Viata Cuviosului Alexandru, intaiul incepator al Manastirii Neadormitilor

Viaţa Cuviosului Alexandru, întîiul începător Al Mănăstirii Neadormiţilor
(3 iulie)

Cuviosul părintele nostru Alexandru era de neam din părţile Asiei. Cînd era tînăr, a plecat la Constantinopol, pentru a învăţa gramatica. Astfel a învăţat înţelegerea cărţii din destul şi s-a făcut desăvîrşit în filosofia cea din afară. Făcîndu-se bărbat desăvîrşit cu vîrsta, s-a rînduit în oaste, iar după un timp a fost făcut comandant al oştilor. El iubea cărţile şi, cînd îi prisosea timp de la celelalte lucrări, se îndeletnicea cu citirea dumnezeieştii Scripturi; pentru că era bărbat cinstit cu viaţa, îmbunătăţit, statornic şi temător de Dumnezeu, se împodobise cu întreaga înţelepciune şi cu înfrînarea.

Citind Aşezămîntul cel Vechi şi cel Nou, s-a adîncit cu mintea în cuvintele Sfintei Evanghelii, în ceea ce s-a zis cu preacurata gură a Domnului Hristos: De voieşti să fii desăvîrşit, vinde averile tale şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-Mi. Aceste cuvinte ale lui Hristos socotindu-le în mintea sa şi crezîndu-le fără îndoială, a început a-şi vinde averile sale cele multe, ce le avea după vrednicia dregătoriei sale, şi a le împărţi săracilor şi scăpătaţilor. Pentru aceasta, el avea gînd neschimbat, ca să se lepede de lume şi să se facă următor lui Hristos.

Auzind el că în Siria este rînduială a unor sfinţi bărbaţi în obşte, a căror viaţă era slăvită, a dorit să meargă acolo. Deci, lepădîndu-şi dregătoria sa, şi-a lăsat prietenii, casa, slugile şi toată grija vieţii şi s-a dus în Siria. El a mers la o viaţă de obşte, în care era un părinte cuvios, cu numele Ilie. Pe acela l-a rugat ca să-l primească şi pe el în rînduiala călugărească şi în numărul fraţilor. Deci, fiind el primit în ceata monahilor, a vieţuit în această viaţă de obşte patru ani, săvîrşind slujbele poruncite cu sîrguinţă. El, deprinzîndu-se cu nevoinţele cele pustniceşti, se silea ziua şi noaptea la rugăciuni şi la citirea cărţilor sfinte; dar, mai cu seamă se învăţa la înţelegerea cuvintelor Psaltirii, ca să poată şti puterea fiecărui stih. De aceea, întreba pe cei iscusiţi, se îndulcea cu inima şi se umilea cu duhul, rugîndu-se cu dinadinsul lui Dumnezeu, ca să i se dea de sus înţelegerea tainelor celor neştiute din dumnezeiasca Scriptură, lucru care l-a şi cîştigat cu darul Duhului Sfînt.

Văzînd prin toate vieţile cele de obşte grija cea multă şi de prisos care se făcea de către fraţi pentru hrană şi haine, îşi aducea aminte de cuvintele lui Hristos din Evanghelie, Care porunceşte a nu se îngriji de mîncare, de băutură, de îmbrăcăminte şi de cele de mîine, de vreme ce oamenii sînt mai de preţ decît păsările şi iarba din ţarine. Dacă Dumnezeu, Purtătorul de grijă al tuturor, hrăneşte păsările şi ţarina o îmbracă cu iarbă, cu cît mai vîrtos pe oamenii care slujesc Lui, este puternic a-i hrăni şi a-i îmbrăca, numai de ar căuta mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi apoi toate se vor adăuga lor.

Odată, luînd Evanghelia pe care o avea la el, s-a dus la Părintele Ilie şi a zis către dînsul: "Părinte, sînt adevărate toate cele scrise în Evanghelie?" Cuviosul Ilie, auzind această întrebare neobişnuită, s-a mirat şi s-a tulburat, pentru că socotea că este înşelat de diavol prin vreo necredinţă şi, nerăspunzîndu-i nimic la întrebarea lui, şedea plecat în jos. Apoi a zis către fraţii care erau la dînsul: "Fraţilor, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru acest frate, care a fost legat de vrăjmaşul diavol în oarecare curse". Ei, sculîndu-se, au început a se ruga cu lacrimi, apoi, întorcîndu-se către Alexandru, i-au zis: "Frate, de unde ţi-a venit acest gînd de îndoire, ca să nu crezi cele scrise în Sfînta Evanghelie?" Alexandru a răspuns: "Părinte, nu că nu cred, dar întreb dacă sînt adevărate". Fraţii i-au răspuns: "Sînt adevărate cu siguranţă, şi nu este nici un fel de îndoială într-însele". Alexandru a zis către dînşii: "Dacă sînt adevărate, atunci pentru ce nu le săvîrşim?" Fraţii au răspuns: "Omului neputincios îi este greu a împlini toate acelea cu fapta".

Atunci Alexandru s-a pornit cu duhul şi, socotind că viaţa sa de mai-nainte a fost deşartă, pentru că n-a ajuns desăvîrşit la împlinirea cuvintelor Evangheliei, se sîrguia să se ducă în pustie, ca acolo să poată fi cu înlesnire împlinitor al cuvintelor Evangheliei, zise mai-nainte. Deci, cerînd binecuvîntare de la Cuviosul Ilie şi închinîndu-se fraţilor, s-a dus punîndu-şi nădejdea în Domnul, neluînd nimic cu el, decît numai Evanghelia. El a petrecut şapte ani în pustie, neavînd nici o grijă de cele pămînteşti. Dar în ce chip a fost hrănit acolo cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, se va înţelege din cele ce vor urma de aici înainte.

După săvîrşirea petrecerii de şapte ani în pustie, Cuviosul Alexandru, aflînd de un oarecare sat elinesc, care nu era departe, şi unde toţi slujeau diavolilor şi se închinau idolilor cu jertfe, s-a aprins de rîvnă după Dumnezeu şi, ducîndu-se acolo, a dat foc capiştei idoleşti. Sătenii, văzînd acest lucru, s-au adunat la capiştea care ardea şi au găsit pe Alexandru lîngă dînsa, căci nu fugise, ci aştepta într-adins venirea elinilor la dînsul. Deci, el n-a ascuns de ei fapta sa, pentru că, întrebîndu-l cine a aprins capiştea, le-a răspuns zicînd: "Eu am aprins-o". Ei, auzind aceasta, s-au pornit asupra lui, voind să-l ucidă. Dar Dumnezeu, văzînd pe robul Său, a făcut ca unii dintre ei să nu se învoiască la acea ucidere, nici să-i dea drumul; ci s-au sfătuit să-l dea judecătorului cetăţii.

Deci, după ce s-au liniştit puţin din mînie, sfîntul a strigat către dînşii, zicînd: "O, bărbaţi, înţelegeţi singuri rătăcirea voastră şi cunoaşteţi adevărul. Voi fugiţi de judecata cea veşnică şi de împărăţia cerului". Apoi le-a propovăduit apostoleşte cuvîntul mîntuirii. Unii îl ascultau cu luare aminte, iar alţii nu-l băgau în seamă; deci, ducîndu-l, l-au dat judecătorului cetăţii. Acolo era mai mare al cetăţii un oarecare cu numele Ravul. Acela, auzind cuvîntul lui Dumnezeu din gura cuviosului, se întreba cu dînsul despre credinţă şi din cărţile cele elineşti; astfel, cuviosul îl îngrozea mult cu certările.

Acela, văzîndu-l blînd cu obiceiul, înţelept în răspunsuri şi nebiruit în toate cuvintele, nu i-a făcut nici un rău, astfel rînduind Dumnezeu pentru robul Său. Apoi l-a luat de o parte şi a început a grăi către dînsul: "Spune-mi adevărul, ce fel de nădejde aveţi voi creştinii, de treceţi aşa cu vederea viaţa voastră?" Cuviosul, zîmbind, i-a răspuns: "Nu este aşa cum zici. Noi nu trecem cu vederea viaţa noastră, ci ne sîrguim s-o păzim în veci fără de moarte; pentru că aceea este adevărata viaţă, ca să trăim în veci; iar a vieţui vremelnic, nu este viaţă, ci moarte. Deci, această viaţă vremelnică şi muritoare o trecem cu vederea, pentru viaţa cea veşnică şi fără de moarte, care are să fie. La noi este scris: Cel ce-şi va pierde sufletul în acest veac, îl va afla în viaţa cea veşnică".

Ravul a zis: "Unde credeţi voi că vă duceţi, după ce treceţi din această viaţă?" Sfîntul a început a-i spune despre împărăţia cerului şi despre bunătăţile pregătite celor drepţi. Dar elinul cel necredincios socotea ca nişte basme cele ce i se grăiau; însă, voind să asculte mai mult cuvintele sfîntului, l-a întrebat de începutul sfintei credinţe. Cuviosul, învăţîndu-l cunoştinţa de Dumnezeu şi milostivirea Lui către oameni, a început a-i spune de faptele Domnului, care s-au făcut de la zidirea lumii pînă la Cruce, pînă la moartea lui Hristos cea de voie, pînă la Înviere şi pînă la Înălţarea la cer întru slavă. Ei au petrecut în această vorbă o zi şi o noapte, negustînd nici hrană, nici băutură, nici plecîndu-se spre somn.

Apoi a venit vorba despre Sfîntul Ilie Proorocul, cum a închis cerul cu cuvîntul şi a pogorît foc spre jertfe cu rugăciunea, pe care foc, slujitorii lui Baal n-au putut să-l stingă, nici cu ajutorul lui, nici cu a celorlalţi zei. Ravul, auzind acestea, rîdea şi zicea: "Toate basmele voastre creştineşti sînt minciuni. Eu te sfătuiesc cele de folos, să aduci jertfe zeilor noştri împreună cu noi, că ei, fiind milostivi, te vor ierta de răutatea care le-ai făcut-o din neştiinţă, arzîndu-le capiştea". Sfîntul a grăit: "Dacă aceia pe care îi numeşti tu sînt zei adevăraţi, atunci pentru ce în zilele lui Ilie, slujitorii lor strigînd toată ziua către dînşii, nu i-au ascultat, nici le-au pogorît foc din cer pentru jertfe? Robul lui Dumnezeu Ilie a fost singur numai, şi o dată s-a rugat către Unul Dumnezeul nostru, Cel din ceruri, şi îndată a căzut foc din cer, arzînd nu numai lemnele şi jertfele, dar a mistuit şi apa, pietrele şi ţărîna. După aceea şi spre cei o sută, care voiau să prindă pe prooroc, a căzut foc de sus şi i-a ars împreună cu ostaşii lor".

Ravul, rîzînd de acesta, a zis: "Dacă este adevărat aceea, apoi fă asemenea şi tu, care te numeşti rob al Dumnezeului tău. Iată, se vede înaintea noastră o mulţime de rogoz şi de vreascuri. Roagă-te acum Dumnezeului tău, ca şi Ilie, să se pogoare foc din cer şi să le ardă. Atunci voi zice şi eu că nu este alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul creştinilor". Sfîntul i-a grăit: "Roagă-te tu mai întîi la zeii tăi să facă aceasta". Ravul a răspuns: "Eu n-am o putere ca aceea, nici îndrăzneală la zeii mei; dar tu roagă-te Dumnezeului tău". Atunci Sfîntul Alexandru, aducîndu-şi aminte de cuvintele Evangheliei, care zic că toate se pot celui ce crede, s-a sculat la rugăciune, nădăjduind spre Dumnezeu cu credinţă neîndoită. Dar cînd şi-a ridicat mîinile spre cer şi a început a se ruga, îndată a căzut foc din cer peste rogoz şi peste vreascuri, arzîndu-le pe ele înaintea feţei lor.

Aceasta văzînd-o Ravul, s-a umplut de spaimă mare, temîndu-se ca să nu cadă foc şi peste dînsul şi să-l ardă, precum s-a întîmplat pe timpul lui Ilie. Deci, a strigat cu glas mare, zicînd: "Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor!" El voia ca să propovăduiască în popor acea minune; dar sfîntul, certîndu-l, l-a oprit să nu spună la nimeni. Atunci Ravul a tăcut, tăinuind acea minune într-însul pînă ce Cuviosul Alexandru nu va mai fi între cei vii. După fericitul lui sfîrşit, a spus acea minune înaintea episcopilor şi monahilor, mărturisind pe Dumnezeu, şi adevărată a fost mărtu-risirea lui; iar noi să ne întoarcem la povestirea ce ne stă înainte.

Ravul, mai marele cetăţii, după minunea aceea înspăimîn-tătoare, a petrecut împreună cu Cuviosul Alexandru o săptămînă întreagă; şi din cuvintele sfîntului cele insuflate de Dumnezeu, învăţa cunoştinţa cea luminoasă a tainelor sfintei credinţe, povăţuindu-se pe calea mîntuirii. După aceea, se ruga, ca prin Sfîntul Botez să se lumineze, pentru că acum se apropiase şi prealuminatul praznic al Paştilor. Dar diavolul, care urăşte mîntuirea oamenilor, vrînd să facă împiedicare celui din nou încredinţat, i-a pus lui în gînd să nu primească Sfîntul Botez în cetate, ci într-o biserică oarecare ce era la depărtare ca la trei stadii de cetate. Deci, s-au dus acolo, fiind urmaţi de o mulţime de femei şi copii. După ce au mers la biserica aceea, au găsit acolo o fată îndrăcită. Iar Ravul, spăimîntîndu-se, a zis: "Nu voiesc să mă fac creştin; iată, şi pe această fată o pedepsesc fiindcă a primit credinţa creştină, de vreme ce mă tem să nu mi se întîmple şi mie asemenea".

Aceasta zicînd, a plecat de la biserică, voind să se întoarcă înapoi. Dar sfîntul, ajungîndu-l, l-a oprit, zicîndu-i: "De ce te înşeli de meşteşugul vrăjmaşului? Fata aceea, pentru păcatele sale, prin dumnezeiasca slobozire, îşi ia pedeapsa; deoarece, sfinţindu-se ca să slujească lui Dumnezeu în feciorie curată, nu şi-a păzit făgăduinţa sa, şi de aceea pătimeşte. Ea a fost dată satanei, ca duhul ei să se mîntuiască. Cum că aceasta este adevărat, eu nu te rog să crezi cuvintelor mele; ci, mergînd singur, să asculţi cuvintele ce vor ieşi din gura ei". Ravul, mergînd la fata cea îndrăcită, a auzit-o pe dînsa, mărturisind cu glas mare căderea ei în păcat; pentru care, cu voia lui Dumnezeu, intrase diavolul într-însa şi o muncea. Acestea auzindu-le Ravul, şi-a lepădat îndoiala şi a cerut Sfîntul Botez. După aceea, botezîndu-se el şi ieşind din sfînta scăldătoare, pe haina lui cea albă, care după obiceiul creştinesc îi era gătită spre Sfîntul Botez, s-au aflat cu totul de sus pînă jos cruci roşii. Astfel toţi se uimeau de minunea aceea, iar bărbaţii şi femeile care veniseră acolo, se rugau să fi botezaţi.

Sfîntul Alexandru, vrînd să se încredinţeze dacă cu adevărat cred în Hristos, a grăit către dînşii: "Mai întîi se cade cu lucrul a arăta credinţa. Deci, să mergem în cetate şi, de are cineva idoli în casele lor, să-i scoată afară în mijlocul cetăţii şi cu mîinile lor să-i sfărîme în bucăţi; iar după aceea să primească Sfîntul Botez. Atunci îndată cu toţii s-au învoit la aceste cuvinte şi, ducîndu-se acasă, au scos afară din casele lor o mulţime de idoli şi i-au sfărîmat în mijlocul cetăţii; aşa că toată cetatea aceea s-a luminat cu Sfîntul Botez. Iar cuviosul a petrecut cu dînşii cîtva timp, întărindu-i pe ei în sfînta credinţă.

Deci, văzîndu-i pe dînşii atît de bine întăriţi în dreapta credinţă şi dînd mulţumire lui Dumnezeu, a zis către Ravul şi către ceilalţi aceste cuvinte: "Pînă acum v-aţi hrănit cu lapte, însă de acum încolo veţi primi hrană mai vîrtoasă; deci, de voieşte cineva din voi să fie desăvîrşit în viaţa creştină, să asculte cuvintele lui Hristos, Care zice: Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mîine, ci căutaţi împărăţia lui Dumnezeu, că Tatăl cel ceresc toate cele de trebuinţă le va da vouă, pentru că El ştie de ce aveţi voi trebuinţă".

Auzind Ravul aceste cuvinte, a zis: "Nu pot să fiu un creştin desăvîrşit ca acesta; pentru că, de voi vinde toate şi le voi împărţi, apoi cine va hrăni mulţimea casnicilor mei? Cum va putea fără purtare de grijă să se adauge cuiva acestea care sînt de trebuinţă vieţii? De voieşti să mă încredinţezi de aceasta, arată-mi ceva cu fapta, ca măcar o zi să mă hrăneşti pe mine şi toată casa mea, fără să am vreo grijă. Dar ştiu eu că, fiind sărac, nici pentru tine nu ai hrană măcar pentru o zi ca aceasta, atunci cum vei putea să hrăneşti o mulţuime ca aceasta? Ce vei face în pustie, dacă, toate lăsîndu-le, vom merge după tine?"

Sfîntul, avînd mare nădejde spre Dumnezeu, a zis cu îndrăzneală: "Ia-ţi din ostaşii tăi cîţi voieşti. Ia şi din prietenii tăi pe care-i ştii şi să-i duci toată ziua în pustia care o vei şti mai îndepărtată de oameni. Acolo voi fi şi eu cu voi. Dar să nu ia nimeni cu dînşii nici o bucăţică de pîine, nici altceva de ale mîncării; şi, de nu vă va hrăni pe voi Dumnezeu, precum altădată a hrănit pe israiliteni în pustie, apoi nici cuvintele mele să nu le credeţi mai mult!" Deci, Ravul s-a învoit la aceasta şi a doua zi, sculîndu-se de dimineaţă, a luat cu dînsul o mulţime de casnici şi de prieteni şi s-a dus într-o pustie oarecare neumblată, avînd cu dînşii pe Cuviosul Alexandru, a cărui împlinire a cuvintelor lui voiau să o vadă prin fapte. Deci, mergînd toată ziua şi fiind ceasul al unsprezecelea din zi, au stat între doi munţi, neavînd spre dînşii nici o cărare sau urmă. După aceea, Sfîntul Alexandru a început după obiceiul său a săvîrşi cîntarea cea de seară, iar Ravul cu tovarăşii săi, fiind flămînzi, se gîndeau ce vor mînca.

Sfîrşindu-şi sfîntul rugăciunea, a văzut venind spre dînşii un sătean oarecare, simplu, ce ducea un dobitoc încărcat cu sarcini mari atîrnînd de amîndouă părţile, în care erau pîini curate şi calde, şi alte mîncări de saduri şi grădini. Cuviosul a zis către Ravul: "Primiţi această hrană şi nu fiţi necredincioşi, ci credincioşi". Atunci ei cu bucurie primind acelea, Ravul cu prietenii săi au zis: "De unde a venit omul acesta în pustie cu astfel de hrană? Pentru că noi, mergînd toată ziua, abia am ajuns aici. Deci, se cădea lui ca, sculîndu-se la miezul nopţii, să iasă din casă ca să ajungă în ceasul acesta aici. Măcar să fi ieşit şi la miezul nopţii, apoi cum aceste pîini se află calde, ca şi cum s-ar fi scos din cuptor tocmai acum?"

Astfel minunîndu-se, a întrebat pe omul acela: "De unde eşti şi cine te-a trimis aici?" Iar omul a zis: "Stăpînul meu v-a trimis vouă acestea, ca să nu fiţi flămînzi". Cînd voia să mai zică ceva acelui om, acela şi cu dobitocul îndată s-au făcut nevăzuţi, pentru că cel ce se arătase în chip de om simplu era îngerul lui Dumnezeu. Atunci ei s-au minunat cu spaimă şi au crezut cuvintelor cuviosului şi mai ales ale Evangheliei lui Hristos, ca să nu se îngrijească cei ce slujesc Domnului, ci să se lase la purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Închinîndu-se ei lui Dumnezeu cu mulţumire, au mîncat şi au rămas acolo, iar a doua zi s-au întors în cetate.

Din această minune se poate cunoaşte cu ce s-a hrănit Cuviosul Alexandru şapte ani în pustie, petrecînd fără nici o grijă pămîntească pentru sine. Prin acea minune, Ravul, mai-marele cetăţii, întărindu-se bine şi vrînd ca în toată liniştea să se îndeletnicească în gîndirea către Dumnezeu, şi-a lăsat mai întîi dregătoria începătoriei sale, apoi a început a-şi vinde averile şi a le împărţi săracilor, cu învoirea femeii şi a fiicei sale - căci fii nu avea -, cărora le-a împărţit spre chiverniseală destulă avere.

Deci, acea femeie cu fiica sa au zidit o mînăstire şi au slujit într-însa lui Dumnezeu cu toată inima, Căruia bine I-au plăcut; iar Ravul, împărţind toate ale sale şi liberînd robii săi, s-a dus în pustie. După cîţiva ani a fost luat din pustie la Episcopia cetăţii Edesei şi a petrecut mulţi ani în arhierie, luminînd turma sa ca o lumină. Dar să ne întoarcem la povestirea cea despre Cuviosul Alexandru.

Cetatea pe care Sfîntul Alexandru a luminat-o cu sfînta credinţă, văzînd-o înflorind şi sporind în darul Domnului, se înveselea cu duhul, dar dorinţa inimii Cuviosului îl trăgea în pustie. Poporul voia să-l aibă ca episcop, şi cu multă rugăminte îl supărau de aceasta. Apoi el, voind să se ducă în taină de la ei, poporul îl păzea la porţile cetăţii ziua şi noaptea, nevrînd să lase să plece de la ei pe părintele şi învăţătorul lor. Deci, cu coşniţa - ca altădată Sfîntul Apostol Pavel - a fost lăsat noaptea peste zid, de nişte ucenici ai săi şi s-a dus la liniştea pustiei cea dorită lui.

Mergînd el prin pustie două zile, a nimerit într-o locuinţă tîlhărească şi, prinzîndu-l tîlharii, l-au dus la mai-marele lor. Cuviosul, cu cuvintele sale cele insuflate de Dumnezeu, a îmblînzit nu numai sălbăticia sa cea cu nărav de fiară, ci şi asprimea cea împietrită a inimii lui a sfărîmat-o prin umilinţă. Deci, l-a făcut să creadă în Hristos şi astfel în puţine zile l-a luminat cu Sfîntul Botez. După aceea, cuviosul l-a întrebat: "Ce lucru ai cerut în mintea ta de la Dumnezeu înaintea botezului?" Acela a răspuns: "Am cerut ca, după spălarea păcatelor prin sfînta scăldătoare, Dumnezeu să-mi ia îndată sufletul". Sfîntul a zis: "Va fi ţie ceea ce ai cerut".

Opt zile după Sfîntul Botez, noul încreştinat, spălînd bine păcatele sale, nu numai prin baia sfintei scăldători, ci şi cu multele lacrimi ale pocăinţei celei adevărate, s-a mutat către Domnul. Ceilalţi tîlhari, văzînd aceasta, s-au apropiat de sfînta credinţă şi s-au botezat. Ei au luat aspră pocăinţă asupra lor şi nu după multă vreme, acea locuinţă tîlhărească s-a făcut mînăstire; căci acei tîlhari, lepădîndu-se de lume, s-au făcut monahi aleşi. Cuviosul, petrecînd cu ei multă vreme şi aşezîndu-le rînduieli monahiceşti, punîndu-le egumen iscusit şi sărutîndu-i întru Domnul, s-a dus în cea mai adîncă pustie, bucurîndu-se cu duhul pentru mîntuirea sufletelor omeneşti.

Mergînd el două zile, a ajuns la rîul Eufratului şi, trecîndu-l, a găsit aşezat undeva pe pămînt un vas mare, deşert şi s-a sălăşluit într-însul. Deci, ziua umbla prin munţi şi prin văile pustiului, iar noaptea venea în vasul acela, dar cu ce se hrănea, nu este de trebuinţă a întreba, cînd şi lui Ravul, cum şi pentru tovarăşii lui - precum s-a zis -, le-a cerut de la Dumnezeu pîine în pustie. Vieţuind el acolo multă vreme, au început a veni la dînsul mulţi fraţi, trimiţîndu-i Dumnezeu, şi a se sălăşlui lîngă dînsul, vrînd să fie următori vieţii lui celei asemenea cu îngerii. Petrecerea cuviosului în acel loc a fost de 20 de ani, timp în care s-a făcut acolo, lîngă Eufrat, o viaţă de obşte mare, prin venirea unei mulţimi de fraţi, numărînd ca la patru.

