Viaţa Cuviosului Lazăr
(7 noiembrie)
Cuviosul Părintele nostru Lazăr era dintr-un sat al Asiei
care era aproape de Magnesia. Părinţii lui se numeau Nichita şi Irina, de
bun neam amîndoi, cinstitori de Dumnezeu şi îmbunătăţiţi. Cînd s-a născut
Cuviosul, s-a văzut în casa aceea un nor foarte luminos, care arăta că pruncul
născut are să se facă fiu al luminii şi al zilei şi sălăşluire a dumnezeieştii
străluciri. Cum au văzut norul acesta, femeile care veniseră acolo spre cercetarea
celei ce născuse, atît de mult s-au înfricoşat, încît au fugit afară din casă
pentru vederea cea prea slăvită. Pe lîngă aceasta a urmat şi o altă minune
căci, după ce a trecut puţină vreme şi s-a ridicat norul din mijloc şi au
intrat femeile în casă, o, minune, au văzut pe prunc stînd drept pe picioarele
sale, cu faţa către răsărit, avînd mîinile strînse la pieptul său în chipul
crucii. Pentru aceea, de atunci se spunea de către toţi că viaţa pruncului
aceluia va fi negreşit foarte vestită şi preamărită.
După ce a ajuns Cuviosul mai în vîrstă, părinţii l-au dat
la dascăl să înveţe sfintele cărţi. Şi învăţa tînărul ştiinţele cu înlesnire,
dar ura din tot sufletul apucătura dascălului său, pentru că era robit de
iubirea de argint. De aceea, orice lucru lua în mîinile sale, îndată îl dădea
săracilor. Deşi dascălul său îl ocăra pentru aceasta totdeauna şi-l bătea,
Cuviosul însă nu înceta a face acest lucru. Căci milostivirea ce o avea către
săraci şi ura către iubirea de argint îl făcea să sufere ocările şi bătăile.
Cu toate că dascălul lui îl ocăra şi-l bătea pentru banii pe care îi lua şi-i
dădea săracilor, totuşi dascălul se minuna de fapta lui şi-l lăuda către toţi.
După ce a ajuns Cuviosul în vîrstă mai mare şi în cunoştinţă
mai desăvîrşită, a dorit să fugă din patria sa şi să se ducă la Ierusalim,
ca să se închine Sfîntului Mormînt al Domnului, precum şi la celelalte Sfinte
Locuri. Însă, de cîte ori a încercat să se ducă, era oprit de rudeniile lui.
Dar ca să nu fugă pe ascuns, părinţii lui l-au dus la o mînăstire ce era aproape
şi se numea Orovilor, ca acolo să se silească la sfintele ştiinţe şi să se
iscusească mai înainte în fapte bune; dar mai mult ca să fie păzit de monahii
cei mulţi care erau într-însa şi să nu fugă.
Însă fericitul Lazăr, aprinzîndu-se de dumnezeiescul dor,
nu putea a se linişti şi cugeta totdeauna să fugă. Şi, aflînd odată vreme
bună, s-a furişat de părinţi, de rudenii şi de monahi şi cu toată sîrguinţa
a alergat la Ierusalim.
Trecînd pe la Hone, unde a făcut minuni Sfîntul Arhanghel
Mihail, s-a dus la biserica Arhanghelului, unde s-a rugat să-l ajute în călătoria
lui; şi aşa a plecat de acolo şi s-a dus în Atalia. Aflîndu-se el acolo, un
monah nelegiuit care călătorea împreună cu Cuviosul, a cugetat să-l vîndă
saracinilor de acolo, ca să ia bani. Cînd monahul se tocmea cu dînşii în limba
armenească să dea pe copilul Lazăr - după iconomia dumnezeiască -, un creştin
care ştia limba aceea, a înţeles vorbirea şi dînd de ştire Cuviosului, acesta
îndată a fugit de acolo şi s-a dus în muntele ce era aproape. Acolo, aflînd
un ieromonah cu cinstită cuviinţă, bătrîn şi cu vîrsta şi cu înţelepciunea
şi întrebat fiind de dînsul cine este şi de unde vine, Cuviosul a spus patria
şi pe părinţii săi şi dorul pe care-l avea să se închine sfintelor locuri.
După aceea a spus şi vrăjmăşia monahului aceluia care voia
să-l vîndă, precum şi toate cele ce i s-au întîmplat în călătorie. Iar acel
bărbat întrebînd iarăşi pe Cuviosul dacă are încă acel cuget să se ducă la
Ierusalim şi auzind că doreşte foarte mult aceasta, i-a zis că nu este cu
cuviinţă să se ducă acolo unde voieşte, pentru că fiind foarte tînăr, cu înlesnire
va fi biruit de diavolul. Că este foarte rău ca cineva să urmeze repede gîndului
său, pentru că se dă pradă vrăjmaşului, care are întinse în toate părţile
mrejele şi cursele pierzării. Ci, dacă voieşte să-i asculte Domnul sfatul,
pentru folosul sufletului său, să rămînă în mînăstirea în care este el egumen
şi acolo să se facă monah şi să petreacă cîtăva vreme, pînă ce va veni la
vîrsta desăvîrşită; şi atunci poate să iasă de acolo şi să se ducă fără primejdie.
Ascultînd această bună sfătuire, dumnezeiescul Lazăr a rămas
cu bucurie în mînăstirea aceea şi, dezbrăcîndu-se de hainele mireneşti şi
de omul cel vechi, s-a îmbrăcat în cel nou, adică în Hristos, împreună cu
hainele cele monahiceşti pe care le-a primit. De atunci s-a dat cu totul la
nevoinţele cele pustniceşti. Iar postul, care subţiază grosimea trupului şi
domoleşte patimile ce se ridică împotriva sufletului, atît de mult l-a iubit
fericitul, precum cei iubitori de trup iubesc desfătarea şi multa mîncare.
Apoi ascultarea, care este temelia nevoinţei monahiceşti, şi smerenia, cea
mai înaltă decît toate faptele cele bune, cu atîta sîrguinţă le-a cîştigat,
încît s-a făcut celor mai de pe urmă chip şi pildă cu aceste două fapte bune.
Dar ce să zicem despre priveghere, despre slăbirea trupului
şi despre cealaltă rea pătimire, cu care se nevoia, ca să-şi subţieze trupul?
Atît numai putem zice că, de vreme ce dobîndise, pe lîngă firea cea bună pe
care o avea, şi nevoinţa cea bună, pentru aceasta lucra cu înlesnire toată
fapta bună, ca şi cum ar fi fost ceresc iar nu pămîntesc. Pentru că firea
cea bună pricinuieşte sufletului putere şi nevoinţa cea bună iarăşi duce la
sfîrşit bun puterea sufletului. Pentru aceea nu se afla unul ca să nu se minuneze
de nevoinţele dumnezeiescului Lazăr, să nu-l laude şi să nu-l propovăduiască
tuturor. Dar mai mult decît alţii îl lăuda egumenul mînăstirii, părintele
său cel duhovnicesc, căruia Cuviosul îi slujea şi lua de la dînsul în loc
de plată pentru slujire, învăţătura pustniciei.
După ce a petrecut Cuviosul multă vreme în mînăstirea aceea,
odată i-a zis stareţul: "Eu, fiul meu, după puţină vreme, mă voi duce în pămînt,
maica cea de obşte a tuturor, iar pe tine te încredinţez lui Hristos, Stăpînului
tuturor, ca Acela să aibă grijă de tine". Iar Cuviosul, auzind acestea, a
suspinat din adîcul sufletului şi a plîns foarte mult, că nu suferea nici
să audă despărţirea de stareţul său. Cu toate acestea nu a trecut multă vreme
şi stareţul lui s-a dus către Domnul. Iar dumnezeiescul Lazăr, plîngînd şi
tînguindu-se mult pentru moartea lui, după trei zile s-a dus din mînăstire
şi, mergînd într-o peşteră ce era acolo mai aproape, într-un loc foarte cu
anevoie de umblat, a intrat într-însa să se liniştească şi singur să vorbească
cu Dumnezeu.
Acolo, la atîta nevoinţă şi aspră pătimire s-a dat pe sine
cel cu sufletul răbdător, încît este cu greu limbii omeneşti să povestească.
Însă, cu cît se sîrguia să-şi ascundă de oameni faptele sale cele bune, cu
atît mai mult se făcea vestit tuturor. Pentru că fapta bună arată oamenilor
pe cel ce o lucrează, deşi acela s-ar sîrgui a se ascunde pe sine. Pentru
aceasta în fiecare zi alergau la Cuviosul mulţime de oameni ca să-l vadă şi
să primească binecuvîntarea lui.
Şi nici lungimea căii, nici asprimea cea cu greu de umblat
a locului, nici vreun alt lucru nu le împiedica sîrguinţa, numai să nu se
lipsească de vederea cuviosului. Iar pentru ca să înlesnească asprimea drumului,
unii adunau vreascuri şi lemne multe şi le-au ars pe calea cea pietroasă.
Apoi au vărsat oţet peste dînsa ca să se înmoaie pietrele cele aspre, pe care
le sfărîmau cu unelte de fier. Cu chipul acesta au făcut mai lesnicioasă calea
ce ducea la Cuviosul. Pentru că dumnezeiasca dragoste spre cele bune, îndeamnă
pe oameni să facă şi lucruri de cele cu neputinţă şi anevoie de isprăvit.
Astfel de dragoste avea mulţimea oamenilor către Cuviosul.
Iar arhiereul locului aceluia, auzind de Sfîntul Lazăr, dorea mult să se suie
la dînsul dar socotea lucru foarte cu anevoie a vorbi cu Cuviosul. Pentru
această pricină, Sfîntul a voit să se zidească acolo o biserică în numele
Născătoarei de Dumnezeu şi chilii, ca să se odihnească fraţii care veneau
la dînsul şi care voiau să se facă monahi. Căci erau foarte mulţi care se
lepădaseră de lume şi voiau să vieţuiască împreună cu Cuviosul în toată viaţa
lor.
Deci, Sfîntul a zidit acolo o mînăstire mare şi frumoasă,
fiindcă s-a sîrguit şi mulţimea oamenilor de prin locurile apropiate, la acest
lucru plăcut lui Dumnezeu. L-au ajutat din toate puterile lor, pentru că fiecare
din creştinii de acolo avea mare bucurie să se arate ascultător şi supus Cuviosului
şi să împlinească porunca lui.
Dar pentru că vestea despre Sfîntul Lazăr a străbătut în
toate părţile şi alergau toţi la dînsul pentru folosul lor, s-a dus la el
şi un oarecare om, care i-a spus că avea gîndul să se ducă în locul acela
- pe care-l arăta cu degetul -, ca să prindă nişte albine sălbatice ce erau
încuibate acolo în prăpăstii. Iar Cuviosul, ori pentru că a socotit moartea
omului aceluia, căci era locul cu adevărat prăpăstios şi primejdios, ori pentru
că a văzut mai înainte ce avea să fie din darul Sfîntului Duh ce era într-însul,
a zis către el: "Mai de folos îţi este, fiul meu, să nu cauţi spre locul acela,
fiindcă atîrnă deasupra capului tău o primejdie mare şi pierzare, dacă te
vei apropia de dînsul; deci să te laşi de un gînd ca acesta, dacă voieşti
să scapi de primejdie".
Omul acela însă, neascultînd sfatul Cuviosului, s-a dus împreună
cu alţi tovarăşi ai lui la locul cel prăpăstios şi, legat fiind cu o funie,
s-a slobozit de către tovarăşii lui şi s-a coborît în prăpastie. Socotiţi
ce rău mare este a nu asculta cineva pe cei care îl sfătuiesc cele de folos.
Pentru că omul acela nici nu ajunsese la jumătatea prăpastiei şi funia s-a
rupt, iar el a căzut jos cu cădere vrednică de jale şi de lacrimi. Şi astfel
a murit mai înainte de a ajunge jos, de multele lovituri ce le-a luat de la
colţurile pietrelor şi a primit rod aducător de moarte din socoteala sa cea
nebunească. De atunci ceilalţi luau aminte la cuvintele cuviosului, ca la
nişte cuvinte de prooroc şi nu se împotriveau lui nici într-un chip.
Altă dată s-a dus un om la cuviosul şi i-a mărturisit păcatele
sale, spunîndu-i că, deşi nu ştie nici un meşteşug, el însă îşi cîştigă cu
înlesnire cele necesare vieţii. Căci se scoală noaptea şi se duce în case
străine, fură dintr-însele orice găseşte, se duce apoi în loc retras şi le
ascunde. Iar cînd stăpînii caselor îşi caută lucrurile furate, el le spune
că sfinţii îi descoperă multe lucruri ascunse şi pe lîngă aceasta îi arată
lui şi locul unde hoţii au ascuns lucrurile ce li s-au furat.
Apoi, luînd cinstita Cruce pe umerii săi sau o icoană a vreunui
sfînt, ia pe păgubaşi şi-i duce la locul acela, zicîndu-le să sape; şi aşa
îşi află fiecare lucrurile sale. De aceea, oamenii îl cinstesc pe dînsul ca
pe un prieten al lui Dumnezeu şi ca pe un sfînt vrednic de descoperiri dumnezeieşti.
Pentru aceasta, oamenilor făcîndu-li-se milă de dînsul, îi dau cîte o părticică
din lucrurile cele furate şi aflate.
Acestea auzindu-le Cuviosul, i-a zis: "O, fiule, acest meşteşug
rău, sau mai bine zis acest vicleşug cu care zici tu că îţi agoniseşti cu
înţelepciune şi cu înlesnire cele de nevoie vieţii tale, să-l laşi. Vai ţie,
pentru întunecarea minţii tale, căci te amăgeşti şi te batjocoreşti de diavolul
şi socoteşti ca o înţelepciune ceea ce ai învăţat pentru pierzarea sufletului
tău, socotind întunericul drept lumină. Şi de nu vei înceta cu această faptă
rea, vei fi vinovat de mare pedeapsă, cum zice proorocul Isaia: Căci socotiţi
amarul dulce. Iar după puţin va veni peste tine pedeapsa şi urgia lui
Dumnezeu".
Auzind acestea omul, a căzut la picioarele cuviosului şi
a cerut cu lacrimi iertare pentru păcatul său, făgăduind că de aici înainte
nu se va mai pleca la amăgirea diavolului, ci va părăsi o nelegiuire ca aceasta
şi va lucra fapte bune din toată puterea lui. Deci luînd iertare de la Cuvios,
a împlinit cu lucrul făgăduinţa pe care a făcut-o, cu ajutorul lui Dumnezeu
şi cu rugăciunile Sfîntului.
Dar, deşi Sfîntul Lazăr pricinuia mare folos multora şi cu
cuvintele şi cu lucrurile cele bune, iar pe cei ce cădeau în păcat îi ridica
şi pe cei ce stăteau în fapta bună îi întărea, cu toate acestea, cugeta să
se ducă de acolo şi să meargă la Ierusalim, ca să scape de slava oamenilor.
Căci ştia cît de mare împiedicare este aceasta celor ce aleargă pe calea ce
duce la cele cereşti. Şi pentru ca să-şi împlinească dorinţa pe care o avea
din tinereţe, adică să vadă şi să se închine sfintelor locuri, chemînd pe
fraţii care se călugăriseră şi vieţuiau în mînăstirea pe care o zidise el,
le-a arătat lor scopul.
Apoi mîngîindu-i pe dînşii, căci foarte se mîhneau pentru
despărţirea lui, le-a poruncit să păzească toate cîte se cuvin cinului monahicesc
şi să se îngrijească din toate puterile lor de poruncile lui Dumnezeu şi de
faptele bune care pricinuiesc mîntuirea sufletului. Deci, sărutîndu-i pe dînşii,
a plecat de acolo şi s-a dus la Ierusalim.
După ce s-a închinat la Ierusalim şi a văzut şi toate celelalte
minunate locuri de acolo, şi chiar Mormîntul cel stăpînesc al Domnului, după
puţine zile s-a dus la lavra Sfîntului Sava. Acolo a găsit cu cale să rămînă
multă vreme, ca împreună cu cuvioşii părinţi care vieţuiau acolo să se nevoiască
şi să agonisească mult folos de la dînşii, de vreme ce nimic altceva nu îndeamnă
atît de mult pe oameni la fapta bună, ca întrecerea cea bună a acelora care
petrec în fapte bune. Că, precum piatra care se freacă de altă piatră se face
netedă, potrivită şi mai strălucită, aşa şi cel îmbunătăţit, cînd se întrece
cu alt îmbunătăţit, mai mult sporeşte şi se face mai strălucit.
Deci Cuviosul Lazăr, fiind primit de egumenul şi de fraţii
lavrei cu bucurie, a luat slujba paraclisieriei şi a făcut într-însa şase
ani întregi, nevoindu-se întocmai ca monahii cei de frunte şi aleşi, care
se sîrguiau în trup să ajungă pe îngerii cei fără de trup.
Dar dumnezeiescul Lazăr, nu numai se nevoia ca aceia, ci
îi şi covîrşea în toate şi isprăvile lui erau pentru toţi vrednice de mirare.
De aceea s-a judecat şi s-a socotit de către toţi vrednic a se face preot
şi-l îndemna la aceasta chiar şi egumenul mînăstirii. Iar el la început nu
voia, zicînd că nu este vrednic a lua asupra sa greutatea unei asemenea vrednicii.
Dar, de vreme ce egumenul îl silea să ia asupra sa şi slujba aceasta, fiindcă
ştia pe Sfîntul Lazăr cît de mare era în fapta bună, Cuviosul nu a găsit cu
cale să se mai împotrivească egumenului, ca să nu se arate semeţ. Deci, nevrînd,
a primit şi s-a hirotonit de către Patriarhul Ierusalimului; şi a mai petrecut
Cuviosul în mînăstirea aceea încă alţi şase ani.
După aceea, văzînd pe monahii cei îmbunătăţiţi că ieşeau
din mînăstire în întîia săptămînă a Sfîntului şi marelui Post de patruzeci
de zile, după obiceiul cel vechi şi se duceau în pustie, iar în săptămîna
Stîlpărilor iarăşi se întorceau în mînăstire, aducînd cu ei roadele bune ale
pustniciei, a dorit şi el să se ducă. Şi nearătînd scopul său egumenului,
a plecat pe ascuns din mînăstire. Nu că ar fi defăimat pe egumen; căci care
altul a arătat atîta ascultare către cei mai mari ca fericitul Lazăr? Ci,
pentru că s-a biruit de dulceaţa liniştii pe care o dorea de mai mulţi ani
şi pe care căuta să o dobîndească în tot chipul.
Deci, petrecînd în pustie zilele hotărîte ale sfintei patruzecimi,
s-a întors împreună cu ceilalţi fraţi în mînăstire. Dar toţi aceştia au fost
primiţi şi mîngîiaţi de egumen, căci erau obosiţi de multele şi lungile osteneli
ale pustiei. Numai dumnezeiescul Lazăr singur a fost izgonit din mînăstire,
după porunca egumenului, nefiind lăsat nici să intre pe poartă. Şi multă vreme
a petrecut afară plîngînd cu lacrimi şi rugîndu-se să-l ierte, dar egumenul
nu l-a iertat nicidecum. Atunci s-a dus la Ierusalim şi a pus ca mijlocitor
pe iconomul marii biserici pe care-l avea prieten vechi. Iar iconomul, cum
l-a auzit, s-a dus îndată la lavră şi a rugat foarte mult pe egumen să-l ierte
pe Lazăr, prietenul său. Aşa, Cuviosul a luat iertare de la egumen şi iarăşi
a fost numărat cu ceilalţi fraţi ai lavrei.
Rămînînd în lavră încă un an, pînă pe vremea Sfîntului şi
Marelui Post şi văzînd pe ceilalţi ducîndu-se iarăşi în pustie şi nesocotind
nici supărarea egumenului, nici izgonirea sa din mînăstire, nici altceva din
unele ca acestea, s-a dus iarăşi şi el în pustie. Căci dulceaţa şi frumuseţea
liniştii, pentru cei ce au gustat-o o dată, li se face totdeauna dorită încît
îi face să defăimeze pe toate celelalte şi să alerge numai către aceasta.
Din această dulceaţă gustînd şi Cuviosul, nu a suferit să rămînă în mînăstire
şi să se păgubească de fericirea şi liniştea pustietăţii. Pentru aceasta,
ducîndu-se la loc liniştit şi în raiul faptei bune, n-a voit să se mai întoarcă
în lavră. Ci, aflînd un loc foarte înalt, a zidit deasupra lui un stîlp; apoi,
lepădîndu-se cu totul de lume şi de orice lucru pămîntesc, s-a suit pe stîlp
ca un ostaş sprinten, ca să se războiască nu contra trupului şi a sîngelui,
ci contra duhurilor răutăţii. Şi petrecînd mulţi ani deasupra lui, s-a nevoit
cu bărbăţie împotriva diavolilor şi a săvîrşit mari biruinţe asupra lor.
Într-una din zile, coborîndu-se Cuviosul de pe stîlp şi umblînd
pe un loc şes şi neted, a auzit de sus un glas, zicîndu-i: "Lazăre, se cuvine
să te duci în patria ta!" Iar Cuviosul s-a minunat de glasul acela şi, căutînd
împrejur şi nevăzînd pe nimeni, a socotit că acel glas era diavolesc. Dar,
de vreme ce s-a dus în locul acela şi a doua şi a treia oară şi a auzit acelaşi
glas, a crezut că era din dumnezeiasca pronie. Cu toate acestea a mai rămas
încă acolo, ca să cunoască adevărul mai cu de-amănuntul; iar glasul acela
striga mereu la fel. Pentru aceasta s-a dus la nişte cuvioşi părinţi care
locuiau pe aproape şi care din tinereţe petreceau acolo în pustietate şi le-a
spus lor despre glasul ce a auzit, ca dînşii să-l înveţe ce trebuie să facă.
Încredinţîndu-se de la acei cuvioşi că glasul acela era din
dumnezeiasca pronie, s-a dus de acolo şi a mers la Ierusalim. Luînd în tovărăşie
un monah îmbunătăţit, anume Pavel, a mers cu dînsul pînă la Sevastia. De acolo,
despărţindu-se, Pavel s-a dus în Trapezunda, iar Cuviosul Lazăr s-a dus la
Roma, unde dorea de multă vreme să se ducă ca să se închine celor doi mari
apostoli.
Deci, mergînd cu multă sîrguinţă şi trecînd printr-o pădure,
l-au întîmpinat doi urşi mari de care el s-a temut foarte şi, neavînd unde
să fugă ca să scape de primejdie, s-a rugat lui Dumnezeu. Apoi, ridicîndu-şi
ochii şi mîinile la cer, a zis cuvintele lui David: "Doamne, să nu Te depărtezi
de la mine că necazul este aproape şi nu este cine să-mi ajute. Mîntuieşte-mă,
Stăpîne, din gura fiarelor băutoare de sînge şi scapă sufletul meu de moarte".
Atunci, o, minune! a văzut îndată pe urşi că au plecat în jos capetele lor
şi s-au dat la o parte din drum cu sfială şi au lăsat cuviosului calea ca
unui stăpîn şi împărat al lor, să treacă pe drumul său; pentru că de fapta
bună şi fiarele ştiu a se smeri.
Deşi omul lui Dumnezeu a fost păzit neatins de fiarele acelea
simţite, dar fiara cea nevăzută, adică diavolul, văzînd toate acestea, s-a
prefăcut în chip de cîine negru şi mare care izgonea pe Cuviosul. Astfel,
uneori mergea înaintea lui pe drum şi-l înfricoşa să-l rupă cu dinţii, iar
alteori mergea în urmă-i şi-l lătra tare şi sălbatic, căutînd să-l apuce de
picioare. Toate acestea le-a făcut blestematul timp de trei zile. Iar cînd
Sfîntul avea trebuinţă să meargă în vreun sat să-şi ia puţină hrană pentru
drum, fiindcă nu ducea cu sine nici măcar o pîine, nici nu se îngrijea pentru
ziua de mîine, atunci îl împiedica pierzătorul, căci cu multele lui lătrături
zădăra cîinii cei adevăraţi de prin sate şi-i aducea asupra Sfîntului; dar
el se pornea întîi asupra lui, apoi şi spre ceilalţi.
Drept aceea, pentru aceste împiedicări Cuviosul petrecea
flămînd toată ziua şi noaptea, neputînd a se apropia de sat din pricina diavolului.
Cu toate acestea, văzînd mărimea de suflet a Cuviosului, răbdarea şi nădejdea
lui către Dumnezeu, s-a biruit necuratul duh şi, neputînd să-i mai stea împotrivă,
ca de un bici s-a izgonit şi a rămas ruşinat, neputinciosul. Iar Sfîntul,
cu ajutorul lui Dumnezeu s-a mîntuit de ispită şi de supărarea lui.
De vreme ce Cuviosul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a făcut
mai tare decît ispitele vrăjmaşului, a ajuns în Efes şi s-a dus la arhiereul
de acolo. Vorbind împreună cu dînsul, i-a arătat dorinţa ce avea să se ducă
la Roma. Iar arhiereul, minunîndu-se de blîndeţea Cuviosului, de simplitatea
lui, de dulceaţa cuvintelor lui şi de darul Sfîntului Duh care strălucea într-însul,
s-a robit cu totul de dragostea lui şi l-a rugat să rămînă împreună cu dînsul
şi astfel să se oprească din călătoria spre Roma.
Cuviosul, deşi a părăsit gîndul ce-l avea pentru Roma, precum
l-a sfătuit arhiereul Efesului, dar a rămîne împreună cu dînsul şi a părăsi
liniştea, nu a primit nicidecum. Pentru aceea, plecînd de acolo, s-a dus la
Mînăstirea Orovului din care fugise cînd era să se ducă la Ierusalim. Aflîndu-se
acolo, la început nu se arăta pe sine cine este. Iar după cîtăva vreme, rugîndu-l
monahii care erau acolo să le spună cine este, pentru că nu puteau să-l cunoască,
le- a spus că este Lazăr, care odată a fost păzit de dînşii. Şi îndată a străbătut
vestea în toate părţile din împrejurimi că Lazăr s-a întors iarăşi în mînăstirea
lui şi alergau toţi ca să-l vadă şi mai ales maica sa - căci tatăl său acum
murise.
De aceea, bucurîndu-se toţi, priveau faţa cea prea dulce
a Cuviosului şi ascultau cu luare aminte cuvintele lui cele folositoare de
suflet. Căci pe lîngă celelalte fapte bune ce avea Cuviosul, avea şi cuvîntul
îndulcit cu sarea Sfîntului Duh, ca şi dumnezeiescul Apostol. Deci fericitul
vorbea cu multă linişte şi dulceaţă şi nu cu puţin dar, încît putea să înduplece
şi sufletul cel de piatră. Pentru aceasta cei mai mulţi au plîns de bucurie
văzînd pe minunatul Lazăr şi auzind dumnezeieştile lui cuvinte. Dar de vreme
ce mergeau la dînsul mulţi şi-i tulburau liniştea, s-a hotărît să fugă de
acolo şi să se ducă într-un loc liniştit.
Deci, stînd acolo puţine zile, ca numai să împlinească dorul
mamei sale, pentru că o vedea întristată foarte mult pentru despărţirea lui,
a plecat căutînd să afle un loc mai liniştit. Şi auzind de sihăstria ce era
în dreptul muntelui Galisiului în care era şi o biserică a Sfintei Muceniţe
Marina şi unde locul era după plăcerea lui, s-a dus acolo. Şi, văzînd locul
foarte liniştit, s-a numărat şi el împreună cu cei doi fraţi buni pe care
i-a aflat acolo.
Apoi, înştiinţîndu-se arhiereul Efesului că Lazăr iubitul
său s-a dus acolo, a simţit în inima sa mare bucurie, dorind să-l aibă aproape
şi să petreacă împreună cu dînsul. Deci, ducîndu-se acolo, l-a primit cu sufletul
plin de bucurie şi a dat în stăpînirea lui sihăstria aceea şi pe fraţi, poruncindu-le
să asculte de Cuviosul ca nişte fii pe părintele lor, neîmpotrivindu-se niciodată
voii şi socotinţei lui la nici un lucru.
Deprinzîndu-se mai mult dumnezeiescul Lazăr în luptele pustniciei,
mai cu osîrdie se sîrguia la toate faptele bune. Însă dorea să nu-l ştie nimeni,
căci el socotea că a lucra cineva fapta bună pentru vederea şi plăcerea oamenilor,
este totuna cu a nu lucra nicidecum sau totuna cu a face răul. De acea zicea:
"Cei ce lucrează fapta bună ca să cîştige slavă de la oameni,
aceştia nu au nici un folos, după cum zice sfinţita Evanghelie: şi-au luat
plata lor. Că de nu ar fi fost cineva să le laude faptele bune, ei, cu
adevărat, nu s-ar fi apucat nicidecum să lucreze fapta bună. Iar cei care
lucrează fapta bună pe ascuns, numai lui Dumnezeu fiind cunoscută, aceştia
vor lua de la Dînsul multă laudă. Iată dar cu cît este mai bună slava lui
Dumnezeu decît slava oamenilor! Că aceea este vremelnică şi stricăcioasă şi
nu rămîne pînă în sfîrşit, ci, mai înainte de a muri ei, se va vădi făţărnicia
lor. Deci, cu cît este mai bună şi mai înaltă slava lui Dumnezeu, cu atît
este mai presus acela care lucrează fapta bună în ascuns".
Aşa lucra Cuviosul, adică îşi ascundea faptele bune şi se
arăta pe sine mai prejos decît toţi, deşi el era îmbunătăţit şi slăvit. Căci,
precum cel ce strigă cu trîmbiţa din partea cea mai înaltă a tîrgului, se
face arătat tuturor, aşa şi dumnezeiescul Lazăr, de s-ar fi dus în partea
cea mai ascunsă de loc, totuşi se făcea cunoscut tuturor, deşi nu striga cu
trîmbiţa, dar faptele bune îl arătau.
Pentru aceasta, alerga totdeauna la dînsul mulţime nenumărată
de oameni, iar lucrul cel dintîi al Cuviosului era să hrănească cu cuvînt
sufletele celor care veneau la dînsul; iar al doilea, să hrănească şi trupurile
lor cu bucate îndestulătoare. Acest lucru obişnuia a-l face totdeauna, chiar
de nu ar fi avut bucate destule pentru hrana sa şi a fraţilor săi şi chiar
dacă ar fi avut numai o pîine, lucru ce mira pe fiecare. Atît de multă iubire
de oameni avea Cuviosul, încît covîrşea pe cei mai vestiţi în iubirea de oameni.
Căci aceia făceau milostenie din prisosinţa lor sau dădeau cîte puţin celor
care erau lipsiţi, iar Cuviosul, singur dintre toţi, dădea chiar hrana pe
care o avea pentru ca să-şi mîngîie trupul său cel slăbănogit de post şi să-l
întărească - pentru că era obosit de osteneli -, şi pe aceea o dădea altora
cu mărinimie de suflet, neîngrijindu-se pentru sine; căci el se mulţumea a
hrăni pe cei ce aveau trebuinţă. Aceasta se cheamă adevărata milostenie; pentru
că a da cineva din cele de prisos, nu înseamnă iubire de oameni, ci a da cele
ce-i sînt lui de nevoie şi a împărţi săracilor şi din puţinul pe care îl are.
Această mare iubire de oameni a Cuviosului, nu au suferit-o
cei doi fraţi, care locuiau acolo mai înainte, după cum am zis, ci se mîhneau
foarte şi în fiecare ceas cîrteau; iar bucatele cu care Sfîntul ospăta pe
cei străini, le socoteau lipsă şi scădere a trupurilor lor. Deci, încercînd
să-i schimbe obiceiul şi neputînd, s-au dus de acolo şi au lăsat pe Cuviosul
cu puţini ucenici. Aceştia, cu voia Cuviosului, au semănat bob aproape de
un drum de obşte şi fiind pămîntul bun şi gras, a ieşit bobul şi a făcut mult
rod, încît nu era nici un călător care să nu mănînce din rodul bobului şi
să nu ia încă şi la casa lui. Iar ucenicii Cuviosului se mîhneau foarte, căci
vedeau ostenelile lor luate de alţii.
Sfîntul însă nu se mîhnea, ci mîngîia şi pe ucenicii săi
şi-i făcea să se bucure, cu cuvintele sale cele aducătoare de mîngîiere. Şi
cînd a venit vremea, le-a poruncit să culeagă bobul iar ei nu au voit să se
ducă şi să se ostenească în deşert, căci nu mai rămăsese decît puţin rod într-însul.
Iar Cuviosul, mai cu sila, mai cu rugămintea, i-a făcut de s-au dus toţi şi
l-au cules.
Apoi, aducînd bobul în arie, au citit după regulă rugăciunea
ce se obişnuieşte la arie. Şi, dacă l-au bătut, o, minunile Tale, Hristoase,
Împărate! au văzut că era în arie atît de mult rod, încît ar fi socotit cineva
că toate păstăile bobului s-au prefăcut în rod. Pentru aceea s-au bucurat
foarte şi, aducîndu-şi aminte de cuvintele care le zicea Cuviosul cînd îi
mîngîia, au alergat la dînsul şi, spunîndu-i minunea, îşi cereau iertare pentru
împotrivirea ce au arătat-o către dînsul, nevoind să adune bobul. Iar Cuviosul
îndată i-a iertat, căci ştia că nu au făcut-o din răutate, ci pentru că nu
ştiau ce se va întîmpla de nu le va ajunge.
După puţină vreme, văzînd Sfîntul că nu se folosea acolo,
ci se păgubea din pricina supărărilor şi a tulburărilor oamenilor, a plecat
din acel loc şi s-a dus la un stareţ îmbunătăţit, care locuia în muntele Galisiului
cel din dreapta sihăstriei. Acela i-a spus că în vîrful muntelui este o peşteră
foarte îndemînatecă pentru pustnicie, căci se află în mare pustietate, iar
muntele este greu de suit. Apoi că acolo suferă lipsă de hrană şi cîţi se
duc acolo să vieţuiască sînt supăraţi de diavoli. După aceea i-a spus că în
acea peşteră şi-a săvîrşit nevoinţele pustniciei şi marele Pafnutie.
Deci, dumnezeiescul Lazăr a hotărît să locuiască în acea
peşteră. Şi cum a plecat acolo, diavolii tulburau locul acela cu glasuri nedesluşite
şi cu strigăte străine; căci au înţeles că merge acolo pierzătorul lor şi
pentru aceasta au început să-l înfricoşeze. Iar Cuviosul, rămînînd neînfricoşat,
cînta şi umbla pe acolo cu multă îndrăzneală, ştiind că toate lucrurile diavolilor
erau numai năluciri, iar nu adevărate.
Deci, suindu-se în vîrful muntelui, a stat înaintea peşterii
şi a săvîrşit cîntarea ce o cînta de obicei. După aceea şi-a făcut semnul
Sfintei Cruci, însemnînd şi piatra care era acolo. Atunci, o, minune! a văzut
că Sfînta Cruce s-a întipărit îndată deasupra pietrei atît de adînc şi de
frumos, încît oricine ar fi văzut-o, ar fi socotit că a cioplit-o un pietrar
iscusit. Minunea aceasta văzînd-o Cuviosul, a cunoscut că mergerea lui acolo
s-a făcut după dumnezeiasca pronie şi că, după începutul bun, va fi şi sfîrşitul
bun. Deci, a mulţumit lui Dumnezeu, apoi, intrînd în peşteră şi văzînd că
era îndemînatecă după cum voia şi, mai ales, că picura şi puţină apă din piatra
de deasupra ca să potolească setea lui, a hotărît să se liniştească într-însa
şi singur să vorbească cu Dumnezeu.
Dar cine poate să spună cîte nesuferite ispite a răbdat Cuviosul
Lazăr de la diavoli, fiind în pustietate lipsit de fraţi împreună locuitori?
Că în toate zilele cît a petrecut Cuviosul în peşteră, nu încetau blestemaţii
diavoli de a-l ispiti în tot chipul, înfricoşîndu-l cu multe feluri de năluciri
ca să-l facă să fugă de acolo. Iar Sfîntul primea cu bărbăţie războiul lor,
răbdînd împotriva ispitelor ce i se aduceau neîncetat. Şi a rămas acolo mulţi
ani, vorbind singur cu Dumnezeu. După aceea, şase monahi, nu se ştie de unde,
s-au înştiinţat despre Cuviosul, căci afară de stareţul, nimeni altcineva
nu ştia unde se linişteşte; iar bătrînul acela nu a spus nici unui om, căci
aşa avea poruncă de la Cuviosul.
Acei şase monahi s-au dus la Cuviosul şi l-au rugat cu lacrimi
să-i primească a locui împreună cu dînsul. Iar Cuviosul Lazăr, văzînd dorinţa
lor cea mare, a primit şi le-a dat multe rînduieli de viaţă monahicească cum
să petreacă. Apoi, avînd de multă vreme gînd să zidească o biserică mică în
numele Stăpînului Hristos aproape de uşa peşterii, dar neputînd de unul singur
fără ajutorul altcuiva şi aflînd ajutători pe cei şase monahi, a voit să se
apuce de lucru, însă nu avea de cheltuială. Iar prin dumnezeiasca pronie s-a
aflat o femeie bogată şi îmbunătăţită în Efes, care i-a dat bani şi a zidit
biserica în numele Mîntuitorului nostru, Iisus Hristos.
După acestea, mergînd acolo şi alţi şase fraţi şi făcîndu-se
doisprezece, iar locul fiind strîmt şi neîncăpător ca să facă chilii, nici
acoperămînt sau altceva pentru adăpostire, ci locuind sub cer fără acoperămînt,
Cuviosul s-a suit împreună cu fraţii în vîrful muntelui Galisiului şi acolo
au zidit o biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu, precum şi chilii destule
împrejurul ei, ca să locuiască fraţii. Apoi au zidit şi alte chilii pustniceşti,
afară din mînăstire, departe una de alta, ca fraţii să poată avea într-însele
deplină linişte.
Odată, Cuviosul liniştindu-se într-una din chiliile pustniceşti
în vreme de vară şi fiind multă arşiţă, pe cînd îşi citea rugăciunile ceasului
al şaselea, atît de mult timp a citit încît credea că are să moară; şi neaflînd
acolo apă să bea, s-a întins pe pămînt leşinat, cu mîinile înălţate către
Dumnezeu, cerînd ajutor. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel grabnic în
mîngîiere şi iute în ajutor, n-a trecut cu vederea pe robul Său care se primejduia
şi îndată a trimis un dumnezeiesc înger la ucenicul sfîntului, care petrecea
acolo. Dîndu-i un vas plin cu apă, i-a zis să alerge la sihastru; şi cu apa
a înviat pe părintele său cel duhovnicesc, care se primejduia de sete. Şi
aşa a scăpat Cuviosul de moarte.
Însă, vrăjmaşul nostru diavolul nu se liniştea, ci s-a făcut
în chipul unui şarpe mare şi negru şi a intrat fără de veste în chilia Sfîntului
ca să-l înfricoşeze. Iar Cuviosul, cunoscînd măiestria satanei şi fiind obişnuit
a face război cu dînsul, nu s-a înfricoşat nicidecum, ci a făcut asupra lui
semnul cinstitei Cruci şi îndată s-a făcut nevăzut.
Atunci, fiindcă se înmulţeau monahii şi mînăstirea fiind
strîmtă nu-i încăpea, de vreme ce, cînd a zidit-o Cuviosul nu socotea că se
vor aduna aşa de mulţi, fiindcă locul era aspru şi lipsit de apă şi de toate
cele ce sînt de nevoie, pentru aceasta Cuviosul a rugat pe Dumnezeu cu lacrimi
multe zile ca să-i arate de este sfînta Lui voie să zidească o biserică mai
mare şi o mînăstire mai largă ca să locuiască fraţii care veneau să se sălăşluiască
acolo precum şi unde să pună temeliile bisericii.
Astfel, într-o noapte rugîndu-se el, a auzit un glas care
îi poruncea să iasă afară din chilia lui şi ieşind a văzut un stîlp de foc
care ajungea pînă la cer şi îngerii lui Dumnezeu, suindu-se de la pămînt,
cîntau o cîntare foarte dulce: "Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii
Lui". Deci îndată a înţeles că în locul acela unde s-a arătat stîlpul, era
voia lui Dumnezeu să zidească biserica. Apoi a început zidirea cu mare osîrdie;
şi zidind din temelie o biserică mare şi frumoasă, a făcut şi mînăstire împrejurul
bisericii, nu mai prejos ca altă mînăstire, atît ca mărime, cît şi ca împodobire
a zidirii.
Cred că este bine să spunem şi aceasta. Cum şi de unde Cuviosul,
neavînd nici un ban, a aflat atîta mulţime de argint şi a făcut atîtea zidiri
cu mari cheltuieli, şi cum, în atît de puţină vreme, a săvîrşit un aşa de
minunat şi mare lucru al mînăstirii. Roman, împăratul de atunci al grecilor,
mîniindu-se asupra lui Constantin numit Monomahul, care era unul din boierii
cei dintîi ai Constantinopolului, pentru nişte pricini, dar mai ales fiindcă
îl bănuia că voia să-i ia împărăţia, s-a pornit cu atîta urgie împotriva lui
Constantin, încît l-a trimis în surghiun la ostrovul Metilenei, pentru a-şi
plînge acolo soarta.
Acestea auzindu-le dumnezeiescul Lazăr şi împărtăşind durerea
lui Constantin, s-a mîhnit foarte mult pentru soarta lui, căci nu făcuse nici
un rău împăratului. Pentru aceasta, a trimis oameni la dînsul şi ca să-l mîngîie
în suferinţe şi ca să-i dea bună nădejde cum că el are să fie diadoh (urmaş)
al împărăţiei grecilor, după cum mai înainte a văzut Cuviosul prin dumnezeiescul
dar, care se sălăşluise într-însul.
Trecînd puţină vreme, a murit Roman şi s-a făcut împărat
Constantin, după cum i-a proorocit Cuviosul. Şi, aducîndu-şi aminte de proorocia
acestuia, i-a trimis o mare sumă de bani, mai multe vase şi odoare, precum
şi danii de mult preţ ca să termine zidirea mînăstirii desăvîrşit. Deci, cu
aceşti bani a zidit Cuviosul biserica Sfintei Învieri - căci aşa a numit-o
-, cu toată acea mare şi vestită mînăstire.
Zidirea mînăstirii a început, după cum s-a zis, din dumnezeiasca
vedenie şi iarăşi cu dumnezeiasca pronie s-au iconomisit atîtea cheltuieli
şi s-au săvîrşit cele de trebuinţa mînăstirii. Iar monahii mereu se înmulţeau
datorită vieţii îmbunătăţite a Cuviosului şi în puţină vreme s-au făcut mai
mult de şapte sute, dintre care unul era chiar fratele după trup al dumnezeiescului
Lazăr. Acesta, învăţîndu-se de la fratele său faptele cele bune ale petrecerii
monahiceşti, atît de mult a sporit în fapta bună, încît i-a întrecut pe toţi
ceilalţi; aşa că el era al doilea după fratele său. Pentru aceea, după moartea
Cuviosului, prin chibzuinţa şi cu alegerea tuturor fraţilor, el a primit conducerea
mînăstirii şi cu laude a sporit întru dînsa.
După ce Sfîntul a săvîrşit mînăstirea, a mai zidit şi un
stîlp aproape de biserică, în partea din spate, înalt şi descoperit, cu greu
de suit şi foarte strîmt, avînd lăţime numai de trei palme. Şi s-a suit deasupra
lui, luînd numai o haină de piele, cu capul descoperit şi desculţ şi purtînd
fiare grele. Acolo suferea toate greutăţile iernii, ploi tulburătoare, ninsori
multe, răceala şi iuţimea îngheţurilor, prin care se făcea ca şi cristalul
pururea pomenitul. Suferea încă şi fierbinţeala verii şi arşiţele cele mari.
În astfel de chip petrecea fericitul, ca un om fără de trup.
Odată s-a pornit o ploaie atît de mare şi de tulburătoare,
încît ducea şi pietrele cele mari în pornirea apei şi multe dobitoace a omorît,
iar roadele le-a stricat. Pentru aceea un păzitor de capre, aflîndu-se acolo,
aproape de mînăstire şi văzînd potopul acela, a alergat la mînăstire ca să
scape de primejdie. Deci apropiindu-se de dînsa şi căutînd la stîlp şi cerînd
ajutor de la Sfîntul - o, cine va povesti mărimea minunilor Tale, Hristoase
Mîntuitorule! -, a văzut pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu Maria că stătea
în văzduh deasupra stîlpului, acoperindu-l, ferindu-l de ploaie şi păzind
pe Cuviosul. Cine a văzut sau cine a auzit cîndva vreo minune ca aceasta?
Că deşi un heruvim păzea pe Avva Macarie Egipteanul, iar pe Marele Paisie
l-a păzit îngerul Domnului, dar o minune ca aceasta, precum socotesc, nici
nu a auzit, nici nu a văzut cineva, cum că s-a făcut pentru vreun sfînt, afară
de dumnezeiescul Lazăr, pe care însăşi Împărăteasa îngerilor îl acoperea ca
un nor şi păzea nevătămat pe robul Său.
Ascultaţi încă şi alta asemenea. A ieşit vestea în toate
părţile acelea, că de stîlpul Cuviosului nu se apropia nici ploaie, nici grindină,
nici zăpadă, ci era ferit de toate acestea. Şi unii credeau acestea fără de
îndoială, iar stăpînitorul locului aceluia din împrejurimi, n-a crezut pînă
ce n-a văzut cu ochii săi.
Deci, în vremea iernii, cînd cădea ninsoare mare şi îl lovea
în faţă de nu putea nici să respire, s-a dus cu multă osteneală la mînăstire.
Şi mergînd aproape de stîlp a văzut o minune vrednică de spaimă, că ninsoarea
care cădea de sus cu pornire, cînd se apropia de stîlp se ducea în lături
şi cădea pe pămînt, necăzînd nici o picătură deasupra stîlpului. Minunea aceasta
văzînd-o acela şi minunîndu-se foarte tare, a cerut iertare de la Cuviosul
pentru îndoiala ce avusese mai înainte şi, dobîndind iertare, s-a întors la
locaşul său, propovăduind tuturor minunea pe care a văzut-o, crezînd cele
ce se spuneau despre Sfîntul.
Ucenicul Sfîntului s-a dus odată într-un sat din apropiere
pentru oarecare trebuinţă, iar o desfrînată s-a dus la dînsul şi-l ispitea
în multe feluri să-l aducă în păcat. Iar el, - o, fire a oamenilor lesne înşelătoare!
-, cînd era gata să cadă în păcat, a auzit glasul Cuviosului, care îl înfricoşa
foarte şi îi pomenea munca cea înfricoşată şi veşnică pe care avea să o ia
pentru acest păcat. Iar de glasul acela atît de mult s-a înfricoşat şi s-a
cutremurat ucenicul, încît s-a întors de la femeie. Pentru aceasta Cuviosul
nu ştia nimic mai înainte de a se înştiinţa de la ucenicul său. Dar Dumnezeu,
Care preamăreşte pe robii Săi, a strigat în locul Cuviosului Lazăr pe ucenic
şi l-a scos din primejdie, vrînd cu aceasta să facă minunat pe Cuvios.
Într-o vreme, grecii avînd război cu perşii, între ostaşii
grecilor era şi un prieten vechi al Cuviosului, care se numea Filipic. Grecii
fiind biruiţi în război, mulţi dintre dînşii au fost robiţi de perşi, împreună
cu Filipic şi au fost duşi în ţara barbarilor. Acolo fiind pus în temniţă,
legat cu lanţuri de fier, se chinuia cu foamea şi cu alte multe rele, pentru
care ruga pe Dumnezeu să moară ca să scape de o viaţă grea ca aceea. Fiind
de mulţi ani în acea închisoare şi neavînd ajutor din nici o parte, dar nici
nădejde de scăpare, într-o noapte şi-a adus aminte de marele Lazăr şi de minunile
ce le făcea. De aceea, cu lacrimi fierbinţi l-a rugat să-l izbăvească din
legături şi din temniţă. Atunci, o, minune! la miezul nopţii i s-a arătat
Cuviosul şi, cum a atins fiarele, îndată au căzut din picioarele lui şi i-a
poruncit să-l urmeze.
Deci, fiind dezlegat, s-a pornit împreună cu dînsul la drum,
mergînd toată noaptea, iar cînd se lumina de ziuă, s-au aflat amîndoi suindu-se
pe un munte. Apoi Cuviosul îndată s-a făcut nevăzut, iar Filipic a rămas singur.
Atunci şi-a venit în sine şi a cunoscut că acela era muntele Galisiului şi
a preamărit pe Dumnezeu pentru mîntuirea care i-a dat-o. După aceea, ducîndu-se
la mînăstire şi povestind minunea, a mulţumit Cuviosului, apoi n-a mai voit
să se ducă la rudeniile sale şi s-a făcut monah, petrecînd cealaltă parte
a vieţii sale cu dragoste de Dumnezeu.
Iconomul mînăstirii, fiind împotriva Cuviosului, a zidit
din veniturile chinoviei altă mînăstire, într-un loc pe unde curgeau ape multe.
Iar locul era foarte prielnic, căci nici răceala iernii, nici arşiţa verii
nu-l supăra. Şi aceasta a făcut-o iconomul ca să atragă pe monahi cu frumuseţea
locului şi să-i ia acolo, ca să dobîndească slavă mare şi să lase pustie mînăstirea
Sfîntului Lazăr. Lucrul acesta al iconomului nu s-a putut ascunde, deşi se
silea în tot chipul pentru aceasta. După ce s-a înştiinţat, Cuviosul l-a chemat
şi i-a zis cu blîndeţe ca să înceteze un lucru ca acesta şi să nu mai fie
împotriva lui. Iconomul însă, nu numai că nu a voit să asculte pe părintele
său cel duhovnicesc, ci i-a zis şi cuvinte aspre şi a început lucrul cu şi
mai multă sîrguinţă, neţinînd seama de sfatul dat. Dar de vreme ce Cuviosul
i-a zis şi a doua oară şi a treia oară să înceteze, iar iconomul a rămas acelaşi,
nu i-a mai zis alt cuvînt decît acesta: "Dumnezeu, fiule, se va îngriji ca
să te îndrepteze".
Deci, după cuvîntul Cuviosului, l-a pedepsit Dumnezeu, că,
mai înainte de a ajunge la chilia lui, a murit ca un ticălos şi a secerat
roadele cele rele ale nesupunerii sale. Căci nu este altă patimă mai rea decît
neascultarea, fiindcă are moartea ca urmare. Dovada acestui lucru este neascultarea
lui Adam şi Evei, care le-a adus moartea.
Altădată nişte fraţi, aducînd vin la mînăstire, cînd au sosit
la un han au descălecat de pe dobitoace şi au şezut să mănînce. Iar după ce
au mîncat, unul dintre dînşii, ridicînd vasul, a zis: "Binecuvintează, părinte".
Atunci, o, minune!, a auzit îndată glasul Cuviosului, zicîndu-i: "Dumnezeu,
fiul meu, să te binecuvinteze!" Glasul acesta l-a auzit şi celălalt frate
care era împreună cu dînsul.
Apoi, ajungînd în cealaltă zi la mînăstire şi descărcînd
vinul, Sfîntul le-a zis să bea puţin vin ca să se întărească şi, acelaşi frate,
ridicînd iarăşi vasul să bea vin, a zis către Cuviosul: "Binecuvintează, părinte!".
Iar Cuviosul i-a zis: "Tu, fiule, şi ieri ai luat binecuvîntare, dar nu şi
tovarăşul tău". Şi îndată el a cunoscut că glasul care l-au auzit a fost cu
adevărat al Cuviosului. În acest chip erau toate cunoscute ochilor sufleteşti
ai Sfîntului, şi nu-i era nimic ascuns sau tăinuit. Pentru că cei care au
ochii sufletului lor curăţiţi de patimi, privesc pe Hristos, Soarele dreptăţii
şi de la Dînsul primesc strălucirea lucrurilor celor ascunse.
Un prieten vechi al Cuviosului i-a trimis printr-o slugă
două vase pline cu vin bun. Iar sluga a ascuns pe drum un vas şi numai unul
l-a adus Cuviosului. Acesta, cunoscînd furtul slugii, i-a zis: "Păzeşte-te,
fiule, să nu te apropii de vasul care l-ai ascuns pe drum, ca să nu te primejduieşti".
Dar el, neluînd în seamă cuvîntul Cuviosului, s-a dus cu bucurie să ia vasul
pe care-l ascunsese şi îndată a sărit din vas un şarpe mare şi înfricoşat
care a început a-l izgoni şi de nu ar fi chemat pe Sfîntul în ajutor, nu s-ar
fi izbăvit de primejdie.
Odată era mare secetă şi uscăciune în părţile acelea, secînd
izvoarele şi rîurile. Pentru aceea răsadurile s-au veştejit, roadele s-au
stricat şi toate ierburile de pe pămînt erau gata să se piardă. Şi mînăstirea
Cuviosului suferea de uscăciunea aceasta mai mult decît orice altă parte de
loc. Căci, fiind în vîrful muntelui, nu numai în vreme de secetă, ci şi în
vreme de ploaie era lipsită de apă de izvor. Văzînd Cuviosul uscăciunea aceasta,
mereu vărsa pîraie de lacrimi, mîhnindu-se foarte tare pentru primejdia de
obşte. De aceea cu fierbinţeală ruga pe Dumnezeu să se milostivească spre
zidirea Sa şi să adape pămîntul cel uscat de secetă, cu ploi îndestulate.
Iar Dumnezeu, Care toate le iconomiseşte spre folos, n-a
trecut cu vederea rugăciunea Sfîntului, însă nu s-a plecat la toată rugăciunea
lui, căci rugăciunea Cuviosului era să plouă în toate părţile. Dumnezeu n-a
făcut după cererea lui; ci, ca să aducă pe păcătoşi la pocăinţă cu certarea
aceasta, a plouat numai la mînăstire în chip foarte minunat. Căci după ce
a trecut noaptea şi a răsărit soarele s-a arătat deodată un nor cu ploaie
care venea deasupra mînăstirii şi a plouat îndestulat peste dînsa; iar celelalte
părţi din împrejurimi se pedepseau cu uscăciune. Numai monahii care erau în
mînăstire au dobîndit apă şi au umplut toate vasele ce erau acolo şi după
aceea iarăşi s-a făcut senin curat.
Văzînd vecinii din împrejurimi minunea aceasta, au alergat
la Cuviosul, rugîndu-l cu lacrimi fierbinţi ca să-i fie milă de ei şi să roage
pe Dumnezeu să Se milostivească spre dînşii. Iar Cuviosul, ascultîndu-i, a
rugat pe Dumnezeu mai mult decît întîi. Deci a auzit Domnul pe robul Său şi
a încetat uscăciunea, iar pămîntul prin ploaie, iarăşi şi-a luat podoaba sa.
Dar Domnul a ascultat rugăciunea Cuviosului nu numai pentru darea de ploaie
ci şi pentru încetarea ei.
Odată, aflîndu-se mînăstirea într-o mare lipsă de pîine,
astfel încît numai trei pîini mici se aflau în toată mînăstirea; acele trei
pîini mici binecuvîntîndu-le Cuviosul, a săturat mulţime de monahi, vreo şapte
sute şi mai mulţi. Aşa că, toate erau cu putinţă, după credinţa cea curată
a Cuviosului şi nimic nu-i era cu neputinţă.
După acestea, Cuviosul a căzut într-o boală grea, aşa că
îşi aştepta moartea cu bucurie, căci de mult era gata, dorind ca dumnezeiescul
Pavel, să moară şi să fie cu Hristos. Atunci stătea împrejurul lui mulţimea
ucenicilor plîngînd cu jale pentru moartea părintelui lor celui duhovnicesc,
încît tînguirile lor ar fi pornit spre lacrimi şi pe cei mai tari de inimă.
Pentru aceasta părintele lor, cu toate că ajunsese la cele
mai de pe urmă suflări, făcîndu- i-se milă de fiii săi şi întristîndu-se că
rămîneau orfani, s-a pornit spre plîngere şi a rugat pentru dînşii pe Maica
lui Dumnezeu, sprijinitoarea lui cea obişnuită, acoperămîntul şi scăparea
lui. S-a rugat, zicînd să-i dăruiască încă puţină vreme de viaţă. Dar nu pentru
că el ar fi fost iubitor de viaţă, căci cum ar fi putut Cuviosul să fie astfel,
el care era mort pentru lume şi dorea totdeauna să moară şi să fie cu Hristos?
Ci, pentru că i s-a făcut milă de fiii săi cei duhovniceşti, de aceea se ruga
Cuviosul.
Iar Preacurata Fecioară, care a născut pe însăşi Viaţa, mîntuirea
cea de obşte a neamului omenesc, precum a păzit pe Cuviosul de toate celelalte
rele, aşa şi pînă la sfîrşitul vieţii lui i s-a făcut ajutătoare şi împiedicătoare
a morţii lui. Deci, a cerut de la Fiul ei, care are stăpînirea vieţii şi a
morţii în mîna Lui, să adauge la viaţa Cuviosului încă cincisprezece ani.
Drept aceea, Cuviosul, cînd era bolnav, a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu
rugînd pentru aceasta pe Fiul său; care lucru s-a şi împlinit, că îndată s-a
făcut sănătos şi a mai trăit încă cincisprezece ani.
De atunci pînă ce a împlinit acei cincisprezece ani, Cuviosul
a suferit multe pătimiri şi nevoinţe, petrecînd o viaţă mai strîmtorată decît
atunci cînd era tînăr şi puternic cu trupul. Căci în cele şapte zile ale săptămînii
nu mînca nimic, iar cînd trebuia să mănînce, hrana lui erau verdeţurile crude.
Deci, astfel de viaţă ducînd şi nemaiputînd să mai stea pe
picioarele sale, a tras un lemn gros deasupra stîlpului, ca să şadă pe dînsul
şi să-şi întindă picioarele şi într-o parte şi în alta, căci nu putea să le
mai întoarcă precum voia, fiindcă erau obosite şi rănite. Şi cu toate că şedea
pe lemnul acela, picioarele însă nu se apropiau, aşa că nu avea nici o mîngîiere,
ci încă şi mai multe dureri suferea Sfîntul. Căci picioarele lui erau atît
de umflate şi de rănite, încît văzîndu-le, ar fi cuprins jalea pe oricine.
Pentru aceea, fiind Cuviosul istovit de puteri şi plin de
dureri şi răni un an întreg şi, aflîndu-se plin de zile după Dumnezeu, după
ce a plinit şi cei cincisprezece ani pe care i-a dăruit Dumnezeu prin mijlocirea
Născătoarei de Dumnezeu şi după ce, mai înainte, şi-a cunoscut de la Dumnezeu
sfîrşitul vieţii sale, nespunînd nici unuia din ucenici, căci iarăşi ar fi
plîns şi s-ar fi tînguit, a scris testamentul cu mîna sa, rînduind toate lucrurile
mînăstirii şi l-a ascuns în sînul său. Şi astfel, trăind şaptezeci şi doi
de ani, s-a despărţit de cele materiale şi de trup, de această vale a plîngerii
şi de necazuri, mutîndu-se la Dumnezeu.
La sfîrşitul lui s-au petrecut lucruri minunate. Căci îndată
ce s-a despărţit de trup dumnezeiescul lui suflet şi s-a suit la cele cereşti,
s-a pogorît de sus un nor luminos, asemenea celui ce s-a arătat la naşterea
lui, vestind săvîrşirea prea fericitului şi chemînd pe toţi ucenicii la stîlp,
cu prea slăvita lumină ce strălucea într-însul. A chemat încă şi pe Grigorie,
ucenicul Sfîntului, care se liniştea atunci în Biserica Născătoarei de Dumnezeu
pe care o zidise Cuviosul pentru cei doisprezece monahi, după cum mai înainte
am spus.
Deci, cîţi vedeau norul, alergau la stîlp şi, văzînd moaştele
Cuviosului, plîngeau şi se tînguiau cu nemîngîiere. Apoi văzîndu-se orfani,
chemau pe părintele lor, nesuferind despărţirea de dînsul şi doreau să moară
cu Cuviosul. Se mîhneau încă şi pentru că socoteau că s-a sfîrşit nefăcînd
nici un testament. Dar mai mult decît toţi se mîhnea Grigorie cel pomenit.
Drept aceea, pentru multa dragoste ce o avea către Cuviosul, a zis către dînsul
ca şi cum ar fi fost viu: "Pentru ce, părinte, ne-ai mîhnit pe noi cu aşa
mare întristare? Pentru ce ne-ai pricinuit două întristări pe care nu le putem
suferi? Pentru ce nu ai voit să faci aşezămînt şi să ne porunceşti cele cuviincioase,
ci ai lăsat moartea ta necunoscută? Nu ţi-a fost oare milă de noi, fiii tăi?
Nu vezi cum ne-a slăbit pe noi plînsul pentru tine?"
Acestea zicînd Grigorie către moaştele Cuviosului, o, minune!
cel ce zăcea mort şi fără suflare, ca un om viu şi însufleţit şi-a ridicat
mîna cea dreaptă şi a pus-o în sînul său, de unde, luînd testamentul, l-a
dat în mîinile lui Grigorie şi iarăşi s-a aşezat mort. Iar Grigorie luînd
testamentul şi citindu-l cu luare aminte, a văzut cum că nu era iscălit într-însul
numele Sfîntului, după obicei; şi iarăşi a zis către cel ce zăcea mort: "Părinte,
dacă iscălitura numelui tău nu va întări şi nu va adeveri acestea cîte le-ai
scris în testament, noi, fiii tăi, nu te vom îngropa". Atunci Cuviosul, cu
înfricoşată minune s-a sculat iarăşi şi a şezut înaintea tuturor, iscălind
numele său şi cu iscălitura sa a întărit toate cîte erau scrise în testament.
După aceea, iarăşi a adormit somnul cel dulce, iar sfintele
lui moaşte au fost îngropate lîngă stîlpul unde a suferit nevoinţele cele
mai presus de fire, ca să fie locul acela mormînt şi mărturie a nevoinţei
Cuviosului care s-a nevoit acolo. Şi astfel sfintele lui moaşte au fost izvor
nesecat de minuni, doctorie pentru multe feluri de boli, izgonire diavolilor,
izbăvire de tot felul de neputinţe şi dăruire îmbelşugată a tuturor bunătăţilor
celor mîntuitoare. Iar dumnezeiescul suflet s-a ridicat în ceruri de îngeri
înconjurat, unde este Biserica celor întîi născuţi, unde sînt începătoriile
îngerilor, horele apostolilor şi ale proorocilor, rînduielile mucenicilor,
adunările dascălilor, soboarele pustnicilor şi lauda cea necontenită a Preasfintei
Treimi, Căreia I se cuvine toată slava cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin.
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie
Cuvinte cheie: Cuviosul Lazar, Lazar
Cautare:
Vizualizari: 1509
Id: 1939
Imagine:
Share:
