dinadinsul, l-au aflat în mînăstirea sus zisă şi au căutat să-l ia. Dar Sava în noaptea aceea, pe ascuns, s-a suit în turnul mînăstirii şi a rugat pe stareţul său de l-a îmbrăcat în schima îngerească a monahilor.

    Apoi scriind o epistolă despre deşertăciunea lumii, sfîrşitul veacului, fericirea sfinţilor şi despre munca cea nesfîrşită, a trimis-o părinţilor lui. Şi atîtea le-a spus prin scrisoarea lui, şi într-atîta umilinţă i-a adus, încît i-a hotărît pe amîndoi să se facă monahi. Maica lui ducîndu-se la o mănăstire femeiască, unde îmbrăcîndu-se în chipul îngeresc şi nevoindu-se, s-a dus către Dumnezeu. Iar tatăl lui, lepădîndu-se de toate ale lumii, şi lăsînd moştenitor al împărăţiei sale pe Ştefan, fiul său cel mai mare, a plecat la Sfîntul Munte şi întîlnindu-se cu Sava, prea iubitul său fiu, a rămas acolo, căutînd să se îmbrace în chipul îngeresc şi să vieţuiască împreună cu fiul său, lucru care s-a şi făcut.

    Căci după obişnuita cercare şi ispitire, fiul a primit pe tatăl său prin dumnezeiescul şi îngerescul chip, şi astfel Sava, fiul cel după trup, s-a făcut părinte după duh al lui Simeon, tatăl cel după trup. Deci au petrecut amîndoi vreme destulă în Mînăstirea Vatopedului, căci acolo a aflat Sava pe tatăl său Simeon; fiindcă cel dintîi (protosul) al Sfîntului Munte mai înainte l-a trimis pe el acolo ca să se ascundă, ca nu cumva să fie căutat iarăşi de tatăl său. Nevoindu-se ei cu nevoinţa cea bună, cu privegherile în fiecare zi, cu stările cele de toată noaptea, cu rugăciuni neîncetate şi cu toate grelele pătimiri ce se cuvin vieţuirii monahiceşti celei adevărate şi lui Dumnezeu bine plăcute, în puţin timp au biruit şi au supus patimile trupului şi au ajuns la săvîrşirea faptei bune; încît au întrecut şi covîrşit cu faptele lor cele bune pe toţi părinţii care în acea vreme se aflau la Sfîntul Munte, şi s-au făcut vase ale Sfîntului Duh.

    Deoarece vestea faptelor lor bune a îndemnat şi pe mulţi alţi sîrbi din împărăţia lor, care au venit la dînşii şi s-au făcut monahi; apoi văzînd că în fiecare zi se îmulţeau cei ce veneau, au fost siliţi să zidească o mînăstire.

    Deci, postind ei multe zile, priveghind şi rugîndu-se Doamnei noastre Născătoarea de Dumnezeu, ca să-i povăţuiască unde este voia Ei cea sfîntă să zidească mînăstire; prin descoperire şi prin arătarea în vedenia nopţii de Dumnezeu insuflîndu-se şi îndemnîndu-se, au zidit din temelie cu a lor cheltuială o prea frumoasă mînăstire a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte a Hilandarului, în care Simeon, tatăl Sfîntului Sava, vieţuind restul vieţii lui cu cuvioşie şi cu plăcere lui Dumnezeu, s-a odihnit întru Domnul, în ziua a treisprezecea a lunii februarie; iar după cîtăva vreme, cînd s-a apropiat ziua sfîrşitului său, fericitul Sava a chemat pe cel dintîi (protosul) al muntelui şi pe părinţii cei mai cucernici şi au făcut priveghere pentru fericitul suflet al tatălui său.

    În vremea doxologiei a ieşit din mormîntul Sfîntului Simeon o negrăită bună mireasmă, încît a umplut toată mînăstirea; şi apropiindu-se de mormîntul lui, au văzut izvorînd mir din mormînt şi au slăvit pe Dumnezeu, Care preamăreşte pe cei care-L preamăresc. Iar fericitul Sava a avut mare bucurie în sufletul său, căci s-a încredinţat despre fericita desfătare a sufletului tatălui său şi de sfinţirea sfintelor lui moaşte; iar de atunci a început a-şi adăuga mai mult postul, privegherile şi celelalte nevoinţe ale pustniciei, pe care cu neputinţă este a le scrie cineva cu amănuntul.

    Dar de vreme ce nu era chip să se ascundă fapta cea bună a Sfîntului Sava, fiindcă se făcuse cunoscută tuturor, pentru aceasta veneau la dînsul mulţi în fiecare zi, cerîndu-i învăţătură şi povăţuire duhovnicească, şi mai ales cel dintîi (protosul) al muntelui; cu toate că era şi el îmbunătăţit şi purtător de duh, însă avea pe fericitul Sava cel dintîi sfetnic; ba încă şi ceilalţi proiestoşi ai celorlalte mînăstiri nu săvîrşeau nici un lucru fără sfatul şi socoteala lui; fiindcă darul Sfîntului Duh, care locuia într-însul, îl lumina să înţeleagă şi să grăiască toate cele de suflet folositoare şi mîntuitoare. Şi într-atîta dragoste îl avea cel dintîi (protosul) al Sfîntului Munte şi ceilalţi, încît l-au silit foarte mult să se hirotonească preot. Iar smeritul cugetător Sava zicea către dînşii că nu este vrednic, şi, de multe ori fiind silit, se ascundea.

    Mai pe urmă de toate, ca să nu se arate neascultător, văzînd că era şi voia lui Dumnezeu să se hirotonească, a zis: "Facă-se voia Domnului". Şi aşa s-a hirotonisit diacon şi preot în mînăstirea sa, de către Nicolae, care atunci era episcop al Erisului. Iar Constantie, care era atunci mitropolit al Tesalonicului, auzind de faptele bune ale sfîntului, l-a adus în Tesalonic cu multe rugăciuni şi vorbind cu el cîteva zile şi mult folosindu-se el cum şi episcopii, clericii lui şi tot poporul; apoi întărindu-se toţi din obşte din învăţăturile lui cele de suflet folositoare, mitropolitul înţelegîndu-se cu episcopii lui şi cu tot clerul, într-o duminică, cînd sfîntul învăţa pe popor în mitropolie, fără de veste l-a făcut arhimandrit, chiar nevrînd el. Sfîntul, pentru cinstea cea mare ce îi făceau mitropolitul, episcopii şi tot poporul, a fugit pe ascuns de acolo şi a venit la mînăstirea lui.

    În vremea împăratului Teodor I Lascaris (1204-1222), fericitul Sava a fost trimis la împărat, de cel dintîi (protosul) al Sfîntului Munte şi de ceilalţi proestoşi, pentru oarecare trebuinţe ale muntelui. Împăratul cu toată suita, cu patriarhul şi cu tot clerul şedeau atunci în cetatea Niceei, fiindcă Constantinopolul îl luaseră atunci latinii de la Duca împăratul, care se poreclea Murţuflon (l204), şi împărăţia grecilor era atunci în Niceea.

    Deci, s-a dus acolo sfîntul şi întîlnindu-se cu împăratul, care îi era şi rudenie, căci nepotul sfîntului luase în însoţire pe fiica împăratului, şi nu atît pentru rudenia aceasta, cît pentru fapta cea bună a lui, împăratul dorea de foarte multă vreme să-l vadă. Deci s-a bucurat cu mare bucurie dacă a văzut pe sfîntul şi l-a primit cu mare cinste, vorbind cu dînsul şi mîngîindu-se de fapta bună a lui, i-a împlinit deci îndată toate cererile lui, şi-l avea în mare evlavie.

    A isprăvit nu numai treburile Sfîntului Munte, pentru care fusese trimis sfîntul; dar a vestit împăratului şi despre Serbia, patria lui, că nu are arhiereu şi l-a rugat să vorbească cu patriarhul care era atunci şi să facă pe cineva arhiereu al Serbiei. Deci, chemînd împăratul pe patriarh, a vorbit despre sfîntul şi despre Serbia, că nu are arhiereu şi că ar trebui să facă pe cineva, care ar fi vrednic şi împodobit cu fapte bune.

    Patriarhul, vorbind cu sfîntul multe zile şi încredinţîndu-se despre petrecerea lui cea îmbunătăţită, a cunoscut că el este bun de vrednicia cea apostolească a arhieriei; apoi întîlnindu-se cu împăratul, şi vorbind amîndoi despre pricina aceasta, a hotărît să facă arhiepiscop al Serbiei şi al Peciului pe Sfîntul Sava. Dar el nevrînd şi silindu-l aşa multe zile, patriarhul l-a hirotonisit arhiereu şi mitropolit al Serbiei şi Peciului; iar împăratul a făcut în ziua aceea bucurie şi ospăţ mare.

    Sfîntul, după ce s-a hirotonit, s-a dat la mai multe nevoinţe şi la pustnicie; şi astfel s-a dus la eparhia lui, învăţînd în fiecare zi turma sa cuvîntul Evangheliei şi petrecerea cea după Hristos, iar pe cei dreptcredincioşi îi întărea în buna credinţă şi în fapta bună; apoi pe eretici, cu darul şi cu dulceaţa învăţăturilor lui, îi întorcea de la eres către buna credinţă, încît, în puţină vreme, pe cei necredincioşi şi eretici, care erau în eparhia lui, i-a făcut drept-credincioşi. Şi toţi îl aveau nu numai ca păstor şi dascăl, dar şi izbăvitor şi mîntuitor al lor.

    Punînd în bună rînduială cele ale mitropoliei şi eparhiei sale, s-a dus iarăşi în Sfîntul Munte, unde a întîlnit şi a văzut pe părinţii mînăstirii sale; iar după cîteva zile a adunat pe toţi fraţii şi le-a spus că de multă vreme a avut o mare dorinţă, să se ducă la Ierusalim, ca să se închine Preasfîntului Mormînt al Domnului nostru Iisus Hristos; învăţîndu-i mult şi luînd rugăciunile lor în-tr-ajutor, a plecat în Palestina. Deci, cu ajutorul lui Dumnezeu, în puţine zile ajungînd acolo, l-a primit Atanasie, patriarhul Ierusalimului, care într-o Duminică a slujit Sfînta Liturghie cu sfîntul, către care a zis să se roage pentru popor şi să-l înveţe.

    Apoi într-atîta dragoste şi evlavie îl avea patriarhul, clericii lui şi tot poporul, încît nu voiau să se despartă de dînsul şi veneau în toate zilele să audă învăţăturile lui cele folositoare de suflet. Deci, închinîndu-se pe la toate Sfintele Locuri cu multă evlavie şi umilinţă, vărsînd lacrimi multe peste Sfîntul Mormînt, s-a întors.

    Voind să se întoarcă iarăşi în eparhia sa şi plutind către împărăteasca cetate, în puţine zile a ajuns la cetatea Niceei şi s-a întîlnit cu împăratul Ioan III Vataţes (1222-1254), care era rudenie cu sfîntul, şi l-a primit cu mare evlavie şi cinste; apoi împăratul s-a bucurat foarte şi a preamărit pe Dumnezeu că l-a învrednicit să ia rugăciune şi binecuvîntare de la dînsul; asemenea şi împărăteasa; şi l-au făcut amîndoi părinte duhovnicesc al lor.

    Zăbovind sfîntul acolo, pe urmă a hotărît să se ducă iarăşi la Sfîntul Munte. De vreme ce împăratul îl avea rudenie şi părinte duhovnicesc, i-a dăruit cinstitul lemn, sfinte moaşte şi alte vase scumpe, apoi l-a trimis la mînăstirea sa Hilandarul, cu o corabie împărătească, unde, ajungînd cu ajutorul lui Dumnezeu, a lăsat cinstitul lemn la sfinţita sa mînăstire, împreună cu sfintele moaşte şi cu cîte i-a dăruit împăratul.

    Rămînînd destulă vreme şi povăţuind pe părinţi şi punîndu-le egumen îmbunătăţit, ca să-i păstorească, s-a dus iarăşi la eparhia sa şi, păscînd pe cei de acolo cu plăcere de Dumnezeu, a luminat toată Serbia cu razele faptelor sale bune şi cu ale dumnezeieştilor lui învăţături, păzind-o nevătămată de lupii cei gînditori, pregătind-o cu înţelepciune pentru staulul ceresc.

    Dar de vreme ce şi în părţile acelea erau atunci multe eresuri, sfîntul a ieşit şi în alte eparhii şi le învăţa apostoleşte, înconjurînd multe feluri de locuri şi povăţuind către buna credinţă pe mulţi eretici şi necredincioşi; apoi s-a dus şi a doua oară spre închinare la Sfîntul Munte.

    De acolo iarăşi trecînd prin cetăţi, învăţa popoarele şi multe minuni făcea, pe care le-am lăsat deoparte, spre scurtare. Însă numai aceasta o spunem: învăţînd în multe feluri de locuri popoarele, împreună cu alţi trei pe care îi avea cu sine, a venit la Tîrnovul cel mare şi l-a primit cu mare cinste Asan, atunci împărat al Tîrnovului (1218-1241), ca o rudenie a sfîntului; apoi venind praznicul dumnezeieştii Arătări (Botezul Domnului), Sfîntul a slujit Sfînta Liturghie, făcînd şi sfinţirea cea mare a apei şi s-a făcut o minune.

    Cînd a pus, după obicei, cinstita Cruce în apă ca s-o sfinţească, s-a desfăcut apa prin mijloc şi a stat ca un zid. Iar cei ce erau de faţă, văzînd acestea, s-au minunat şi au preamărit pe Dumnezeu. Împăratul s-a cucernicit foarte mult înaintea sfîntului şi l-a rugat să şadă acolo pînă la Sfintele Paşti - căci el s-a dus în alte locuri pentru nişte treburi împărăteşti -, şi astfel sfîntul a rămas acolo.

    După puţine zile, îmbolnăvindu-se, şi mai înainte cunoscînd sfîrşitul său, a chemat pe ucenicii săi şi i-a învăţat cele către mîntuire, apoi le-a dat sfintele moaşte şi alte sfinte odoare bisericeşti cîte avea la sine. Deci, auzind arhiereul care era atunci al Tîrnovului, despre boala sfîntului, a mers la el şi văzîndu-l foarte bolnav, a voit să vestească împăratului. Iar sfîntul, cu smerenia sa cea obişnuită, nu l-a lăsat, ci mai ales i-a zis: "Te rog foarte mult să nu înştiinţezi pe împăratul, nici preasfinţia ta să nu te mai osteneşti venind aici, ci mergi cu pace şi roagă-te pentru mine, ca milostivul Dumnezeu să ne învrednicească a ne întîlni şi a ne vedea în Ierusalimul de sus".

    Şi astfel, într-o noapte de sîmbătă, mai înainte de a se lumina spre duminică, s-a împărtăşit Sfîntul iarăşi cu Sfintele şi Preacuratele Taine şi atunci a strălucit faţa lui şi s-a umplut de bucurie şi de veselie; apoi zicînd de trei ori: "Slavă Ţie, Dumnezeule", şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu.

    Iar dimineaţa a venit mitropolitul Tîrnovului, cu clerul său şi cu tot poporul, ca să îngroape sfîntul lui trup, din care ieşea o bună mireasmă negrăită, încît toţi s-au minunat şi nu ştiau unde să-l îngroape. Şi fiindcă atunci era aproape de acolo împăratul, i-au făcut înştiinţare acestuia, care a poruncit să-l îngroape în mînăstirea sa, cea zidită în numele celor 40 de sfinţi mucenici; deci, acolo cu multă evlavie şi cinste l-au îngropat. Iar după puţine zile, venind şi împăratul, a mers mai întîi la mormîntul sfîntului şi cu lacrimi l-a rugat să-l ierte, că pentru păcatele sale nu s-a întîmplat acolo. Apoi a poruncit şi a pus deasupra mormîntului sfînt o cruce şi marmură prea frumoasă şi a aprins candelă; iar cîţi bolnavi mergeau cu credinţă şi cu evlavie la dînsul, se tămăduiau.

    Sfîntul avea doi nepoţi: Rautoslav, care era ginere al împăra-tului Teodor Lascareos, şi Vladislav, care era ginerele împăratului Asan, care împărăţea atunci în Serbia (1228-1234). Acesta înştiinţîndu-se despre moartea sfîntului, asemenea şi Arsenie, care era atunci mitropolit al Serbiei, pe care sfîntul îl hirotonise mai înainte ca diadoh (urmaş) al său, s-au întristat foarte.

    Auzind împăratul despre minunile ce făcea sfîntul, a hotărît să ceară sfintele moaşte împăratului Asan, socrul său. Deci, Vladislav (1234-1243) a scris către socrul său cu rugăminte, trimiţînd şi cîţiva boieri, ca să ia sfintele moaşte, însă împăratul Asan nu le-a dat.

    A scris apoi şi a doua oară ginerele său cu multe rugăminţi, trimiţînd şi pe boierii cei mai mari, cu multe daruri, dar nici atunci nu le-a dat, ci numai i-a răspuns: "Fiindcă Dumnezeu a iconomisit să moară sfîntul aici, nouă ne-a dăruit această vistierie. Şi deci, cine sînt eu să stau împotriva sfîntului Domnului?" Astfel a trimis înapoi pe boierii cei trimişi.

    Atunci Vladislav, văzînd că nu reuşeşte nimic cu trimişii săi, a luat cu sine pe boierii cei mai de frunte şi a pornit să se ducă el să ceară pe sfîntul. Ajungînd la oraşul Tîrnovo, s-a dus mai întîi la mormîntul sfîntului şi plîngînd cu lacrimi ferbinţi, a zis: "O! Sfinte al lui Dumnezeu şi al nostru părinte prea cinstit, pentru ce ne-ai urît pe noi păcătoşii şi nu voieşti a veni în patria ta, căreia ai fost nu numai păstor, ci încă şi mîntuitor?

    Tu ne-ai mîntuit din rătăcirea diavolului şi la adevăr ne-ai povăţuit; tu ai izbăvit turma de eresuri; fiind bolnavă, ai tămăduit-o; primejduindu-se cu moarte sufletească, ai înviat-o; cu slujbe duhovniceşti ai împodobit-o, cu sfinţite rînduieli, cu puneri de legi mîntuitoare şi acum o laşi, sfinte al lui Dumnezeu, lipsită de sfinţenia dumnezeieştilor tale moaşte? Cum o laşi cu totul săracă de comoara dumnezeiescului tău dar şi uscată de prea dulcele izvor al minunilor tale? Părinte prea milostiv, fie-ţi milă şi treci cu vederea păcatele mele şi ale poporului tău, care în tot chipul am greşit ţie şi vino la noi, deşi sîntem nevrednici şi păcătoşi; deci, nu ne lăsa lipsiţi de venirea şi ocrotirea ta".

    Astfel rugîndu-se Vladislav, împăratul Serbiei, cu multă umilinţă, pe mormîntul sfîntului, a mers în urmă la socrul său. În noaptea aceea a văzut socrul său pe sfîntul ca un înger purtător de fulger, poruncindu-i să dea sfintele lui moaşte ginerelui său, ca să le ducă în patria sa.

    Deci, dimineaţă, împăratul Asan adunînd tot poporul şi pe mitropolit cu clerul său, arătîndu-le pricina, a luat pe ginerele său, şi cu cîntări de psalmi, cu făclii şi cu tămîieri, au deschis mormîntul sfîntului. O! minunile Tale, Hristoase Împărate! Locul acela s-a umplut de bună mireasmă negrăită; faţa sfîntului strălucea ca soarele şi toţi minunîndu-se, strigau: "Doamne miluieşte".

    Atunci, cu mare bucurie şi cu litanii, călătorind pe jos, amîndoi împăraţii, socrul şi ginerele, au scos sfintele moaşte pînă afară din Tîrnovo. Aici, luîndu-le împăratul Vladislav, le-a dus cu mare bucurie în patria sa. Iar cîtă bucurie s-a făcut în ziua aceea, cine poate s-o scrie cu amănuntul?

    Cine poate spune minunile care s-au făcut, întru slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, a Preasfintei Treimi, Căreia I se cuvine slavă, stăpînire, cinste şi închinăciune, în vecii vecilor. Amin.