Aceştia erau de diferite naţiuni: greci, romani, sirieni şi egipteni. Dumnezeu, adunînd atît de mare turmă, a încredinţat-o păstorului celui bun, Cuviosului Alexandru. Şi mai de mirare este că nu cu multă purtare de grijă de hrană şi îmbrăcăminte, la o atît de mare adunare, în toate zilele era îndestulare de cele de trebuinţă. Cele ce rămîneau, nu se păstrau pe a doua zi, ci toate le împărţeau săracilor şi străinilor care veneau; pentru că Domnul, prin purtarea Sa de grijă, în toate zilele trimitea hrană robilor Săi. Acolo, mai întîi s-a aşezat noua rînduială a neadormiţilor, care n-a fost mai înainte niciodată, căci, Cuviosul Alexandru a aşezat, ca de şapte ori în zi şi în noapte, să se meargă la biserică pentru lauda lui Dumnezeu, după cuvîntul Sfîntului Prooroc David, care zice: De şapte ori în zi Te-am lăudat, pentru judecăţile dreptăţii Tale.

Apoi, gîndind şi socotind în sine acest cuvînt al aceluiaşi prooroc: La legea Ta voi cugeta ziua şi noaptea, zicea în sine: "Oare este cu putinţă omului să săvîrşească cuvîntul acesta cu lucrul, ca ziua şi noaptea fără de dormire să se deprindă în legea laudei lui Dumnezeu?" Şi iarăşi zicea: "De n-ar fi fost cu putinţă, Sfîntul Duh nu ar fi zis aceasta prin gura proorocului". El dorea ca în viaţa sa cea de obşte să aşeze acea rînduială, ca în biserică ziua şi noaptea să fie neîncetată şi neadormită cîntare de psalmi, pentru că zicea: "De nu este cu putinţă unui om, ca în chilie să săvîr-şească acestea pentru neputinţa trupească, apoi este cu putinţă la mulţi să se schimbe în biserică cu vremea".

Astfel cugeta în sine, însă nu îndrăznea fără de dumnezeiască descoperire. Aducîndu-şi aminte de cuvîntul Domnului: cereţi şi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi se va deschide..., a început prin rugăciuni a cere şi a bate la uşa milostivirii lui Hristos, ca să i se dea lui încredinţare despre aceea; adică, dacă gîndul acela este plăcut Lui şi dacă îi va fi primită rînduiala aceea. Căci, precum îngerii în cer, tot astfel şi oamenii pe pămînt, care petrec în viaţa de obşte, sînt în rînduiala îngerească şi în biserică - care este cer pămîntesc -, se cuvine să slăvească pe Dumnezeu ziua şi noaptea cu cîntare de psalmi. Pentru aceasta, cuviosul s-a rugat trei ani cu multă postire şi cu rugăciuni de toată noaptea. Şi i s-a arătat lui Domnul, zicîndu-i: "Să începi lucrul ce ai pus în gînd, că îl primesc".

Cuviosul, văzînd această arătare a Domnului, a spus-o unora din fraţii cei mai duhovniceşti, ca şi cum altuia i s-ar fi întîmplat, după asemănarea Sfîntului Apostol Pavel, care a zis: Ştiu pe un om, care s-a răpit pînă la al treilea cer; dar acela era chiar el. Deci, a început astfel: a împărţit pe fraţi în 24 de cete, după numărul celor 24 de ceasuri ale zilei şi nopţii, ca fiecare ceată în vremea sa să se afle la locul rugăciunii. Iar cîntarea erau psalmii lui David, care se ziceau încet, după stihuri, afară de rînduielile bisericeşti obişnuite, la care adăugase această rînduială şi aşezămînt nou a cîntării de psalmi.

Aşa că ei preamăreau neîncetat pe Dumnezeu în biserică ziua şi noaptea. Pentru această viaţă de obşte a lor, mînăstirea a fost numită a "Neadormiţilor". Cuviosul a mai aşezat pe lîngă acea cîntare de psalmi şi un număr de închinăciuni în toate zilele, după numărul acelor iertăciuni prin care Domnul porunceşte în Evanghelie a ierta pe cel greşit de şaptezeci de ori cîte şapte, adică de patru sute nouăzeci de ori. Apoi a poruncit şi aceasta: "Ca după săvîrşirea slujbei bisericeşti şi mînăstireşti şi după tot lucrul, să se grăiască cuvintele acestea: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunăvoire.

Aşezînd în locaşul său o rînduială ca aceasta, gîndea în sine ce le mai trebuie spre dumnezeiasca plăcere. Apoi, aducîndu-şi aminte de cuvîntul psalmistului, care zice: Învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce..., zicea în sine: este de trebuinţă a se îngriji nu numai pentru mîntuirea sa, dar şi pentru mîntuirea altora şi mai ales pentru întoarcerea celor necredincioşi. Dar, deoarece în acea vreme erau încă mulţi închinători la idoli prin acele părţi, s-a gîndit să trimită pe unii din fraţi la propovăduirea lui Hristos. Deci, a ales pentru acea slujbă şaptezeci de fraţi, dintre cei mai iscusiţi şi mai fierbinţi în credinţă, după numărul ucenicilor lui Hristos, despre care scrie Sfîntul Evanghelist Luca: Domnul a ales şi alţi şaptezeci, şi i-a trimis cîte doi înaintea feţei Sale, în toată cetatea şi locul. Cuviosul Alexandru, următorul lui Hristos, rînduind tot atîţia ucenici pentru propovăduirea credinţei şi rugîndu-se pentru dînşii, i-a trimis cîte doi prin toate locuinţele cele dimprejur ale închinătorilor de idoli. Deci, le-a ajutat darul lui Dumnezeu şi rugăciunile cuviosului părinte, căci nu le-au fost în deşert ostenelile lor; deoarece pe mulţi din elini i-au adus la Hristos.

După săvîrşirea celor 20 de ani de petrecere lîngă rîul Eufrat, Cuviosul Alexandru, văzînd că se rînduise bine viaţa sa de obşte şi se întărise rînduiala Neadormiţilor şi toate aşezămintele vieţii pustniceşti, se veselea cu duhul; pentru aceea a mulţumit foarte mult lui Dumnezeu. El, avînd în inimă mare rîvnă şi dorinţă pentru mîntuirea sufletelor omeneşti, s-a gîndit să iasă spre hotarele Persiei, unde se înmulţise păgînătatea elinească. Deci, şi-a ales o sută cincizeci de fraţi, pe care i-a luat cu dînsul la drum, iar pe ceilalţi i-a încredinţat unui stareţ iscusit, anume Trofim, făcîndu-l şi egumenul mînăstirii celei de obşte.

Apoi, dîndu-le pace şi binecuvîntare, a trecut rîul Eufrat cu fraţii pe care îi luase cu el şi a plecat pe drumul care ducea spre ţara şi pustia Persiei. Ei n-au luat nimic din cele de trebuinţă, decît numai cărţile sfinţilor; de vreme ce şi în cale pe unde mergeau, nu înceta a cînta cu fraţii cîntarea de psalmi ca şi în biserică, adică în cîte două cete, schimbîndu-se din ceas în ceas, ziua şi noaptea. El, voind să ispitească răbdarea fraţilor săi, îi ducea prin pustie fără de hrană, poruncindu-le ca la vremea trebuincioasă să se hrănească numai cu poamele pădurii. Unii dintr-înşii, fiind nerăbdători, au început a cîrti între ei, precum de demult israelitenii au cîrtit împotriva lui Moise, zicînd: "Ne-a adus în pustia aceasta, ca să ne omoare cu foamea...". Deci, se gîndeau să se întoarcă la mînăstire în taină. Aceia erau treizeci la număr. Cuviosul, înţelegînd gîndurile lor prin dumnezeiasca descoperire, i-a mustrat ca pe nişte puţin credincioşi şi le-a poruncit să se întoarcă înapoi, iar către ceilalţi a zis cu glas mare: "Fraţilor, să mă credeţi, că astăzi ne va cerceta Dumnezeu cu hrană îndestulată şi va ruşina necredinţa voastră!"

Apropiindu-se ei de hotarele Persiei, au văzut într-însa cetăţi mici şi mari, zidite de împăraţii din Bizanţ, avînd într-însele străjeri împotriva năvălirii barbarilor. Cuviosul mergînd cu fraţii în pustie prin apropierea acelor cetăţi, cu dumnezeiască poruncă au ieşit înaintea lor mai marii oştilor, care se numeau tribuni. Aceia i-au întîmpinat pe ei cu pîine aleasă şi cu diferite mîncăruri şi au rugat pe sfînt să intre în cetăţile lor şi să le lumineze, deoarece se află într-însele o mulţime de slujitori idoleşti. Deci, mai întîi toţi au gustat cu mulţumire din bucatele cele aduse. După aceea, cuviosul a trimis înapoi la viaţa de obşte pe fraţii care erau puţini în credinţă şi nerăbdători, apoi a intrat în cetăţile acelea. Ajutîndu-i darul Domnului, în puţină vreme, prin propovăduirea Evangheliei, i-a cîştigat pe toţi la Hristos.

Una din acele cetăţi, însă n-a voit să primească învăţătura lui, mai ales cînd îl auzea că învăţa despre milostenie şi despre darea cu îndurare celor ce aveau trebuinţă, căci bogaţii ziceau către dînsul: "Ai venit să ne sărăceşti!" Cuviosul, văzînd acestea, a plecat de la dînşii, iar Dumnezeu i-a pedepsit prin neplouare, pentru că trei ani a fost secetă la dînşii, pînă ce, cunoscîndu-şi păcatul lor, au căutat pe cuviosul şi, găsindu-l în Antiohia, l-au rugat să le ierte păcatul. Deci, în al patrulea an, vărsîndu-se ploaie mare, s-a făcut la dînşii îndestulare mare de roadele pămîntului, iar Dumnezeu le-a cîştigat sufletele lor.

Cuviosul, trecînd prin pustia aceea, s-a dus în cetatea care se numea Palmira, pe care Solomon o zidise în pustie. Într-acea cetate, deşi locuitorii se numeau creştini, însă cu credinţa erau şi iudei, ţinîndu-se atît de Legea Nouă, cît şi de Legea Veche. Ei, aflînd că se apropie de dînşii Cuviosul Alexandru cu fraţii, au închis porţile cetăţii înaintea lui, zicînd: "Cine să hrănească atîta mulţime de monahi?" Deci, nu i-au lăsat să intre. Sfîntul, mulţu-mind lui Dumnezeu, a zis: "Fraţilor, mai bine este a nădăjdui spre Domnul, decît a nădăjdui spre oameni. Să nu vă împuţinaţi cu sufletul, căci fără de veste Dumnezeu ne va cerceta".

Mergînd ei de la cetate la o depărtare de cîteva stadii, nişte barbari, care locuiau nu departe de acolo, plecîndu-le inima Dumnezeu, au ieşit întru întîmpinarea lor şi, aducîndu-le pîine şi tot felul de bunătăţi ale pămîntului, i-au ospătat din destul. Apoi, cuviosul s-a dus în Antiohia, îndreptîndu-i Dumnezeu calea spre folosul multora. Apropiindu-se el de cetate cu obişnuita rînduială a neîncetatei cîntări de psalmi, a aflat de venirea lui episcopul acelei cetăţi, anume Teodot; pentru că numele lui Alexandru era slăvit şi cinstit pretutindeni. Dar diavolul a ridicat asupra sa nişte oameni răi şi zavistnici, ca să-l clevetească la episcop pe el şi pe fraţii lui, cum că toate cîte le face, adică postirile şi rugăciunile, sînt din făţărnicie, pentru slava deşartă, ca să fie văzut de oameni.

Episcopul, socotind că sînt nemincinoase clevetirile acelea, a trimis îndată mulţi slujitori ai săi, împreună cu clevetitorii aceia, să gonească din cetate pe Alexandru şi pe cei cu dînsul. În acea vreme, tocmai intra în cetate, cu obişnuita cîntare, cinstita ceată de îngeri pămînteşti, care se povăţuia de Cuviosul Alexandru. Deci, trimişii episcopului, întîmpinîndu-i în cetate, au năvălit asupra lor tîlhăreşte şi, prinzîndu-i, i-au bătut şi i-au scos afară. Iar Cuvio-sului Alexandru, ca unui mai mare, i-au îndoit bătăile şi necinstea. Însă, el şi fraţii lui se bucurau că s-au învrednicit să pătimească fără vină unele ca acelea.

