Viaţa Cuviosului Isachie Mărturisitorul, egumenul mănăstirii Dalmaţia
(30 mai)
După aflarea cinstitei şi de viaţă făcătoare Cruci a Domnului
nostru Iisus Hristos şi după împărăţia marelui Constantin, a pătruns în Biserica
lui Hristos tulburarea şi eresul lui Arie. Adică, balaurul cel mult pestriţ,
vrăjmaşul cel cu multe capete şi cel de-a pururea al neamului creştinesc,
dar mai ales urîtor al lui Hristos, Mîntuitorul nostru şi vrăjmaş al sfintei
credinţe.
Tulburarea şi eresul acela, fiind băgat în Biserica lui Dumnezeu,
prin vicleşugul său cel cu rea meşteşugire, a îndemnat pe Valent păgînul şi
nelegiuitul împărat, ca să apere şi să lăţească eresul lui Arie. Deci, acel
împărat a ridicat prigonire contra celor dreptcredincioşi şi a poruncit să
închidă sfintele biserici, ca să nu se săvîrşească obişnuitele jertfe dumnezeieşti.
Pe altele le-a prefăcut în grajduri de cai, iar pe altele le-a dărîmat pînă
în temelie. El a lungit acea răutate multă vreme, încît le era mare tînguire
şi plîngere robilor lui Hristos, care se rugau lui Dumnezeu ziua şi noaptea
ca să se milostivească spre Sfînta Sa Biserică şi să facă judecată dreaptă
şi izbîndire împăratului cel nedrept.
În acea vreme era precum a fost în zilele Apostolilor, cînd
împăratul Irod şi-a pus mîinile, ca să facă rău unora ce erau din Biserică.
După cîţiva ani, Dumnezeu a ridicat cu duhul pe robul Său, monahul Isachie,
precum odinioară a ridicat pe Proorocul Daniil, spre apărarea nevinovatei
Susana. Fericitul Isachie a fost mai întîi în pustia răsăritului, urmînd Sfîntului
Prooroc Ilie şi petrecînd viaţa asemenea cu îngerii. El, auzind de prigonirea
arienilor, care o făcea asupra Bisericii şi de împăratul care ajuta acelor
eretici, i s-a făcut jale foarte mare de aceasta. Deci, lăsînd pustia, a venit
în Constantinopol, întărind pe credincioşi în buna credinţă. Astfel, cuvîntul
lui era ca o lumină aprinsă, duhul lui Dumnezeu se odihnea peste dînsul şi
darul cel ceresc îl umbrea.
Văzînd el necazul ce se făcea credincioşilor de către necredinciosul
împărat şi de către cei de un gînd cu el, se ruga lui Dumnezeu, ca din înălţimea
scaunului Său cel sfînt, să caute spre cei necăjiţi pe nedrept şi să arate
milostivirea Sa spre dînşii, iar mîndria făcătorilor de rău s-o smerească.
Atunci, acelaşi Dumnezeu, care a auzit odinioară pe plăcutul Său, Moise, ce
se ruga pentru poporul cel chinuit de Faraon, Acela a auzit şi pe robul Său
Isachie şi a ridicat contra păgînului împărat Valent năvălirea barbarilor.
În acea vreme, barbarii cei ce petreceau peste Dunăre, adunînd putere mare
de oaste, au pornit cu război contra grecilor. Deci, năvălind cu acea putere,
au supus Tracia şi astfel se apropiau de Constantinopol. Pentru aceea, împăratul
Valent a fost nevoit să-şi adune ostaşii săi şi să iasă întru întîmpinarea
vrăjmaşilor. Dar i s-a întîmplat ceea ce se întîmplase odinioară lui Saul,
împăratul lui Israel, care era vrăjmaşul lui David. Adică, Saul nu s-a întors
de la război, după proorocia Sfîntului Samuil, căci a mîniat pe Domnul Dumnezeu.
Deci, Valent, ieşind din Constantinopol cu oştile sale, fericitul
Isachie i-a ieşit în cale şi a strigat cu glas mare, zicînd: "Împărate, deschide
bisericile celor dreptcredincioşi, căci Dumnezeu îţi va îndrepta bine calea
înaintea ta". Împăratul nu i-a răspuns, ci, defăimîndu-l ca pe un prost şi
fără de minte şi nesocotindu-i cuvintele întru nimic, s-a dus în calea sa.
A doua zi, fericitul stareţ, ieşind înaintea împăratului, a grăit către el:
"O, împărate, deschide bisericile celor dreptcredincioşi şi-ţi va fi războiul
cu izbîndă, pentru că vei birui pe vrăjmaşi şi te vei întoarce sănătos şi
cu pace!"
Împăratul, socotind acele cuvinte ale lui: "Te vei întoarce
sănătos şi cu pace...", voia să deschidă bisericile cele închise şi să le
dea celor dreptcredincioşi; dar pentru aceasta a început a se sfătui cu sfetnicii
săi. Însă, un voievod oarecare, fiind din credinţa cea rea a arienilor, a
sfătuit pe împărat, să nu asculte pe monahul acela, ci să-l gonească cu necinste.
Atunci împăratul a ocărît pe stareţ, l-a gonit de la el cu batjocură şi cu
bătăi şi a plecat mai departe în calea sa.
A treia zi, cuviosul stareţ iar a întîmpinat pe împărat şi
apucînd de frîu calul pe care era călare, a început a-l ruga mai cu osîrdie
şi a-l sfătui să deschidă bisericile, îngrozindu-l cu răzbunarea lui Dumnezeu,
de nu va face ceea ce îi cere. Deci, întîmplîndu-se acolo o rîpă adîncă, cu
spini cumpliţi şi cu o baltă de noroi, în care, şi o fiară dacă ar fi căzut,
nu ar fi putut să mai iasă de acolo, ci s-ar fi afundat cu totul şi ar fi
murit, împăratul a poruncit să arunce pe monah în acea rîpă, ca să moară acolo
şi s-a dus în calea care era înaintea lui. Iar Sfîntul Isachie, fiind aruncat
în spini şi în baltă, s-a păzit de dreapta lui Dumnezeu şi a rămas fără de
vătămare, de vreme ce spinii nici nu l-au rănit, nici balta nu l-a înecat,
ci zăcea în mijlocul bălţii, între spini, ca pe un aşternut moale în mijlocul
florilor, binecuvîntînd şi cîntînd Domnului, pînă ce cu porunca lui Dumnezeu,
arătîndu-i-se trei bărbaţi purtători de lumină, l-au ridicat din baltă şi
l-au scos întreg şi sănătos din rîpa aceea şi, punîndu-l pe uscat, s-au făcut
nevăzuţi.
Atunci, Cuviosul Isachie a cunoscut că Domnul a trimis pe
îngerii săi să-l scoată din prăpastia aceea şi, căzînd în genunchi, a dat
mulţumire Mîntuitorului său, ca Cel ce are purtare de grijă pentru robii Săi
şi nu părăseşte pe cei ce se tem de El şi nădăjduiesc spre ajutorul Lui. Deci,
rugîndu-se şi întărindu-se cu Duhul Sfînt, s-a sculat şi, alergînd degrabă
pe altă cale, a ieşit înaintea împăratului şi a stat înaintea lui. Văzîndu-l
împăratul, s-a înspăimîntat şi s-a minunat de acea vedere. Atunci sfîntul
a zis cu îndrăzneală către dînsul: "Tu ai voit să mă omori în spini şi în
baltă, iar Domnul m-a păzit viu şi prin sfinţii Săi îngeri m-a scos din acea
prăpastie. Deci, o, împărate, ascultă-mă şi deschide bisericile celor dreptcredincioşi,
ca să biruieşti pe vrăjmaşi şi să te întorci cu biruinţă; iar de nu mă vei
asculta, apoi nu te vei întoarce de la război, ci vei pieri acolo".
Împăratul se minuna de îndrăzneala monahului şi de faţa lui
cea minunată, însă nu l-a ascultat, de vreme ce inima lui era împietrită şi
dezlipită de Dumnezeu. Deci, a dat pe cuviosul la doi boieri, anume: Saturnin
şi Victor, cărora le-a poruncit să-l păzească în legături, zicînd: "Să-mi
ţineţi pe acest stareţ bîrfitor pînă ce mă voi întoarce, ca să-i dau răsplata
cea vrednică, pentru îndrăzneala lui cea fără de ruşine".
Însă, Cuviosul Isachie, fiind plin de Duhul Sfînt şi, umplîndu-se
de mai multă rîvnă - ca altă dată Sfîntul Prooroc Miheia împotriva lui Ahav,
împăratul lui Israel - a strigat către Valent, zicînd: "Dacă te vei întoarce
cu pace, apoi să ştii că nu mi-a grăit mie Domnul. Însă, îţi zic că vei duce
ostaşii la război şi nu vei putea să biruieşti pe vrăjmaşi, ci vei fugi din
faţa lor, vei fi prins şi vei fi ars de viu cu foc". Sfîntul, zicînd acestea,
a fost dus în legături, iar împăratul a plecat pe cale mînios.
Cînd s-au întîlnit oştile greceşti cu cele barbare şi s-au
lovit la război, atunci s-a făcut tăiere mare şi, cu dumnezeiasca voie, barbarii
au biruit pe greci, după proorocia Sfîntului Isachie. Astfel, au căzut mulţi
de ascuţişul sabiei, iar împăratul Valent a fost rănit şi, neputînd să stea
împotriva barbarilor, a fugit. Deci, barbarii, venind cu puteri multe după
el, tăiau oştile greceşti ca nişte mlădiţe şi era aproape să ajungă şi pe
împărat.
Dar, împăratul, fugind împreună cu sfetnicul său, acel voievod
arian care îl sfătuise să nu asculte pe Isachie, s-a apropiat de un sat şi,
văzînd nişte paie, a descălecat de pe cal, fiind obosit. Deci, de frica barbarilor
s-a ascuns în paiele acelea cu acel sfetnic al său, dar nu s-a ascuns de mîna
lui Dumnezeu, Care l-a pedepsit. Căci barbarii, care veneau după el, ajungînd
la satul acela şi înştiinţîndu-se de locuitorii acelui sat, că nişte greci
s-au ascuns în paie, au aprins foc împrejurul lor şi le-au ars. Astfel, au
pierit cu sunet, acel ticălos împărat, împreună cu sfetnicul lui.
După războiul acela, armata grecească care mai rămăsese, s-a
dus în întîmpinarea lui Graţian, împăratul Romei, care venea în ajutorul grecilor.
Sosind Graţian, a pus împărat al grecilor pe Teodosie, care a fost numit mare;
iar Teodosie, adunînd îndată oastea cea risipită, s-a dus contra barbarilor
şi i-a biruit, iar după ce i-a învins, s-a întors cu biruinţă şi a mers la
Constantinopol. În acea vreme, îndată după pieirea lui Valent, unii din ostaşi,
care au fost risipiţi de barbari, neştiind că împăratul Valent nu mai este
între cei vii, au mers la Cuviosul Isachie care era ţinut în legături şi îi
ziceau: "Găteşte-te de răspuns, căci se întoarce împăratul de la război, cînd
te va întreba şi te va munci!" Sfîntul le-a răspuns: "Iată, au trecut şapte
zile de cînd am mirosit putoarea oaselor lui celor arse, de vreme ce, după
proorocia mea, este ars cu foc". Cei ce au auzit acestea s-au înfricoşat,
iar după puţine zile toţi au ştiut de sfîrşitul lui Valent. Şi astfel au eliberat
pe Sfîntul Isachie din legături şi îl cinsteau ca pe un prooroc al lui Dumnezeu.
După ce noul împărat Teodosie a intrat în cetate cu prăznuire,
cei doi boieri mai sus zişi, Saturnin şi Victor, i-au spus despre Cuviosul
Isachie, despre îndrăzneala şi proorocia lui. Atunci împăratul, minunîndu-se
de un bărbat ca acela, a poruncit ca pe acel cuvios să-l aducă cu cinste la
sine şi, astfel s-a închinat lui, cinstindu-l ca pe un mare plăcut al lui
Dumnezeu. Deci, împăratul ruga pe sfîntul să se roage lui Dumnezeu pentru
el şi pentru toată împărăţia lui. La rîndul său, Cuviosul Isachie sfătuia
pe împăratul să petreacă în dreapta credinţă şi să redea pacea Bisericii şi
astfel, să mîngîie pe cei chinuiţi. Împăratul l-a ascultat şi a făcut toate
cele grăite de el. El a izgonit pe arieni din Constantinopol şi pentru aceasta
a pricinuit bucurie mare credincioşilor. Deci, fericitul Isachie, mulţumind
lui Dumnezeu, voia să se ducă în pustie la viaţa sa cea dintîi; iar Saturnin
şi Victor au rugat pe cuviosul să nu se despartă de cetatea împărătească,
ci să vieţuiască împreună cu ei, să ajute Bisericii lui Hristos cu rugăciunile
şi cu învăţăturile sale, şi astfel, sfîntul s-a plecat la rugămintea lor.
Născîndu-se ceartă între Saturnin şi Victor, pentru că fiecare
dintr-înşii voiau ca cuviosul părinte să petreacă în casa lui, fericitul stareţ,
cunoscînd acea ceartă, a zis către ei: "Fiilor, destul îmi este dragostea
voastră! Dar, de vreme ce aveţi grijă şi dorinţă să petreceţi împreună cu
mine, apoi vă spun că, cine se va grăbi mai întîi să-mi zidească o locuinţă,
la acela voi petrece în toate zilele vieţii mele". Deci, amîndoi au început
a se îngriji ca să zidească locaş plăcut omului lui Dumnezeu. Saturnin avea
afară din cetate un loc foarte frumos, plăcut spre viaţă monahicească. El,
sîrguindu-se mai repede, a pregătit acel locaş plăcutului lui Dumnezeu şi
acolo s-a sălăşluit Cuviosul Isachie. Asemenea şi Victor a zidit un locaş
ales pentru Sfîntul Isachie, dar el era întristat că Saturnin îl întrecuse.
Deci, venind la sfîntul, îl rugă în genunchi, să vină şi în chilia zidită
de el, însă cuviosul voia mai mult să petreacă în lăcaşul lui Saturnin, decît
în al lui Victor. Cu toate acestea, uneori mergea şi la Victor şi petrecea
şi la el cîteva zile, netrecînd cu vederea rugămintea lui.
Astfel au început a se aduna la cuviosul mulţi din cei ce
voiau să se călugărească, încît s-a întemeiat o mănăstire mare din averile
acelor iubitori de Dumnezeu bărbaţi, Saturnin şi Victor. Iar Cuviosul Isachie
a fost povăţuitor şi egumen al multor monahi şi dascăl folositor oamenilor
mireni, aducîndu-i pe toţi la calea mîntuirii, cu cuvîntul şi cu exemplul
vieţii celei îmbunătăţite. El era foarte milostiv cu cei săraci şi, de nu
avea vreodată ce să dea celui ce cerea, apoi dezbrăca haina de pe sine şi
o dădea. El a făcut multe lucruri bune şi plăcute lui Dumnezeu şi, sosind
la adînci bătrîneţi, s-a apropiat de fericitul său sfîrşit. Chemînd pe fraţi
şi învăţîndu-i cele de folosul sufletului, le-a pus egumen în locul său pe
un bărbat cinstit şi sfînt cu viaţa, pe fericitul Dalmat, de la care mai pe
urmă şi locaşul acela s-a numit "Dalmat".
Astfel, Cuviosul părintele nostru Isachie, după multe osteneli
primite de Dumnezeu, a trecut la veşnica odihnă către Domnul. Pentru aceasta
s-a adunat toată cetatea la îngroparea lui şi au pus cinstitul lui trup în
biserica Sfîntului Întîiului Mucenic Ştefan. Iar sfîntul lui suflet a stat
înaintea scaunului Preasfintei Treimi, în ceata sfinţilor şi cuvioşilor părinţi
şi roagă împreună cu dînşii pentru noi pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh,
pe Unul Dumnezeul nostru, a cărui slavă este în veci. Amin.
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna mai
Cautare:
Vizualizari: 1103
Id: 1687
Imagine:
Share:
