Cuviosul Hariton era din eparhia Licaoniei, locuitor în cetatea Iconiei, creştin bine credincios şi ales întru bunătăţi. Acesta în vremea lui Aurelian, rău credinciosul împărat (270-275), s-a arătat Mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos. Cînd a ieşit acea poruncă fără de Dumnezeu de la împăratul prin toate părţile ca să fie siliţi creştinii să jertfească idolilor, iar cei ce nu se vor supune poruncii să fie ucişi, atunci Hariton, în Iconia, la un lucru ca acesta strălucea cu bună credinţă, ca cel mai dintîi dintre creştini; şi a fost prins şi legat de guvernatorul ţării aceleia şi adus la judecata păgînilor, unde l-a întrebat pe el judecătorul, zicînd: "Pentru ce nu te închini zeilor celor cu nume mare, cărora împăratul şi toţi supuşii îşi smeresc capetele lor?" Răspuns-a Hariton: "Toţi idolii păgînilor sînt diavoli, care, oarecînd, pentru mîndria lor, au fost surpaţi din cer în iadul cel mai de jos, căci voiau să se asemene cu Dumnezeul cel prea înalt.

    Iar acum de către oamenii cei fără de minte şi înşelaţi caută să-i cinstească precum pe dumnezei. Însă şi ei, şi cei ce li se închină lor, vor pieri curînd, şi ca şi fumul stingîndu-se se vor pierde, pentru aceea nu mă voi închina lor. Căci eu am pe ade-văratul Dumnezeu, Căruia îi slujesc şi mă închin, Care este ziditor tuturor, Mîntuitor al lumii Care trăieşte în veci".

    Zis-a judecătorul: "Prin răspunsul tău cel dintîi aspru, te-ai făcut vrednic de moarte, căci ai îndrăznit a huli pe zeii cei fără de moarte şi a ne numi pe noi cei ce ne închinăm lor nebuni şi înşelaţi. Şi deci, s-ar cădea să ţi se taie capul cu sabia ca unui rău grăitor. Dar, de vreme ce zeii noştri sînt îndelung răbdători şi ne-grabnici spre izbîndirea necinstirii lor, pentru aceea şi eu te în-găduiesc pe tine, nu îndată pierzîndu-te, căci poate venindu-ţi cumva în simţire, te vei înţelepţi şi le vei aduce împreună cu noi jertfă acelora pe care acum îi huleşti, şi-ţi vei cere de la dînşii iertare pentru greşala ta cea cu atîta îndrăzneală. Iar ei, ca nişte ne-răutăcioşi, sînt gata a te primi, iertîndu-ţi necinstea ce le-ai adus". Răspuns-a Hariton: "De sînt dumnezei idolii voştri, apoi rău faci ighemoane suferindu-mi dosădirea cu care îi necinstesc, că fiecare este dator pentru cinstea Dumnezeului său să fie statornic, şi rîvna cea după dînsul să şi-o arate. Iar de nu sînt dumnezei, apoi în zadar porunceşti a se închina lor cineva. Însă să ştii cu de-adinsul, că nici un fel de chin nu mă va dezlipi de la Dumnezeul cel viu, şi la cinstea spurcaţilor idoli nu mă va pleca. Pentru că sînt ucenic al fericitei întîia muceniţă Tecla care, ca o făclie, în această cetate a noastră, în Iconia, a strălucit cu razele muceniciei, povăţuindu-se spre nevoinţă de sfîntul Apostol Pavel, învăţătorul cel mare, cu care eu acum zic: "Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strîmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?" (Romani 8, 35).

    Iar guvernatorul a zis: "Dacă zeii noştri n-ar fi dumnezei, precum zici tu, apoi nu ne-ar da nouă bine, viaţă cu noroc, bogăţii, măriri şi sănătate". Răspuns-a Hariton: "Te înşeli, ighemoane, pă-rîndu-ţi-se că pe toate acestea le ai de la mincinoşii idoli, care şi singuri sînt săraci şi nimic nu au, fără numai pierzarea lor. Pentru că diavolii, nici la porci nu au vre-o putere fără voia lui Dumnezeu. Iar idolii cum pot să dea cuiva ceva, ei înşişi neavînd nimic? Căci nu-şi întind mîinile lor, nu merg cu picioarele, nu grăiesc cu limba, nu văd cu ochii, nici nu aud cu urechile, pentru că sînt fără de suflet. Şi de vrei să cunoşti adevărul, încredinţează-te cu lucrul şi vei vedea deşertăciunea lor. Apropie o lumînare aprinsă la gura idolului, şi-l pîrleşte pe el: au îl va durea? Ia securea şi taie-i lui picioarele; vezi: va striga? Să aduci un ciocan şi să-i sfărîmi coastele lui, şi vezi: va geme? Cu adevărat nimic nu vei auzi, căci nu are viaţă şi nici suflare! Acestea auzindu-le ighemonul, s-a pornit cu mînie şi ca un beat a răcnit de iuţime, nelăsînd pe sfîntul ca mai mult să întindă cuvîntul.

    Şi îndată a poruncit celor ce stăteau de faţă să-l prindă pe el şi să-l dezbrace şi, întinzîndu-l la pămînt în chipul Crucii, să-l bată cu vine fără de cruţare. Iar sfîntul răbda cu vitejie, vrînd să moară pentru Hristos Domnul, decît să trăiască depărtîndu-se de la ziditorul său. Iar cînd bătea pe sfîntul prigonitorul, îl întreba: "Oare vei jertfi idolilor celor fără de moarte, Haritoane? Sau vrei să iei mai multe bătăi pe trupul tău?" Răspuns-a mucenicul: "De mi s-ar putea de o mie de ori a muri pentru Mîntuitorul meu, aceasta mai ales aş fi vrut, decît pînă la o vreme să trăiesc şi apoi să mă închin diavolilor. Şi atîta a bătut peste tot trupul pe sfîntul încît şi cele dinlăuntru ale lui se vedeau. Carnea de pe oasele lui cădea, iar sîngele ca un rîu se vărsa, şi se făcuse tot trupul numai o rană, apoi încetară a-l mai bate, văzînd că era de-abia viu, şi, părîndu-li-se că acum va muri degrab, l-au luat în spate şi l-au dus în temniţă, pentru că nu putea să păşească singur, nici să grăiască ceva, ci abia sufla, aşa de cumplit l-au bătut.

    Şi punîndu-l în temniţă, au plecat. Iar Dumnezeu, văzînd răb-darea pătimitorului Său, l-a întărit şi l-a tămăduit degrab de ranele lui. Astfel că pe cel pe care păgînii nădăjduiau să-l vadă mort, pe acela l-a făcut viu şi sănătos, încît preamărea pe Domnul ca David: "Nu voi muri, ci voi fi viu şi voi povesti lucrurile Domnului" (Psalm 117, 17). Apoi îl scoaseră a doua oară la judecată, la care după ce a arătat mai mare îndrăzneală decît întîi, spre mai mare mînie a pornit pe prigonitorul care a poruncit ca să-i ardă trupul lui cu făclii şi atîta l-au ars încît tot trupul lui s-a fript ca nişte car-ne de mîncare.

    Iar el se bucura, răbdînd nişte chinuri ca acestea pentru Hristos, Domnul său. Şi iar îl aruncară în aceeaşi temniţă.

    În acea vreme, Aurelian Kesarul, de mînia lui Dumnezeu fiind pedepsit pentru vărsarea sîngelui creştin, a murit. Mergînd prin Bizantia şi Heracleea, mai întîi a fost înfricoşat cu un tunet mare din cer care i-a însemnat înainte grabnica lui moarte; apoi s-a lipsit rău de această viaţă în chinuri cumplite. După moartea lui a încetat prigonirea cea asupra creştinilor, dîndu-li-se libertate din legături şi din temniţă legaţilor lui Hristos. Pentru că cel ce a luat după moartea lui Aurelian împărăteştile sceptruri, învăţîndu-se cu pedeapsa celui ce mai înainte împărăţise, a trimis poruncă prin toate părţile stăpînirii sale ca toţi creştinii să fie slobozi. Se temea să nu pătimească şi el tot ca Aurelian, purtîndu-se rău cu creştinii. Şi a fost atunci mare bucurie între dreptcredincioşi. Se dădea drumul din obezi celor legaţi, cei izgoniţi în surghiunii se întorceau la locurile lor, episcopii ieşeau din pustie şi din peşteri, preoţi şi bi-necredincioşii, care de frica chinuitorilor se ascunseseră, sărutîndu-se acum unul pe altul, se veseleau pentru pacea Bisericii.

    Atunci şi cuviosului Hariton mărturisitorul i s-a dat drumul din temniţă, lui, care vrea să moară pentru Hristos, decît să fie slo-bod lepădîndu-se de El. Dar, purtarea de grijă cea Dumnezeiască i-a lungit viaţa spre folosul multora, ca împreună cu ceata muce-nicilor celor de bună voie să stea înaintea lui Dumnezeu ca un păstor cu oile, precum şi ca tatăl cu fiii.

    Din acea vreme sfîntul Hariton, ostaşul lui Hristos cel însem-nat prin rane, s-a lepădat de lume şi de toate cele din ea; şi luîndu-şi Crucea, a mers pe calea cea aspră, făcîndu-se de viu mort pentru lume, însă viu pentru Dumnezeu. Pentru că purtînd pe sine rănile Domnului Iisus, s-a schimbat cu totul într-însul şi cu Dînsul s-a răstignit; a cărui Dumnezeiască patimă, ca s-o aibă totdeauna înaintea ochilor, a mers la Ierusalim, unde Domnul nostru şi-a dat sufletul Său pe Cruce. Şi cînd mergea pe calea ce o luase, fiind aproape de Ierusalim, a căzut în mîinile tîlharilor, care neavînd ce să ia de la dînsul, l-au luat pe el, ducîndu-l în peştera lor, vrînd ca să-l dea la moarte amară. Nu l-au ucis, ci grăbindu-se, au alergat la drum, căutînd oameni din cei ce treceau pe acolo ca să-i jefuiască. Iar pe sfîntul Hariton l-au lăsat în peşteră zăcînd legat. Acesta, ca şi mai înainte fiind în lanţuri şi în munci, mulţumea lui Dumnezeu, fiind gata ca, din voia lui Dumnezeu, să primească orice moarte. Şi batjocorea pe diavolul zicînd: "Ştiu, diavole, că temîndu-te să te lupţi singur cu mine, ai adus tîlhari asupra mea şi vrînd să-mi împiedici scopul meu ai pus cursă în calea aceasta. Dar să ştii, blestemate, că nu tu asupra mea, ci eu asupra ta voi birui cu ajutorul Dumnezeului meu. Căci, deşi mă vor ucide tîlharii, tot am nădejdea la mila lui Dumnezeu că voi moşteni sfînta lui odihnă, iar tu vei moşteni gheena. Eu voi învia în viaţa veşnică, iar tu vei muri cu moartea cea veşnică şi vei fi mort în pierzarea cea fără de sfîrşit. Dar, puternic este Stăpînul meu, ca şi aici să mă păzească viu de mîinile tîlharilor, să mă izbăvească de moarte precum a izbăvit pe Isaac de junghiere, pe tinerii din cuptor, pe Daniil de lei şi pe sfînta Tecla de foc şi de fiare".

    Acestea grăind sfîntul, iată a venit un şarpe, care, aflînd în peşteră vin într-un vas, a băut dintr-însul, şi îmbătîndu-se, a vărsat iar în vas vinul cu otrava din el şi a plecat. După care venind tîlharii, cuprinşi de sete, au băut fiecare din acel vas şi au fost ucişi de acea otravă de la şarpe. Şi căzînd toţi la pămînt, au murit. Astfel au primit pedeapsa cea vrednică şi sfîrşitul groaznic pentru faptele cele rele ale vieţii lor.

    Iar Sfîntul Hariton, izbăvindu-se de junghierea lor, s-a dezlegat cu ajutorul lui Dumnezeu din legături şi a luat cu sine dintr-acea peşteră o mare mulţime de aur, pe care-l adunaseră tîlharii, jefuind de mulţi ani.

    Această avuţie tîlhărească, sfîntul Hariton a întrebuinţat-o bine, căci a dat-o la săraci, biserici şi mănăstiri. Iar din ce i-a mai rămas, a zidit în locul acela un locaş, care se numea Fare, pre-făcînd peştera aceea tîlhărească într-o Biserică şi adunînd fraţi.

    Apoi, ducîndu-se vestea despre dînsul în toată ţara aceea, mulţi veneau la dînsul pentru viaţa lui cea îmbunătăţită. Şi, că-lugărindu-se de dînsul, se linişteau în acel locaş, primind folos de la învăţătorul şi povăţuitorul lor, cuviosul Hariton, la a cărui sfîntă viaţă, ca la o făclie luminoasă, priveau şi se întăreau duhovniceşte, pentru că era desăvîrşit în bunătăţile şi nevoinţele călugăreşti, iubind postul şi înfrînarea ca pe o dulce hrană, avînd osteneala ca pe o odihnă şi sărăcia ca pe o bogăţie păzind-o. Era milostiv, iubitor de străini, îndurător, iubitor de fraţi, blînd, tăcut şi tuturor bine apropiat. Avea în gură cuvîntul dres cu sarea înţelepciunii, prin care totdeauna învăţa pe fraţi la calea cea mîntuitoare. A orînduit în mănăstire ca părinţii să mănînce o dată în zi şi aceasta seara, şi atunci să nu primească bucate şi băuturi, ci numai pîine şi apă şi acestea cu măsură, ca nu cumva, îngreunîndu-şi pîntecele cu prea mare saţiu şi multă băutură, să se facă nelesnicioşi şi greoi spre sculare la rugăciunea cea de la miezul nopţii.

    Iar după rugăciune să se îndeletnicească la lucrul mîinilor, păzindu-se cu de-adinsul, ca nici un ceas să nu treacă în deşer-tăciune, ca nu cumva diavolul, aflînd fără lucru pe vreun călugăr, să-l vîneze pe el cu înlesnire în cursa păcatului. Pentru că, lene-virea şi deşertăciunea sînt începutul căderii în păcat. Apoi, a mai poruncit fraţilor ca să şadă prin chilii şi să se liniştească, neumblînd de colo pînă colo, căci adunîndu-se la vorbe deşarte, multe împie-dicări se fac din cuvintele seci, precum mărturiseşte Scriptura: "Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune". Ştiinţa curată să se păzească ca lumina ochiului, sărăcia să o iubească mai mult decît aurul şi argintul şi ascultarea s-o aibă ca pe o ajutătoare la cîşti-garea mîntuirii. Apoi smerenia, dragostea, răbdarea, nerăutatea, şi toate celelalte fapte bune călugăreşti, să le cîştige ca pe o vistierie de mult preţ şi numai întru dînsele să se îmbogăţească.

    Învăţînd în felul acesta pe fraţi, şi rînduind bine locaşul, pre-cum se cădea, a poruncit să se adune toţi părinţii. Şi alegînd dintre dînşii pe cel care îl ştia că este mai presus decît toţi ceilalţi, cu fap-ta bună, pe acela l-a pus în locul său, păstorul lor. Iar el a vrut să se ducă în cel mai adînc pustiu, iubind liniştea şi depărtîndu-se de oameni. Şi pentru că avea darul de a tămădui neputinţele şi a alunga dracii, se aduna la dînsul de pretutindeni mare mulţime de oameni, aducîndu-şi acolo pe neputincioşii lor. Încă şi boierii vestiţi veneau pentru binecuvîntare, astfel că el nici aici nu putea să aibă desăvîrşită linişte călugărească. Mai în urmă, supărîndu-se de neodihnă, a gîndit să se ducă tot mai afund în pustie, depărtîndu-se şi fugind de slava omenească. Deci, rugîndu-l mult ca să nu-i lase pe ei, au plîns după dînsul ca sărmanii după tatăl lor, pentru că nu au reuşit cu niciun chip să-l oprească.

    Însă, rugăciunea cea bineprimită către Dumnezeu a bunului părinte nu părăsea pe fiii săi. Căci cu rugăciunea lui toţi sporeau pe căile şi în poruncile Domnului şi ca nişte crini sădiţi în pustie înfloreau prin sfinţenie. Deci, după ce a sărutat pe fraţi şi i-a bine-cuvîntat încredinţîndu-i lui Dumnezeu, s-a dus în cele mai depăr-tate pustietăţi şi în prăpăstii nestrăbătute.

    Apoi, mergînd cale ca de o zi, a aflat altă peşteră, care era în hotarele Ierihonului, şi sălăşluindu-se într-însa, vieţuia după voinţa lui Dumnezeu, preamărindu-L pe El ziua şi noaptea ca un înger. Hrana lui erau verdeţurile de ierburi care creşteau împrejurul locului aceluia, dar mai mult se hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu, prin rugăciunile cele neîncetate, şi prin lacrimile cele fierbinţi care ieşeau din dragostea inimii, cea către Dumnezeu, la care era cu totul dedat ca şi psalmistul, zicînd: "Făcutu-s-au lacrimile mele, mie, pîine ziua şi noaptea" (Psalm 41,3). Iar petrecînd el acolo cîtăva vreme, l-a descoperit pe el Dumnezeu la oameni ca pe o comoară în ţarină ascunsă; căci mulţi, mîhnindu-se de ducerea lui şi întristîndu-se pentru lipsirea bunului părinte şi sfătuindu-se, oarecare din fraţi s-a dus, căutînd prin pustie pe păstorul lor. Şi străbătînd mulţi munţi şi văi, au aflat pe cel ce căuta, aşa vrînd Dumnezeu, ca povăţuitorul cel iscusit şi bunul ocîrmuitor, nu numai pe el, dar şi pe alţii mulţi să-i povăţuiască şi să-i îndrepte la Împă-răţia Cerurilor. Dintr-acel ceas a fost ştiut locul singurătăţii lui şi au început a veni la dînsul călugării şi mirenii, dorind să vieţuiască cu dînsul, să-i vadă faţa lui cea cu chip de înger, şi să se sature de folositoarele lui vorbe. Şi în scurtă vreme turma cea de oi cuvîn-tătoare s-a adunat din ce în ce şi s-a făcut o altă mănăstire, după aceeaşi rînduială şi aşezare ca şi cea dintîi.

    Şi creştea şi se înmulţea slava lui Dumnezeu în locurile cele pustii şi neumblate, mai mult decît în mijlocul cetăţilor celor cu multă lume, în care se află fărădelege şi vrajbă. Cu toate acestea Hariton n-a petrecut multă vreme în acest de pe urmă loc cu fiii săi, căci aşezînd toată rînduiala mănăstirească precum se cădea, iar s-a dus tot mai în pustiul cel adînc care se află de la părţile Tecuitului, ca la patrusprezece stadii sau mai mult, şi acolo, asemă-nîndu-se lui Ilie şi Mergătorului înainte, se depărta mereu şi fugind se sălăşluia în pustie, aşteptînd pe Dumnezeul Cel ce-l mîntuieşte pe el.

    Şi trecea din loc în loc, prin văi, prin surpături, prin dealuri, prin crăpături, prin prăpăstiile pămîntului, cu totul pe sine încre-dinţîndu-se lui Dumnezeu. Iar osteneala lui cea din pustie cine o va spune? Fără numai unul Dumnezeu cel ce ştie cele ascunse. Acela îi ştia nevoinţele lui, spre ostenelile lui privea şi în locul acestora îi gătea lui cereştile răsplătiri.

    Rătăcind el prin pustie multă vreme, a vrut Dumnezeu ca iar făclia care strălucea prin bunătăţi să vină la arătare de sub obrocul pustiului şi prin chipul vieţii sale să lumineze tuturor celor ce do-reau să meargă pe calea cea strîmtă, care duce la viaţa cea veşnică. Căci iar l-au aflat pe el oarecare din nevoitorii cei ce umblau prin pustie şi căzînd la picioarele lui, l-au rugat pe el ca să-i primească să petreacă cu dînsul şi să rîvnească cuvioaselor lui lucruri. Acestea întîmplîndu-se cuviosului, alţii s-au înştiinţat, şi au început a se aduna mai mulţi la dînsul, fugind de lumea cea deşartă. Iar el, iată, adunînd a treia turmă de oi ale lui Hristos şi învăţîndu-i călugăria a întemeiat a treia mănăstire, care mai pe urmă în lumea siriană se numea Suchia, iar greceşte se chema Lavra veche. Apoi s-a suit în vîrful muntelui ce era acolo şi s-a sălăşluit pe un deal foarte înalt, care avea în sine o peşteră mică, la care abia era cu putinţă a se sui pe o scară prea înaltă. Acolo numai singur sta, ca pe un scaun, depărtîndu-se de la pămînt, şi de cele cereşti apropiindu-se cu sălăşluirea. Şi de acolo, stînd ca un bun păstor la strană, privea spre ale sale mănăstiri cu rugăciune şi se ruga pentru mîntuirea fraţilor celor adunaţi prin purtarea de grijă şi ca o cîrmă în corabie stînd, ocîrmui înotarea atîtor suflete. Pentru că, de la toate mănăstirile cele de dînsul zidite alergau la el, trebuindu-le povăţuitor.

    Şi a vieţuit la acel loc pînă la adînci bătrîneţe, în post, în rugăciuni şi în nevoinţele pe care a le spune nu este cu putinţă, pentru că din zi în zi osteneli peste osteneli adăugînd, se arăta în trup fără de trup. Deci locul acela era fără de apă, şi nu vrea părintele ca cineva din fraţi să se ostenească pentru el, aducîndu-i lui de departe apă, căci singur nu putea să-şi aducă din pricina grelei suiri la înălţimea dealului, şi pentru slăbirea trupului celui mult ostenit ce îmbătrînise.

    De aceea, a făcut rugăciune către Dumnezeu cu de-adinsul, ca să scoată din piatră apă, ca lui Israel în pustie. Şi s-a făcut aşa. Pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El, şi rugăciunea lor o ascultă, şi îndată din piatra cea uscată şi netăiată a ieşit izvor de apă cu puterea lui Dumnezeu.

    Aşa de mult a putut rugăciunea îmbunătăţitului părinte la Dumnezeu.

    Deci, a petrecut prea desăvîrşit în bunătăţi şi ajungînd ca un strugur copt la vreme, s-a apropiat de sfîrşitul său fericit, pentru care luînd înştiinţare de la Dumnezeu, a chemat în pustiul acela de la cele trei mănăstiri ale sale pe egumeni şi pe fraţi, care se în-mulţiseră ca stelele cerului prin rugăciunile şi mijlocirile lui. Şi le-a spus lor de ieşirea sa care era aproape: "Eu, zise, mă voi duce de la voi, precum porunceşte Domnul, pentru că a sosit vremea, pe care de demult cu dorire am aşteptat-o, ca dezlegîndu-mă din legăturile trupeşti, să merg şi să mă arăt feţii Dumnezeului meu. Iar voi, fiilor, să vă îngrijiţi de mîntuirea voastră, fiecare din voi scăpînd din cursele vrăjmaşului, să se învrednicească pentru a putea ieşi din trup la vremea sfîrşitului şi să intre la Domnul şi să cîştige mila Lui". Acestea auzindu-le, toţi au plîns, zicînd: "Ne laşi pe noi fiii tăi, părinte şi învăţătorul nostru, ne laşi pe noi, păstorule şi povăţuitorule, te stingi, luminătorul nostru şi povăţuitorul căii noastre!"

    Iar el îi mîngîia pe ei, zicînd: "Domnul nostru Iisus Hristos a făgăduit ca să fie cu noi nedespărţit pînă la sfîrşitul veacului. Acela nu vă va lăsa pe voi, la Care, de voi afla îndrăznire, voi ruga bunătatea Lui ca să nu vă despartă pe voi unul de altul - ca pe oi de capre - la înfricoşata sa judecată, ci pe toţi să vă pună cu cei binecuvîntaţi ai săi de-a dreapta şi să ne adune pe noi într-o ogradă a Împărăţiei Sale".

    Apoi îl întrebară pe el fraţii: "Ce porunceşti părinte să facem cu trupul tău? Unde să-l îngropăm pe el?" Iar el a zis: "Să daţi ţărîna ţărînei, unde veţi vrea. Căci al Domnului este pămîntul, şi plinirea Lui". Iar ei au zis: "Nu, părinte, trei mănăstiri ai zidit, şi trei turme ai adunat! Fiecare din ele ar dori să aibă la tine moaş-tele tale, pentru aceasta să nu fie între noi pricină, să rînduieşti acum unde să punem moaştele sale!" El, făcînd după dorinţa lor, a vrut a fi îngropat în mănăstirea sa cea dintîi, unde a fost prins de tîlhari şi cu minune, prin darul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de dînşii.

    Apoi, luîndu-l pe el tot soborul, l-au dus încă viu la locaşul acela, în care mult pentru cea desăvîrşită viaţă călugărească învă-ţînd pe fraţi, şi pace tuturor dîndu-le, s-a culcat pe pat şi şi-a dat în mîinile Domnului sfîntul său suflet, neavînd nici un fel de durere trupească.

    Aşa s-a sfîrşit cuviosul părintele nostru Hariton, mucenicul lui Hristos, mărturisitorul şi bunul nevoitor. Şi s-au tînguit după dînsul toţi părinţii pustnici şi tot pustiul s-a umplut de glasul plîngerii după cel atît de mare părinte şi învăţător, care ca un soare strălucea lumea. Şi plîngînd mult deasupra lui, au îngropat sfintele lui moaşte cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh în veci. Amin.

    În această zi pomenirea sfîntului prooroc Baruh. Şi sfinţii mucenici fraţi buni, Alexandru, Alfeu şi Zosima. Şi sfîntul mucenic Marcu păstorul şi sfinţii mucenici Nicon, Neon şi Kliodor, care în vremea lui Diocleţian împăratul (284-305), s-au chinuit pentru Hristos în Antiohia Pisidiei.