Înţelegînd sfîntul că este meşteşugul vrăjmaşului, care voia să împiedice folosul multora, s-a pornit cu duhul şi în taină a intrat noaptea în cetate împreună cu fraţii, unde, găsind o baie veche şi pustie, îşi săvîrşeau într-însa cîntarea lor de psalmi. Episcopul, aflînd a doua zi după aceea, deşi se mînia, însă s-a plecat spre milă şi nu le-a mai făcut nici un rău, temîndu-se nu numai de Dumnezeu, dar şi de popor, de vreme ce toţi cetăţenii Antiohiei erau bucuroşi de venirea cuviosului la dînşii, şi-l aveau ca pe un mare prooroc. Iar împotriva episcopului cîrteau pentru răutatea şi necinstea făcută de dînsul cuviosului părinte şi fraţilor lui. Deci, s-a umilit şi episcopul şi a binecuvîntat pe Alexandru şi pe fraţii lui să petreacă în cetate. Apoi baia aceea pustie li s-a făcut mînăstire şi, în puţine zile, cetăţenii le-au zidit biserică, cu învoirea şi binecuvîntarea episcopului.

Ei făcînd acolo mînăstire, mulţi din popor îşi lăsau bisericile şi se adunau la Cuviosul Alexandru la cîntarea bisericească, dorind să asculte cuvintele lui cele curgătoare de miere, cu care învăţa pe cei ce veneau, iar duhul tuturor era arzînd cu dragoste către cuviosul şi îi dădeau în toate zilele cele trebuincioase lui şi fraţilor. Ei, în ceasul cel cuviincios - o dată pe zi -, gustînd hrană după al nouălea ceas, pe toate celelalte le împărţeau săracilor, nelăsînd nimic pe a doua zi. Dar Dumnezeu în toate zilele le trimitea hrană din cele ce le erau de trebuinţă, prin mîinile celor milostivi şi iubitori de săraci. După cîtăva vreme, cuviosul a voit să aibă pe lîngă locaşul său casă de oaspeţi şi bolniţă.

Deci, cerînd pentru aceasta binecuvîntarea episcopului, a săvîrşit ceea ce voia, că, deşi era sărac şi neavînd nimic, însă vistieriile celor bogaţi îi erau deschise. Astfel că toţi îi dădeau cu bucurie cele ce avea trebuinţă şi făceau cu osîrdie ceea ce le poruncea. Cuviosul slujea bolnavilor şi odihnea pe cei străini, prin cele trebuincioase ce i se dădeau de la iubitorii de Dumnezeu, iar mai ales de la singur Dumnezeu. La slujirea celor bolnavi, el le tămăduia bolile prin cinstitele lui mîini, prin care se făceau multe minuni, slăvindu-se Dumnezeu printr-însul.

El, văzînd pe episcop că în chemarea lui făcea oarecare lucruri din nebăgare de seamă şi pe voievodul cetăţii şi pe alţi dregători mari făcînd nedreptăţi, pentru aceea s-a îmbrăcat în rîvna lui Ilie şi cu netemere, cu blîndeţe şi cu îndrăzneală îi mustra pe toţi, învăţîndu-i din cuvintele lui Dumnezeu dreptatea şi adevărul, încît era ca un învăţător şi pedepsitor al tuturor. Dar acea rîvnă a lui nu era primită de fiecare, mai ales de cei mari şi de unii din clerici; că, deşi se mirau de viaţa lui îmbunătăţită, însă unii îl urau foarte mult şi totdeauna întărîtau pe episcop împotriva lui. Episcopul a trimis la cuviosul un ipodiacon prea înrăutăţit, anume Malh, cu mulţime de slujitori, ca să-l gonească din cetate. Malh, ducîndu-se cu mînie, a lovit pe sfîntul cu mîna peste obraz, zicîndu-i: "Necuratule, ieşi din cetatea aceasta!"

Cuviosul, nefăcînd nimic, ca un miel fără de răutate, a răspuns cu blîndeţe acest cuvînt al Evangheliei: şi era numele slugii Malh. Dar cînd Malh ipodiaconul cu slujitorii care veniseră cu dînsul, voiau să facă mai mare rău cuviosului şi să-l gonească din cetate, s-a adunat poporul şi s-a făcut gîlceavă mare; pentru că toţi apărau pe Sfîntul Alexandru şi pe fraţii lui. Astfel, abia a scăpat Malh şi cei cu dînsul de tulburarea poporului. Episcopul, umplîndu-se de mare mînie, s-a sfătuit cu voievodul, care asemenea se mîniase pe sfînt şi au luat pe cuviosul noaptea din locaşul său, neştiind nimeni din popor, şi l-au gonit în Halchid. Apoi au gonit şi pe fraţii lui şi s-au risipit care pe unde au putut.

După o vreme oarecare, Cuviosul Alexandru s-a întors iarăşi în Antiohia, deoarece antiohienii se mîhneau după dînsul, iar asupra episcopului şi voievodului cîrteau foarte mult. Dar de vreme ce nu şi-a găsit pe fraţii săi, nu voia să vieţuiască acolo singur, ci voia să se ducă. Cetăţenii, aflînd de acest lucru, păzeau porţile ca să nu iasă, pentru că erau cuprinşi cu mare dragoste către dînsul şi doreau să vieţuiască la dînşii. El însă n-a mai voit să stea în Antiohia, ci şi-a schimbat îmbrăcămintea călugărească, îmbrăcîndu-se cu o haină ruptă, şi astfel a ieşit noaptea din cetate în chip de sărac. El, mergînd cîteva zile, a ajuns la o viaţă de obşte care se numea Critinia. Şi, văzînd într-însa toată rînduiala, care o aşezase în viaţa sa de obşte, cea de lîngă rîul Eufrat, se minuna şi zicea în sine: "Care din ucenicii mei a adus aici rînduiala aceasta?" Deci, mulţumea lui Dumnezeu, că s-a arătat în părţile acelea roadele ostenelilor lui. El a fost cunoscut de fraţii de acolo că este Alexandru, pentru că numele lui era mare pretutindeni şi s-au bucurat de venirea lui, pentru că doreau de mult să-l vadă.

Cuviosul, petrecînd la dînşii cîtăva vreme, s-a dus de acolo la Constantinopol - Dumnezeu chemîndu-l acolo pentru mîntuirea multora -, ducîndu-se cu dînsul din acea viaţă de obşte şi 24 de fraţi. Mergînd la Constantinopol, s-a sălăşluit lîngă biserica Sfîntului Mina. Apoi au început a se aduna la dînsul fraţi, aşa că, în puţin timp, au venit la dînsul ca la trei sute de ucenici de diferite limbi: greci, romani şi sirieni. Astfel s-au aşezat în mînăstire aleasă şi s-a întărit rînduiala celor Neadormiţi, deoarece toate cele de trebuinţă lor li se trimiteau prin dumnezeiasca purtare de grijă, precum despre aceasta se spune aici.

Un om oarecare, însemnat, auzind şi văzînd viaţa lor cea săracă şi fără de grijă, cum ziua şi noaptea se îndeletnicesc numai în preamărirea lui Dumnezeu, iar de cele pămînteşti nu bagă de seamă, nici de cele de mîine nu se îngrijesc, a trimis înadins nişte oameni în mînăstire, ca să stea cîteva zile şi să vadă, de unde au hrana cea de toate zilele. Dar Cuviosul Alexandru, înţelegînd aceasta, a zis către unul din ucenici, fiind de faţă şi acei oameni: "Du-te şi adă pe omul care stă la porţile mînăstirii". Fratele, ducîndu-se, a văzut pe un om care avea o coşniţă mare plină cu pîini curate şi calde şi pe acela l-a adus la părintele împreună cu pîinile. Cuviosul îl întreba înaintea tuturor: "Cine eşti şi de unde aduci pîinile?" Iar el îl întreba, nu că nu ştia singur - pentru că nimic nu era tăinuit lui de la Dumnezeu -, ci numai ca să se ruşineze cei puţini în credinţă, care veniseră să ispitească viaţa şi hrana lor.

Atunci omul acela a început a grăi astfel: "Eu sînt vînzător de pîine şi, scoţînd pîinea azi din cuptor, mi s-a arătat un bărbat luminos, înalt la statură şi minunat la vedere şi mi-a poruncit: "Să duci toate pîinile acestea la robii Celui Preaînalt". Dar eu, spăimîntîndu-mă, am zis: "Nu ştiu locul unde le voi duce". Atunci el mi-a zis: "Vino după mine!" Iar el, ducîndu-mă pe mine pînă la porţile mînăstirii, s-a făcut nevăzut". Atunci cuviosul, sculîndu-se, a mulţumit lui Dumnezeu şi a spus la toţi credinţa cea mare a lui către Hristos şi purtarea cea mare de grijă a lui Dumnezeu pentru dînsul. Cuviosul era atît de mare văzător, încît toate cele ce făceau şi gîndeau fraţii, el le ştia, şi în singurătate mustra greşelile şi îndrepta părinteşte pe cei greşiţi.

Apoi, avînd şi purtare de grijă pentru bolnavi, a pus patru fraţi să le slujească, poruncindu-le ca în toate zilele să pregătească apă caldă, pentru cei care erau bolnavi. Într-o zi, din întîmplare, sau mai bine zis din purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi ca să se arate credinţa cea mare a cuviosului către El, slujitorii bolnavilor au uitat să încălzească apa. Cuviosul, înştiinţîndu-se cu duhul de acest lucru, a chemat pe unul dintr-înşii şi l-a întrebat de ce n-a încălzit apa. Acela, vrînd să-şi tăinuiască greşeala sa înaintea părintelui celui mai înaintevăzător, a zis: "N-am avut lemne". Iar cuviosul a grăit lui: "Pentru ce nu mi-ai spus mie de dimineaţă despre lemne? Oare vrei să mă ispiteşti? Du-te şi vezi, că apa s-a încălzit!" După aceea, fratele, ducîndu-se în bolniţă, a găsit o căldare mare plină cu apă, fierbînd şi clocotind fără de foc, şi toţi s-au mirat de acea minune şi de credinţa cuviosului.

În acel timp, Biserica lui Hristos era tulburată de eresul lui Nestorie, iar vrăjmaşul a făcut vorbă în popor, cum că Alexandru este eretic; pentru că într-acel timp dreapta credinţă se socotea un eres, iar eresul se cinstea ca o dreaptă credinţă, deoarece patriarhul Nestorie şi mulţi alţii erau eretici. Deci, cuviosul a fost adus la judecată înaintea celor răucredincioşi şi, fiind întrebat de eresul de care era vinovat, a răspuns cuvîntul psalmistului: ...şezut-au boierii şi cleveteau asupra mea, iar robul Tău se învăţa întru îndreptările Tale; că mărturiile Tale cugetarea mea sînt, iar sfaturile mele îndreptările Tale. Acestea grăindu-le el, diavolul s-a arătat, zicînd: "Pentru ce mă munceşti pe mine mai înainte de vreme?" Şi zicînd acestea, s-a făcut nevăzut.

După ce sfîntul a grăit acele cuvinte ale psalmistului, nimic n-a mai răspuns către cei ce-l întrebau, ci tăcea, căutînd în jos ca un miel fără de glas, către cel ce îl tunde; aşa că judecătorii, mîniindu-se, l-au gonit din faţa lor. Iar cînd în poporul cel răzvrătit, slujitorii satanei voiau să pună mîinile pe dînsul şi să-i facă rău, el, apărîndu-se cu dumnezeiasca acoperire, a trecut prin mijlocul lor şi s-a dus la locaşul său, unde fraţii făceau multe rugăciuni lui Dumnezeu pentru dînsul. Dar după un timp, vrăjmaşul iarăşi s-a înarmat asupra lui şi a ridicat pe nişte eretici, care, nu numai pe el singur, dar şi pe mulţi din fraţii lui, i-au chinuit cu legături, cu temniţe şi cu bătăi. Însă, toate acestea erau cuviosului ca o cunună preaslăvită, iar vrăjmaşului erau spre ruşine.

Trecînd ereticescul vifor, cuviosul a vieţuit celelalte zile ale sale în pace. Deci, plăcînd lui Dumnezeu şi ducînd sufletele multora spre mîntuire, s-a mutat către Domnul la adînci bătrîneţi, nevoindu-se în călugărie 50 de ani. El a fost îngropat cu cinste, iar la mormîntul lui se făceau multe minuni, pentru că la toate neputinţele omeneşti se dădeau tămăduiri, cu rugăciunile Cuviosului Alexandru şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, se cuvine cinste, slavă, mulţumire şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna iulie

Cuvinte cheie: Cuviosul Alexandru

Cautare: