Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Nifon, Episcopul cetăţii Constanţianei, din Egipt

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Nifon, Episcopul cetăţii Constanţianei, din Egipt
(23 decembrie)

În zilele împăratului Constantin cel Mare era în Constantinopol un boier al palatului împărătesc, cu numele Savatie, care era iscusit în războaie şi a fost ridicat de împărat la rangul de stratilat (general) al mitropoliei. Apoi, mergînd în locul acela, a fost primit de toţi cu multă cinste şi ceremonie şi mai ales de cel dintîi boier al cetăţii aceleia, cu numele Agapit, care, mergînd adeseori la stratilat, avea cu sine pe fiul său, Nifon, copil ca de opt ani. Într-una din zile, vorbind cu Agapit, voievodul a întrebat dacă copilul ştie carte. El a răspuns că nu ştie, fiindcă cetatea aceasta este lipsită de dascăli. Voievodul a zis: "În Constantinopol se află dascăli iscusiţi şi dacă voieşti trimite-l la casa mea să înveţe Sfintele Scripturi". Auzind aceasta, Agapit s-a bucurat foarte mult şi, mulţumind lui Savatie, i-a dat pe copil şi l-a trimis la Constantinopol în casa sa.

Mergînd acolo, Nifon a fost primit cu dragoste de femeia lui Savatie şi a fost dat la un dascăl iscusit şi temător de Dumnezeu, numit Petre, care era preot şi locuia în casa voievodului, ca să înveţe de la dînsul Sfintele Scripturi. Deci, începînd Nifon a învăţa, se sîrguia cu multă osîrdie. Aşa dor avea ca să înveţe, încît chiar cea mai mare parte a nopţii zăbovea să-şi înveţe lecţiile sale. De aceea, în puţin timp, a învăţat mult, pentru că era isteţ la minte şi se silea ca mai mult să se deprindă la învăţătură, avînd fericitul multă evlavie către cele dumnezeieşti. Era bun la obicei, blînd şi smerit. Alerga la sfintele slujbe ale Bisericii, ascultînd nevoinţele mucenicilor ce se citeau, pentru care se minuna de osîrdia şi mărimea de suflet pe care au arătat-o sfinţii. Apoi, unde afla vieţile sfinţilor cuvioşi şi ale mucenicilor, le citea cu multă dragoste şi luare-aminte şi avea de la dînsele mult folos. Pentru aceea iubea foarte mult liniştea, tăcerea, blîndeţea şi smerenia, încît toţi se minunau că la o vîrstă ca aceea copilărească, împlinea lucrurile bătrînilor.

Cuviosul Nifon avea încă şi multă milostivire către săraci şi îi îngrijea cît putea, dîndu-le cele de trebuinţă. Auzind de la un oarecare bărbat duhovnicesc că, pe lîngă celelalte fapte bune, se cuvine să păzească şi fecioria, zicea în sine: "Oare putea-voi să împlinesc această faptă bună? Pentru că, a scăpa cineva de aprinderea trupului, îi trebuie mare silinţă. Cu toate acestea, de astăzi înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu mai privesc mai mult la faţă de femeie". De atunci foarte mult lua aminte de sine şi nu mai privea la nici o femeie.

După ce a crescut cu vîrsta şi a sporit în fapte bune, şi-a adus aminte de părinţii săi şi de patria sa. Deci voia să plece de la Constantinopol, iar femeia stratilatului, neavînd fii şi văzînd viaţa şi faptele bune ale lui Nifon, căuta să-l oprească acolo, ca să-l facă fiu de suflet şi moştenitor al averii lor. Neputînd să-l împiedice de la aceasta, fiindcă Nifon avea multă dorinţă să se ducă la părinţii săi, se afla în mare mîhnire. Văzînd-o pe dînsa întristată mai marele curţii sale şi aflînd pricina, i-a zis ei ca să-i dea lui în purtare de grijă pe Nifon şi el îl va face să uite de părinţii săi şi de patria sa.

Luîndu-l pe el mai marele curţii, îl ducea la adunările desfrînaţilor şi răsfăţaţilor tineri. Nifon, tînăr fiind şi fără răutate, ca să aibă o oarecare mîngîiere în întristarea ce avea pentru părinţii săi, s-a dat la mîncări, la băuturi şi la benchetuiri, căci tinereţea cu uşurinţă se pleacă la unele ca acestea şi adeseori, după judecata cea de obşte, vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. Apoi, întunecîndu-se la minte din beţie, cel mai înainte tăcut, blînd şi smerit s-a făcut mult vorbitor, bîrfitor, ocărîtor şi luător în rîs, cîntător de cîntece deşarte, jucător şi răsfăţat. Şi uitînd cu totul pe părinţi, rudenii şi patria sa, părăsind şi învăţătura şi de faptele cele bune depărtîndu-se, se îndeletnicea cu totul în desfătări şi beţie.

Văzîndu-l pe dînsul un cucernic şi un bun creştin, cu numele Vasile, într-o ticăloasă stare ca aceasta, îi zicea adeseori: " Vai ţie, Nifone! că eşti numai cu trupul viu, iar cu sufletul ai murit acum şi numai umbra ta umblă înaintea oamenilor". Dar Nifon nu băga în seamă cuvintele acelea. Alteori începea a suspina şi a plînge pentru păcatele sale, însă, fiind atras de obiceiurile cele rele, ca într-o mare se afunda în lucrurile cele necurate, deznădăjduindu-se de a sa mîntuire şi zicînd: "Eu de acum am pierit şi nu pot să mă mai întorc la pocăinţă, de aceea măcar aici să mă îndulcesc cu plăcerile acestea pămînteşti". Atît de mult îi împietrise diavolul inima lui, încît nici rugăciune nu putea să facă vreodată, avînd totdeauna în sine o piatră pe inima sa. Iar doamna aceea, unde îşi avea locuinţa sa Nifon, văzînd viaţa lui răzvrătită, se mîhnea în sine zicînd: "Vai mie, de unde mi-a venit această năpastă!". De multe ori îl certa, ocărîndu-l şi chiar bătîndu-l, însă el neîndreptat petrecea.

Aceasta s-a povestit spre arătarea milostivirii celei mari a lui Dumnezeu, care face om cinstit din nevrednic şi din păcătoşi face drepţi, că nu este păcat care să poată birui iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Apoi şi noi, păcătoşii, să avem chip ca să nu ne deznădăjduim prin înecarea întru multe fărădelegi, ci să ne îndreptăm prin pocăinţă ca şi acesta care bine s-a îndreptat. Căci cel ce era vas al păcatului, acela mai pe urmă, prin pocăinţa cea adevărată, s-a făcut vas ales al lui Dumnezeu, al Sfîntului Duh, precum îndată vom arăta.

Nifon avea un prieten cu numele Nicodim, care venind şi privind cu mirare la faţa lui s-a înspăimîntat, însă tăcea. Apoi Nifon a zis: "Ce priveşti aşa la mine ca la un necunoscut?" Nicodim a răspuns: "Crede-mă, frate, că niciodată nu te-am văzut într-acest chip precum te văd acum, căci faţa ta este înfricoşată ca de arap". Acestea auzindu-le, tînărul s-a înfricoşat şi s-a ruşinat, acoperindu-şi faţa cu mîna, apoi s-a dus mîhnit. Şi mergînd pe cale îşi zicea: "Vai mie, păcătosul, dacă în lumea aceasta sînt negru cu sufletul şi cu trupul, dar la judecata lui Dumnezeu cum voi fi? Cum mă voi arăta feţei lui Dumnezeu? Amar mie, pătimaşul, unde eşti acum suflete? Vai mie, ce voi face, oare mă voi putea pocăi? Căci cum voi zice lui Dumnezeu, miluieşte-mă, făcînd atîtea lucruri neplăcute înaintea lui?"

Acestea şi multe zicînd în sine, a venit acasă mîhnit şi necăjit şi se tulbura de gîndurile cele potrivnice. Pentru că gîndurile cele bune îi ziceau: "Fă rugăciune noaptea către Dumnezeu, că precum voieşte El, astfel să rînduiască cele pentru tine". Cele rele îi ziceau: "De vei face rugăciune te vei îndrăci şi vei fi tuturor de rîs". Şi i se aducea în minte frică de la diavolul, care îi tulbura sufletul foarte rău. Iar el, abia întărindu-se puţin, şi-a zis: "Cînd umblam în desfrînare nici un rău nu m-a întîmpinat, iar acum, cînd voiesc a mă ruga lui Dumnezeu, voi pătimi ceva rău? Blestemat să fii tu, necuratule şi vicleanule diavol, care-mi aduci unele ca acestea?" Făcîndu-se noapte, s-a sculat din pat şi a început a plînge şi a se bate cu mîinile în piept, zicînd: "Cum am vieţuit cu bună credinţă şi cu obiceiuri bune, în anii mei cei dinainte iar acum am murit, rănindu-mă cumplit cu păcatele! Doamne, Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit, mîntuieşte-mă ca nu cumva diavolul să răpească ca un leu sufletul meu, nefiind Cel ce izbăveşte".

Stînd el la rugăciune şi căutînd către răsărit, iată a venit o negură întunecată ce s-a apropiat de dînsul şi l-a aruncat în boală şi în frică peste măsură. Atunci Nifon se înspăimîntă şi zăcea în patul său, suspinînd şi plîngînd pentru păcatele sale. Iar dimineaţa a venit în biserică şi, ridicîndu-şi ochii, a căutat spre icoana Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi suspinînd, a zis: "Miluieşte-mă, apărătoarea creştinilor, ceea ce eşti cu dar dăruită, curată, ajută-mi pentru mila ta cea mare, că tu eşti nădejdea celor ce se pocăiesc". Acestea zicînd, chipul Maicii Domnului a căutat la dînsul cu faţa veselă şi blîndă.

Văzînd Nifon această minune, s-a mirat şi a început a se bucura şi a se veseli cu inima. Apoi a zis: "O! adîncul iubirii de oameni a lui Dumnezeu, cît de mare este mulţimea milei Tale, Doamne, pe care o arăţi asupra celor ce greşesc înaintea Ta! Pentru aceea ai făcut şi pe Preacurata Maica Ta ca să fie rugătoare către mărirea Ta". Apoi, rugîndu-se mult şi sărutînd cu dragoste icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a ieşit zicînd în sine: "Vezi, ticăloase suflete, cît ne iubeşte Dumnezeu, chiar cînd noi singuri fugim de El. Iată, ne-a dat nouă spre apărare Preacurata Maica Sa, iar noi, chiar şi pe această ajutătoare o trecem cu vederea". Şi, astfel mîngîindu-se, a preamărit pe Dumnezeu.

După aceasta i s-a arătat diavolul în vedenie, în somn, în chipul unui copil, care-i era tovarăş întru fărădelegi şi stătea împotriva lui foarte supărat şi foarte mîhnit. Spre acela căutînd, Nifon a zis: "Pentru ce eşti aşa mîhnit?" Iar diavolul a răspuns: "Iată, trei zile sînt de cînd ai fost la prietenul tău Nicodim şi te-ai răzvrătit. Pentru aceasta mă întristez că nu pot suferi a mă trece cu vederea". Nifon i-a zis: "Şi ce întristare ai tu?" Diavolul şi-a întors faţa şi nu i-a dat nici un răspuns. Nifon, îndată deşteptîndu-se, a priceput că diavolul se întristează pentru pocăinţa sa. Deci sculîndu-se degrabă a alergat la biserică şi, pironindu-şi mintea şi ochii către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a rugat pînă cînd iarăşi a văzut-o zîmbind şi a simţit în inima sa o plăcere dumnezeiască.

Într-una din zile, mergînd în biserică la rugăciune, a văzut un om făcînd fărădelege pe cale şi l-a osîndit în mintea sa. Şi venind în biserica lui Dumnezeu şi ridicîndu-şi ochii, după obicei, către icoană, îndată a văzut pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu cu faţa înfricoşată şi posomorîtă, întorcîndu-se de către dînsul. Iar Nifon s-a spăimîntat foarte şi, căutînd în jos, şi-a zis: "Vai mie, păcătosul, numai o bucurie aveam, adică chipul tău, Stăpînă Preasfîntă, iar acum şi acesta îşi întoarce faţa şi nu ştiu pentru ce vină". Apoi, adunîndu-şi gîndurile, abia şi-a adus aminte că a osîndit pe cel ce păcătuia şi a priceput că pentru aceea Maica Domnului îşi întoarce faţa sa de la dînsul.

Deci, suspinînd din adîncul inimii, a zis cu plîngere: "Dumnezeule, iartă-mă pe mine păcătosul, căci, iată, am răpit slava şi dregătoria Ta şi am osîndit pe aproapele meu, mai înainte de a-l judeca Tu. Însă miluieşte-mă, Stăpîne, căci spre Tine nădăjduieşte sufletul meu şi de acum nu voi mai osîndi niciodată pe fratele meu". Acestea şi mai multe zicînd, cu lacrimi a căutat iarăşi către icoană şi a văzut-o zîmbind ca şi mai înainte. De atunci cu mare pază a început a se feri de a mai osîndi. Deci, totdeauna cînd i se întîmpla a greşi cu ceva, apoi Preacurata Maica lui Dumnezeu îşi întorcea faţa sa şi cu aceasta se osîndea Nifon şi se îndrepta.

Odată, scoţînd el apă cu ciutura, l-a împiedicat diavolul şi, alunecînd cu amîndouă, picioarele a căzut în puţ şi afundîndu-se s-a apucat de ciutură şi a strigat: "Stăpînă, ajută-mi!" Şi îndată s-a aflat în puţ pe un lemn, fiind nevătămat. De atunci, cunoscînd că Născătoarea de Dumnezeu îl păzeşte, a început de-a pururea a avea numele ei pe buzele sale. După aceasta, i s-a întîmplat a se îmbolnăvi, de la praznicul Învierii lui Hristos pînă la ziua înjumătăţirii şi într-acea boală nimic alt nu zicea, decît numai: "Slavă Dumnezeului meu, slavă Ajutătoarei mele, Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, Fecioarei Maria". Iar luni, mai înainte de înjumătăţire, s-a rugat, zicînd: "Doamne, Dumnezeul meu, învredniceşte-mă a mă împărtăşi cu Sfintele Taine în ziua înjumătăţirii, pentru că foarte însetat este sufletul meu a se sătura de preacurat Trupul Tău.

După ce a adormit, i s-a făcut lui vedenia aceasta: Două femei preastrălucite treceau pe lîngă patul lui, în asemănarea purtătoarelor de mir: una era îmbrăcată în porfiră şi ţinea o stîlpare de măslin, iar cealaltă, asemenea ei, mergea în urmă, purtînd un vas mic plin de sfinţenie; mai ţinea şi o papură muiată în untdelemn sfînt şi venind către pat a stat. Şi a zis cea îmbrăcată în porfiră, către cealaltă: "Vezi, Anastasio, de ce pătimeşte tînărul acesta?" Anastasia a răspuns: "Acesta pătimeşte de focul limbii sale, căci, pe cînd era sănătos, gura lui nu era îngrădită şi acum se pedepseşte de Domnul ca să nu se osîndească dincolo, fiindcă foarte mult îl iubeşte Dumnezeu şi-l ceartă; iar tu, Doamnă, de voieşti, miluieşte-l şi ajută-i lui".

Cea îmbrăcată în porfiră a răspuns: "Îl voi milui, numai să-l duci unde mergem şi noi". Deci, luîndu-l de mînă, Anastasia l-a dus în biserica Sfinţilor Apostoli. Apoi a zis către dînsa cea cu porfiră: "Ia untdelemn din candela ce arde în altar şi-l unge de la cap pînă la picioare". Iar aceea, ungîndu-l, a zis: "Vezi Stăpînă, iată, am făcut după porunca ta". Cea cu haina de porfiră a zîmbit şi a zis: "Acesta este semnul milostivirii pentru care am venit". Atunci i-a dat lui Nifon stîlparea cea de măslin, pe care o ţinea în mînă şi i-a zis: "Vezi şi cunoaşte că stîlparea aceasta este din darul Domnului şi o dau ţie, pentru că acum a vărsat preaînduratul Dumnezeu mila Sa asupra ta. Iar tu de acum înarmează-te împotriva diavolilor şi vei călca pe dînşii ca pe fîn".

Nifon i s-a închinat la picioare şi, deşteptîndu-se, a cunoscut că vedenia aceea a fost binecuvîntarea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, apoi îndată s-a făcut sănătos şi a început a umbla. A doua zi, marţi, s-a întărit cu hrană, iar în ziua înjumătăţirii, venind în biserică cu multă bucurie, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine.

Astfel fericitul Nifon, cu ajutorul lui Dumnezeu îndreptîndu-şi viaţa sa, s-a lepădat de lume şi s-a făcut monah. Se sîrguia întru mari nevoinţe şi osteneli, omorîndu-şi trupul, supunîndu-l duhului şi petrecîndu-şi zilele sale în lacrimi şi în aspră pocăinţă. Îşi punea pază gurii sale, foarte mult păzindu-se de cuvinte deşarte şi cu atît mai vîrtos de cuvinte necurate sau de dosădiri şi de clevetiri. După aceea şi-a făcut orînduială ca să se lovească cu pumnul de cîte patruzeci de ori, dacă i s-ar mai întîmpla vreodată a mai grăi vreun cuvînt netrebnic sau de hulă. Apoi, punînd o piatră în gură, o purta multă vreme zicînd către sine: "Mai bine îţi este ţie, nelegiuitule, a mînca piatră, decît a grăi vreun cuvînt rău".

Adeseori se închidea în coliba sa şi, dezbrăcîndu-se de haine, se bătea peste tot trupul său, şi-atît se rănea, încît uneori şi carnea cădea de pe dînsul, dar astfel se înarma tare împotriva vrăjmaşului celui nevăzut. Dar şi acela mult război făcea cu dînsul, făcîndu-i ispită şi vrînd a birui bărbăţia lui nebiruită.

Pe cînd se ruga, i se arăta diavolul, uneori în chip de pasăre, sărind pe dinaintea lui; iar alteori în chip de cîine negru, repezindu-se asupra lui, ca să-l înfricoşeze şi să-i curme rugăciunea, dar el îl izgonea cu semnul Sfintei Cruci.

Cînd era flămînd, diavolul îi aducea felurite bucate de peşte şi de carne şi mîncăruri dulci, iar fericitul zicea: "Bucatele nu ne vor pune pe noi înaintea lui Dumnezeu. Singur mănîncă, diavole, bucatele tale sau du-le acolo unde consideră oamenii pîntecele ca pe un Dumnezeu". Cînd priveghea sfîntul, diavolul îi aducea dormitare şi somn fără măsură, dar simţindu-l fericitul, lua un băţ şi se bătea pe sine tare, zicînd: "Ţi-am dat de mîncare şi de băut, iar tu voieşti să şi dormi? Iată eu cu toiagul te voi odihni pe tine".

Odată simţind în sine război trupesc, toată săptămîna n-a gustat din pîine şi se chinuia cu foamea şi cu setea pînă cînd a omorît în sine patima cea vătămătoare. Iar cînd înseta mult, turna apă într-un vas şi-l punea înaintea sa şi căutînd la dînsa zicea: "Cît este de dulce această apă". Şi luînd puţină apă în gură, o simţea cu limba dar o vărsa pe pămînt. Însă diavolul, nesuferind atîta răbdare ca a fericitului, a strigat în gura mare: "M-ai biruit, Nifone". Dar Sfîntul Nifon, cu puterea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, iar nu cu nevoinţele sale şi cu înfrînarea, socotind de unde vine biruinţa asupra diavolului, îi răspundea: "Nu te biruiesc eu pe tine, ci puterea Dumnezeului nostru, care păzeşte pe robii Săi".

Apoi a îngăduit Dumnezeu asupra Cuviosului Nifon o ispită, pentru ca, lămurindu-se ca aurul în ulcea, să se afle vrednic de darul Lui. Iar ispita a fost aceasta, că i s-a întunecat mintea patru ani, prin lucrarea diavolească. Odată, stînd la rugăciune de cu seară pînă dimineaţa, a auzit deodată un zgomot ca de tunet, mergînd din dreapta, pînă în stînga. Sfîntul s-a înspăimîntat şi se gîndea ce-o fi aceea. Şi îndată a venit diavolul, răcnind cu multă îngrozire şi mînie şi atît de mult a înfricoşat pe sfînt, încît şi mintea i s-a întunecat.

Abia venindu-şi în simţire, a vrut să se roage şi să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci, dar diavolul a năvălit asupra lui zicînd: "Lasă rugăciunea şi nu mă voi mai lupta cu tine". Iar fericitul i-a răspuns: "Nicidecum nu te voi asculta, duhule necurat. Dacă ţi-a poruncit Dumnezeu ca să mă pierzi, apoi cu mulţumire primesc aceasta, iar de nu, cu ajutorul Celui preaînalt degrabă te voi birui pe tine". Iar diavolul a zis: "Te-ai înşelat, Nifone, nu există Dumnezeu; căci unde este El?"

Aceasta îi zicea mereu diavolul, răzvrătindu-i mintea şi întunecîndu-i-o. Iar sfîntul răspundea: "Tu, diavole, grăieşti ca nebunul, căci nebunul a zis întru inima sa: "Nu este Dumnezeu". Şi voia să facă rugăciunea, dar nu putea, căci cu buzele grăia, iar mintea sa i se răzvrătea. Atunci sfîntul era în mare mîhnire avînd mintea întunecată şi cu aceasta s-a lipsit şi de înţelegerea omenească, pătimind astfel. Cînd îşi venea puţin în simţire, diavolul nu înceta zicînd: "Nu există Dumnezeu". Atunci sfîntul zicea: "Chiar de voi fi desfrînat, chiar de voi ucide şi chiar de voi face orice alt rău, de Hristosul meu nu mă voi lepăda". Diavolul iarăşi zicea: "Ce grăieşti, oare este Hristos? Nu este Hristos, eu singur ştiu toate şi împărăţesc peste toţi. Ţie cine ţi-a spus că este Hristos sau Dumnezeu?" Şi sfîntul răspundea: "Nu mă vei putea înşela pe mine, stăpînire întunecată; depărtează-te de la mine vrăjmaşule a toată dreptatea". Iar diavolul nu se depărta, ci se lupta cu dînsul şi îi întuneca mintea, silindu-l a zice: "Nu este Dumnezeu".

Aşa a petrecut sfîntul patru ani, luptîndu-se cu diavolul şi silindu-se la rugăciune. Iar odată, rugîndu-se şi îndoindu-se despre Dumnezeu a căutat către icoana Mîntuitorului şi suspinînd din adîncul inimii a întins mîna spre icoană zicînd: "Doamne, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai lăsat pe mine. Vesteşte-mi dacă eşti tu Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine, ca să nu mă plec către sfatul vrăjmaşului". Acestea zicînd a văzut faţa lui Hristos pe icoană strălucind ca soarele şi a primit miros de bună mireasmă. Apoi cuprinzîndu-se de spaimă s-a aruncat la pămînt zicînd: "Stăpîne, iartă-mă că te-am ispitit îndoindu-mă de Tine, Dumnezeul meu, iată, de acum cred că Tu singur eşti Dumnezeu şi Ziditor a toată făptura".

Pe cînd zăcea pe pămînt, şi-a ridicat ochii şi a privit icoana Mîntuitorului, unde a văzut un lucru minunat: chipul Stăpînului îşi întorcea ochii ca un om viu şi se mişcau şi sprîncenele Lui, iar Nifon a strigat: "Bine este cuvîntat Dumnezeul meu şi bine este cuvîntat numele slavei Lui, acum şi în veci, amin". De atunci a venit peste dînsul darul lui Dumnezeu, sfîrşindu-se acum al patrulea an al ispitei aceleia şi totdeauna se arăta cu faţa veselă şi luminată. Iar unii ziceau: "Oare ce s-a întîmplat acestuia, că multă vreme a umblat posomorît, iar acum se bucură şi se veseleşte".

Deci, sfîntul a luat îndrăzneală asupra diavolilor, de care se batjocorise, zicîndu-le: "Unde sînt acei care ziceau că nu este Dumnezeu". Şi-i biruia pe dînşii cu rugăciunea neîncetată. Apoi aducîndu-şi aminte de păcatele sale cele mai dinainte, zicea în sine: "Să mergem în biserică, păcătosule Nifon, ca să ne mărturisim păcatele noastre Domnului, că acolo ne aşteaptă Părintele îndurărilor". Deci, apropiindu-se de uşile bisericii, şi-a ridicat mîinile la înălţime şi a strigat cu suspinare amară: "Primeşte-mă Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, pe mine cel mort cu sufletul şi cu mintea. Primeşte pe hulitorul şi păcătosul, pe cel necurat cu sufletul şi cu trupul; primeşte pe neprietenul cel fără de ruşine. Nu-ţi întoarce faţa Ta şi nu zice, Stăpîne: Nu ştiu cine eşti. Ci, ia aminte la glasul rugăciunii mele şi mă mîntuieşte, ca Cel ce nu voieşti moartea păcătosului. Şi nu te voi lăsa nici nu mă voi depărta de la Tine, pînă cînd mă vei auzi şi îmi vei da iertare păcatelor mele".

Aşa rugîndu-se el, s-a făcut deodată un sunet mare din cer şi a văzut uimit în nori o faţă de bărbat preastrălucit şi mîinile i se vedeau întinse înaintea lui, cu care cuprinzînd pe fericitul, precum altădată părintele pe fiul cel desfrînat, săruta grumajii lui zicînd: "Bine ai venit aici, fiul meu cel necăjit, că mult am suspinat, mult m-am mîhnit de tine, încît ardea inima mea aşteptînd să te întorci la mine, seara şi dimineaţa. Acum mă bucur şi mă veselesc văzînd că te întorci la mine cu toată inima". Acestea mai pe urmă le-a spus Nifon ucenicilor săi, plîngînd foarte mult.

După aceasta, iarăşi rugîndu-se, i s-a arătat îngerul lui Dumnezeu, ţinînd un pahar plin cu mir, pe care l-a turnat deasupra capului său şi s-a umplut de bună mireazmă locul acela. Deci fericitul Nifon, atît de luminaţi îşi avea ochii minţii, încît cunoştea tainele inimii omeneşti şi cu îngerii vorbea ca şi cum ar vorbi cu nişte prieteni ai săi şi vedea pe diavoli cu ochii.

Odată, venind din biserica Sfintei Anastasia către coliba sa, a văzut lîngă porţile casei nişte femei desfrînate şi un înger în chip de tînăr plîngînd foarte mult. Sfîntul l-a întrebat de ce plînge. El a răspuns: "Eu sînt trimis de la Dumnezeu aici spre păzirea unui om, care acum se odihneşte în casa aceasta cu o desfrînată şi mă mîhneşte foarte mult, că nu voiesc a vedea fărădelegea ce o face el. Cum nu voi plînge, văzînd în ce fel de întuneric a căzut chipul lui Dumnezeu?" Iar fericitul a zis către dînsul: "Pentru ce nu-l cerţi pe el, ca să înceteze de a mai păcătui?" Şi îngerul a răspuns: "Nu am loc ca să mă pot apropia de dînsul, că, de cînd a început a păcătui, este rob al diavolilor şi eu nu mai am acum stăpînire asupra lui; pentru că Dumnezeu a făcut pe om stăpîn pe sine, arătîndu-i calea cea strîmtă şi cea largă, ca să umble pe care va voi".

Atunci Sfîntul Nifon zise către ucenicul său: "Nimic nu este mai înrăutăţit decît păcatul desfrînării, însă, desfrînatul, de se va pocăi, îl va primi Dumnezeu mai degrabă decît pe alţi nelegiuiţi, de vreme ce păcatul acesta este din fire, prin îndemnare diavolească şi se izgoneşte această patimă cu rugăciunea cea cu sîrguinţă şi cu mult post, cum şi cu alte chinuri ale trupului".

După aceea, sfîntul vedea cum diavolii, umblînd prin popor, ispitesc pe oameni, aducînd osîndiri, clevetiri, sfadă şi alte feluri de mîhniri. Odată a văzut un bărbat împlinindu-şi lucrul său şi iată a venit un arap la dînsul, care a început a-i şopti la ureche. Şi mai era un alt om nu departe lucrînd, iar diavolul venind i-a şoptit şi aceluia la ureche. Atunci ei, lăsîndu-şi lucrul, au început a se sfădi, iar fericitul, sculîndu-se, a zis: "O, vicleşug drăcesc! cum semeni tu vrajbă între oameni!".

Altădată a năvălit diavolul asupra lui cu mărire deşartă, zicînd: "De acum vei face semne şi se va mări numele tău în tot pămîntul, pentru că ai plăcut lui Dumnezeu". Iar fericitul a zis către diavolul acela: "Aşteaptă că, iată, îţi voi arăta ţie semn". Şi aflînd o piatră înaintea sa a zis: "Ţie îţi grăiesc, piatră, mută-te de aici şi du-te mai în încolo". Dar piatra a stat neclintită. Atunci sfîntul a zis către diavol: "Iată darul tău, diavole" şi i-a scuipat în faţă. Apoi s-a rugat şi îndată a pierit diavolul.

A mai văzut altădată un oarecare, om duhovnicesc mergînd înaintea sa, căruia urmîndu-i un arap, îi da gînduri necurate şi hulitoare. Iar bărbatul acela, pricepînd lucrarea cea diavolească, adeseori se întorcea şi scuipa asupra diavolului. Iar fericitul a zis către duhul cel viclean: "Încetează, diavole, de a mai supăra pe robii lui Dumnezeu, că ce folos ai de va merge sufletul acesta în pierzare?" Răspuns-a diavolul: "Nu am nici un folos de aici, ci avem poruncă de la împăratul nostru şi de la domnii cei ce stăpînesc peste noi, ca să ne luptăm cu oamenii. Căci de ne află domnii noştri, neluptîndu-ne cu creştinii, apoi tare ne bat".

Iarăşi a văzut fericitul pe un oarecare monah, mergînd şi şoptind rugăciune, iar din gura lui ieşea văpaie de foc, care ajungea pînă la cer. Atunci mergea şi îngerul lui cu dînsul, avînd în mîini o suliţă de foc, cu care izgonea diavolii de la monah.

Odată, sosind praznicul învierii lui Hristos, în seara Sîmbetei celei mari, stînd Nifon în biserică cu poporul, a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu Apostolii şi cu mulţime de sfinţi venită în biserică, care căuta ca o maică asupra poporului ce sta înainte şi dacă vedea pe cineva îngrijindu-se pentru mîntuirea sa, foarte se bucura. Iar de vedea pe unii din cei nepurtători de grijă pentru mîntuirea sufletului, clătina din cap şi plîngea. Însă, pentru toţi întinzîndu-şi mîinile, se ruga lui Dumnezeu ca toţi să cîştige mîntuirea. Cuviosul, văzînd aceasta, s-a umplut de nespusă bucurie, pentru că Preacurata Născătoare de Dumnezeu nu se desparte de creştini, ci de-a pururea le ajută şi aceasta îi era lui mare ajutătoare şi apărătoare. Altădată odihnindu-se, a venit diavolul cu o armă în mînă şi s-a repezit asupra lui vrînd să-l omoare, dar a fost oprit de puterea lui Dumnezeu şi n-a putut să facă sfîntului nici un rău. Apoi a fugit scrîşnind din dinţi şi zicînd: "O! Maria, tu totdeauna mă izgoneşti de la acest om aspru".

Apoi cuviosul avea şi dar în buzele sale, că învăţa cele de folos şi mîngîia pe cei mîhniţi. Un frate a venit la sfîntul, mîhnindu-se şi zicînd: "Ce voi face, părinte, că mă supără foarte mult duhul hulei, încît chiar cînd mănînc, beau sau cînd stau la rugăciune, îmi pune în inimă uneori eresuri, alteori hule grele asupra Domnului meu Iisus Hristos şi asupra Preacuratei Lui Maici, cum şi asupra sfintelor icoane şi mă tem ca nu cumva să se pogoare foc din cer şi să mă ardă de viu".

Sfîntul a răspuns: "Primeşte, frate, curaj, căci marea cînd înspumează, multe valuri înalţă şi bate în piatră, dar valurile se întorc iarăşi în mare. Asemenea şi gîndurile cele rele, care năvălesc de la diavol, se apropie de cugetul omenesc. Deci, dacă ascultă cineva sfatul cel rău şi urmează lui, acela piere; iar dacă cineva nu se învoieşte cu gîndurile hulei, ci mai vîrtos se împotriveşte lor, acela izgoneşte pe diavol. Apoi răutatea se întoarce pe capul diavolului, iar omul acela primeşte cunună. Şi tu, fiule, rabdă împotrivindu-te diavolului cu rugăciunile şi cu postul şi degrabă va fugi de la tine. Păzeşte-te de clevetire şi de mînie, că acestea mai vîrtos nasc hulele". Întărind astfel pe acel frate, l-a eliberat cu pace.

Altădată, sfătuind cuviosul pe cei ce veneau la dînsul ca să audă cuvînt de mîntuire, între altele le spunea. Într-o cetate era un om cucernic şi temător de Dumnezeu, care făcea multe faceri de bine celor de aproape şi îi iubea pe toţi, ca pe nişte îngeri ai lui Dumnezeu. Aceia însă, din lucrarea vicleanului, urau foarte mult pe făcătorul lor de bine şi unii îl socoteau ca pe un om cu obicei rău, iar alţii ziceau că este eretic şi-l vorbeau de rău fără nici o sfială.

El auzind acestea, se bucura şi, mulţumind lui Dumnezeu, zicea pentru ei această rugăciune: "Doamne, fă milă celor ce mă urăsc, celor ce mă vorbesc de rău şi mă ocărăsc şi să nu-i pedepseşti pentru mine, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să vie. Zdrobeşte pe diavolii cei răi, care se ridică asupra mea şi precum nu Te-ai întors de la mine, cînd am păcătuit, aşa să nu Te întorci nici de la cei care mă ocărăsc şi mă vorbesc de rău pe mine, netrebnicul, robul tău; ci întoarce-i şi-i mîntuieşte cu nemărginita ta milă, ca să se slăvească Preasfînt numele Tău, în veci, amin". Şi într-acest chip făcînd el, a scăpat de patima vorbirii de rău, iar cei ce-l vorbeau de rău, văzînd dragostea lui către dînşii şi-au venit în simţire şi s-au îndreptat.

Apoi zicea şi aceasta: "Acei ce voiesc să afle milă de la Dumnezeu se cuvine să se roage des şi să nu lase mintea lor să se risipească la alte lucruri, ci s-o adune şi s-o aibă în rugăciunea lor. Să alerge la sfinţitele slujbe ale Bisericii şi să asculte dumnezeieştile cuvinte cu mare luare-aminte şi cucernicie. Să nu vorbească cu alţii şi să rîdă, nici să citească sau să cînte cu slavă deşartă, răcnind fără rînduială, căci cu unele ca acestea, în loc să milostivească pe Dumnezeu, Îl mînie foarte mult". Şi cînd voia să vorbească cu cineva, din cei ce veneau la dînsul şi-l rugau pentru vreo sfătuire folositoare de suflet, întîi le făcea metanie zicînd: "Iertaţi-mă, fraţilor, că eu fiind orb, voiesc să povăţuiesc pe alţii, dar sînt silit de dragostea voastră". Apoi le vorbea cu mare smerenie cuvintele cele de Dumnezeu insuflate.

Un frate a întrebat pe sfînt: "Pentru ce, cei vechi şi-au petrecut viaţa lor în pace, iar noi trăim acum în multe tulburări şi necazuri". Sfîntul a zis: "Aceia aveau multă dragoste către Dumnezeu şi către aproapele şi păzeau dreptatea şi adevărul; şi cînd voiau să aducă vreun dar lui Dumnezeu sau să dea milostenie săracilor, ei dădeau toate cele bune, curate şi neîntinate de tot vicleşugul şi nedreptatea. Pentru aceasta petreceau în pace şi Dumnezeu îi asculta în toate, pentru care-L rugau. Noi însă facem cele potrivnice şi ne iubim pe noi înşine mai mult decît pe Dumnezeu şi decît pe aproapele. Nu păzim nici dreptatea, nici adevărul, ci petrecem în nedreptate şi vicleşug. Pe toate cele bune le voim pentru noi, socotind pîntecele ca pe un dumnezeu şi îi slujim lui. Iar cîte sînt proaste şi netrebnice, pe acelea le aducem lui Dumnezeu şi le dăm săracilor. Pentru aceasta nu ne ascultă Dumnezeu de ceea ce-L rugăm şi pătimim multe necazuri şi ispite".

Un tînăr îmbunătăţit s-a dus la sfînt şi l-a rugat să-i vorbească cuvinte mîntuitoare de suflet. Sfîntul i-a zis: "Dacă doreşti, fiule, să mîntuieşti sufletul tău în mijlocul oamenilor ţi se cuvine să păzeşti acestea: să nu vrăjmăşeşti, nici să urăşti cîndva pe cineva, să nu osîndeşti, să nu vorbeşti de rău, să nu socoteşti niciodată că petreci viaţă îmbunătăţită şi să nu cugeţi înalt. Să nu zici sau să gîndeşti că cutare petrece bine şi cutare rău, ci să ai pe toţi, cu una şi aceeaşi socoteală şi cu inimă curată, ca pe nişte mădulare ale lui Hristos. Să nu voieşti a asculta pe cei ce vorbesc de rău, să fii zăbavnic a vorbi şi grabnic la rugăciune, să nu te răzbuni, nici să urăşti pe acela care te-a păgubit de ceva sau te osîndeşte, ci să-l ierţi şi să-l miluieşti, ca pe un făcător de bine al tău. Să-ţi socoteşti totdeauna păcatele tale, să te osîndeşti, să te ocărăşti, să te vrăjmăşeşti pe tine. Să fii smerit şi curat cu sufletul şi cu trupul de toată întinarea, să fii blînd, domol, paşnic, împodobit cu toată dreptatea şi adevărul, să te socoteşti pe tine mai rău decît toţi oamenii, precum şi eşti cu adevărat înaintea lui Dumnezeu. Că toată dreptatea noastră este ca o cîrpă lepădată şi nici stelele nu sînt curate înaintea Lui.

Să nu te năluceşti că ai ajuns la măsuri înalte, ci să zici totdeauna în sinea ta: Ştii, ticăloase suflete, căci cu păcatele am întrecut şi pe diavol şi nici un lucru bun n-am făcut niciodată. Vai nouă! ce avem să pătimim! Într-acest chip cu jale să grăieşti şi să te umileşti totdeauna. Rugăciunea ta să fie ca a vameşului, cu mare smerenie şi zdrobire de inimă şi mintea ta să fie la cuvintele acelea, cu care se roagă gura ta. Apoi să zici totdeauna şi aşa: De cele ascunse ale mele, Doamne, curăţeşte-mă şi de cele străine iartă pe robul Tău. Şi toată grija şi sîrguinţa ta să fie pentru mîntuirea sufletului tău, iar pentru cele trebuincioase trupului se îngrijeşte Dumnezeu, după cum făgăduieşte Însuşi în Sfînta Evanghelie. Şi dacă doreşti să te duci în împărăţia cerurilor, îţi trebuie să fii slobod de toate lucrurile cele materiale. Căci acel ce este împresurat cu multă materie, degrabă se va cufunda în adînc". Acestea zicînd către acel tînăr bun, l-a eliberat în pace.

Mai spunea încă şi aceasta către fraţi, căci cu puţină mîncare şi cu priveghere se biruieşte patima trupului. Că toate patimile, fiind diavoli, se izgonesc cu postirea şi cu privegherea, precum a zis Domnul. Şi altele zicea sfîntul spre folosul fraţilor, căci avea către toţi multă dragoste şi dorea ca toţi să se mîntuiască. De aceea zicea, că avem datoria să iubim, să ne milostivim şi să miluim pe fraţii noştri, cu cele ce ne-a dăruit nouă Dumnezeu, dacă voim să se milostivească şi să ne miluiască şi pe noi Domnul în ziua judecăţii.

Ascultaţi încă şi aceasta pe care o povestea sfîntul şi vă minunaţi: "După ce mi-am venit în simţirea păcatelor mele zicea elşi am început să fac lucrurile pocăinţei, nu erau încă trecuţi trei ani şi într-o seară mi-a venit un gînd, că am atîta vreme de cînd mă rog lui Dumnezeu şi pînă acum nici un dar nu mi-a dat, căci am întinat Sfîntul Botez cu păcatele mele şi pentru aceasta nu mă ascultă Dumnezeu. Acestea socotindu-le eu în întristarea mea, am adormit şi am văzut în vis că eram într-o biserică preafrumoasă, în care Domnul nostru Iisus Hristos şedea pe scaunul slavei Sale. Şi dacă L-am văzut, mi-am înălţat mîinile spre El şi mă rugam zicînd: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi să nu treci cu vederea cererea mea şi celelalte din psalm. Domnul, plecîndu-şi capul, asculta rugăciunea mea, iar eu îl rugam să izgonească de la mine duhul cel rău al temerii. Atunci Domnul mi-a zis: "Am auzit rugăciunea ta şi să fie după cererea ta".

După puţin mi-a zis iarăşi: "Nifone, Nifone, în seara aceasta M-ai întristat cu ceea ce ai zis în gîndul tău, că adică Mă rogi de atîta vreme şi nici un dar nu ţi-am dat. Nu eşti tu care mă rogi în toate zilele să nu te slăvesc pe pămînt? Deci apoi ce dar să-ţi dau, ca să nu te slăveşti de oameni? Darul limbilor, ori darul proorociei, ori darul tămăduirilor şi celelalte? Dar tu nu le voieşti, nici nu le ceri, ca să nu te slăvească oamenii pentru dînsele. Dar ce este acela pe care îl ai? Spune-Mi, nu este dar? Aerul care îl răsufli, nu este dar? Cerul, pămîntul, marea şi toate cele dintr-însele nu vi le-am dat în dar? Ce Mi-aţi dat voi oamenii pentru ele? Nimic. Şi lucrul cel mai rău este că în loc de răsplătire voi M-aţi scuipat, M-aţi pălmuit, M-aţi bătut cu bice şi pe cruce M-aţi pironit, cu oţet şi cu fiere M-aţi adăpat şi cîte rele nu Mi-aţi făcut, pe care voi înşivă le ştiţi. Dar Trupul şi Sîngele Meu pe Care vi le-am dat vouă, nu sînt un dar? Toate bunătăţile pămîntului ce sînt? Păsările cerului, peştii mărilor ce sînt, nu sînt daruri? Şi că am murit şi M-am îngropat pentru dragostea voastră, v-am slobozit din iad şi v-am aşezat întru împărăţia Mea, acestea nu sînt daruri? Şi cine altul v-a făcut unele ca acestea şi atîtea bunătăţi? Cum zici că nu ţi-am dat nici un dar? Caută şi acum de vezi duhul temerii, cum este legat".

Deci căutînd eu, am văzut în dreptul meu un taur legat de un par, atît de strîns încît nu putea nici să se mişte, ci numai îşi plimba ochii şi căuta într-o parte şi într-alta, cum să mă rupă. De atunci mai mult cu dumnezeiescul ajutor m-am liberat de patima temerii, care de tînăr mă stăpînea foarte mult şi cînd voiam să mă duc la biserică noaptea, ori altceva lucru bun să fac, îmi era mare frică. Şi în somn îmi arăta nenumărate rele şi cu covîrşire mă înfricoşa. Iar din vremea aceea, m-am eliberat de patima temerii şi am preamărit pe Dumnezeu".

Nici de darul tămăduirilor nu s-a lipsit cuviosul, căci a venit la dînsul o femeie, avînd durere de măsele şi s-a rugat de sfînt ca să o tămăduiască. Iar el a zis: "O! maică, noi sîntem oameni păcătoşi şi necuraţi şi nu putem să te tămăduim, de nu va face Dumnezeu milă cu tine". Acestea zicînd şi intrînd în biserică, s-a rugat, apoi luînd untdelemn din candela Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a uns faţa ei peste toată umflătura şi îndată a încetat durerea şi, vindecîndu-se femeia, s-a dus lăudînd pe Dumnezeu. Şi pe femeia care îl crescuse pe dînsul, zăcînd pe patul durerii şi fiind aproape de moarte a tămăduit-o cu rugăciunea şi a făcut-o sănătoasă. Apoi, cu ochii cei mai înainte-văzători, vedea sufletele oamenilor ieşind din trupuri.

Odată, stînd în biserica Sfintei Anastasia, rugîndu-se şi ridicîndu-şi ochii la cer, a văzut cerurile deschise şi mulţime de îngeri, dintre care unii se pogorau pe pămînt, iar alţii se suiau în sus, înălţînd sufletele omeneşti întru cele cereşti. Şi privind el, iată, doi îngeri mergeau la înălţime, ducînd un suflet. Şi după ce s-au apropiat de vama desfrînării, au ieşit vameşii diavoli, cu mînie zicînd: "Al nostru este sufletul acesta şi cum aţi îndrăznit voi să-l duceţi pe alături?" Îngerii au răspuns: "Ce semn aveţi asupra lui, dacă ziceţi că este al vostru?" Zis-au diavolii: "Pînă la moarte a păcătuit nu numai după fire, ci şi peste fire. Pe lîngă aceasta, osîndea pe aproapele său şi ce este mai amar decît aceasta, că a murit fără pocăinţă. Voi ce ziceţi de aceasta?" Îngerii au răspuns: "Cu adevărat, nu vă vom crede nici pe voi, nici pe tatăl vostru diavolul, pînă cînd vom întreba pe îngerul lui păzitor". Şi întrebînd pe înger, acesta a zis: "Cu adevărat a păcătuit mult sufletul acesta, dar, din ceasul îmbolnăvirii sale, a început a plînge şi a mărturisi păcatele sale lui Dumnezeu şi dacă l-a iertat, Dumnezeu ştie, El are stăpînire şi a Lui este slava dreptei judecăţi". Atunci îngerii, batjocorind pe diavoli, au intrat cu sufletul prin porţile cereşti.

După aceasta fericitul a văzut iarăşi un suflet dus de îngeri, iar diavolii alergînd către aceştia strigau: "Ce duceţi fără înştiinţare sufletul acestui iubitor de argint, desfrînat, ocărîtor şi făcător de războaie?" Răspuns-au îngerii: "Cu dinadinsul ştiind că deşi a făcut acestea, a plîns şi a suspinat, mărturisindu-şi păcatele şi dînd milostenie şi pentru aceea l-a iertat pe el Domnul". Iar diavolii au zis: "Dacă şi acest suflet este vrednic de mila lui Dumnezeu, apoi luaţi păcătoşii din toată lumea şi noi pentru ce să ne mai ostenim?" Răspuns-au către dînşii îngerii: "Toţi păcătoşii care-şi mărturisesc păcatele cu smerenie şi cu lacrimi, după mila lui Dumnezeu vor primi iertare, iar care mor fără pocăinţă pe aceia îi va judeca Dumnezeu". Şi aşa ruşinînd duhurile cele viclene, a trecut. Apoi, sfîntul iarăşi a văzut sufletul unui bărbat iubitor de Dumnezeu înălţîndu-se curat şi milostiv. Pe acesta văzîndu-l diavolii, scrîşneau din dinţi de departe. Îngerii lui Dumnezeu ieşind din porţile cereşti, întîmpinau şi sărutau pe acel sfînt, zicînd: "Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că nu l-ai dat în mîinile vrăjmaşului, ci l-ai izbăvit pe dînsul din iadul cel mai de jos".

Şi nu după mult timp încă, a mai văzut Sfîntul Nifon un suflet tîrît de diavoli la iad. Sufletul acela era al unui rob pe care îl chinuise stăpînul său cu foame şi cu bătăi, iar el nerăbdînd chinurile acelea, îndemnat fiind de diavoli, a luat o funie şi s-a spînzurat; îngerul păzitor al sufletului aceluia mergea pe departe plîngînd, dar diavolii se bucurau. Apoi, i s-a poruncit de la Dumnezeu îngerului celui ce plîngea, ca să meargă în cetatea Romei şi acolo să păzească un prunc de curînd născut şi botezat în acea vreme. Şi iarăşi a mai văzut cuviosul un suflet dus de înger prin văzduh, pe care îl întîmpinau cetele diavoleşti şi, neajungînd încă la a patra vamă, a fost luat din mîinile sfinţilor îngeri şi aruncat cu batjocură în adînc. Acel suflet era al unui cleric de la biserica Sfîntului Elefterie, care mînia în ficare zi pe Dumnezeu cu desfrînarea şi făcînd sfadă; apoi a murit deodată fără pocăinţă şi aşa s-a făcut bucurie diavolilor.

Cuviosul a zidit o biserică în Constantinopol în numele Preacuratei de Dumnezeu Născătoare şi, avînd lîngă dînsa locuinţa sa, pe mulţi necredincioşi îi întorcea la credinţa lui Hristos. Aceasta nerăbdînd-o diavolul, că Nifon pe mulţi scotea de la înşelăciune, au venit asupră-i mulţime de diavoli, ca la o mie şi, năvălind noaptea, au vrut să-l muncească. Deci s-a umplut locuinţa lui de diavoli, iar el i-a certat cu puterea Sfintei Cruci şi, avînd ajutorul lui Dumnezeu şi al sfîntului înger, a luat pe fiecare dintr-înşii şi le-a dat cîte o sută de toiege, pînă cînd s-au jurat că nu se vor mai apropia niciodată de locul acela unde se pomeneşte numele lui Nifon.

Cuviosul vorbind odată cu fraţii pentru folosul sufletului, a pomenit şi aceasta: Era, zicea el, într-o cetate, la un patriciu, un rob, cu numele Vasile, cu meşteşugul cizmar, cu obicei rău, necurat, îndărătnic şi flecar, pierzîndu-şi toată vremea în jocuri şi în păcate trupeşti cu desfrînatele, neascultînd nici de certările stăpînului său. Prin purtarea de grijă cea minunată a milostivului Stăpîn, i s-a rînduit mîntuire în acest chip: s-a întîmplat că era foamete mare prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor şi au început stăpînii a izgoni pe robii lor pentru lipsa hranei. Atunci a izgonit şi acest patriciu pe Vasile, iar el ieşind, în ziua dintîi şi-a vîndut hainele pentru hrană, apoi a început a umbla gol, cerşind milostenie. Fiind atunci iarnă, tremura de frig, iar mai pe urmă amorţind, s-a culcat pe uliţă şi peste puţin i-au degerat degetele picioarelor şi chiar picioarele i-au slăbit.

Vasile răbda, socotind toate acestea ca pedeapsă pentru păcatele sale şi nimic nu zicea, decît numai dădea slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Aşa a petrecut două luni, zăcînd pe uliţă fără acoperămînt, suspinînd şi tînguindu-se pentru păcatele sale. Din întîmplare a trecut pe acea cale un iubitor de Hristos, cu numele Nichifor. Acesta văzînd pe Vasile care pătimea, a poruncit slugilor sale ca să-l ia în casa sa, unde l-a odihnit cu dragoste, aşternîndu-i şi hrănindu-l cu mîinile sale.

După două săptămîni, într-o zi de sîmbătă, acel Vasile fiind bolnav, a început a grăi, zicînd: "Bine aţi venit, sfinţi îngeri; odihniţi-vă puţin şi vom merge". Iar ei au zis: "Nu aşteptăm, ci să mergi degrabă, că te cheamă Domnul". Răspuns-a Vasile: "Aşteptaţi-mă puţin pînă voi plăti o datorie, că am luat cu împrumut de la un prieten al meu zece bani de aramă şi încă nu i-am plătit; deci întîi trebuie să-i dau, să nu mă oprească pentru aceea diavolul în văzduh". Şi au aşteptat îngerii pînă ce Vasile a cerut de la cineva zece bani şi i-a trimis aceluia căruia îi era dator şi atunci şi-a dat duhul său lui Dumnezeu. Iată, vedeţi fiilor, ce fel sînt judecăţile lui Dumnezeu şi cum mîntuieşte El pe cel păcătos.

Fericitul Nifon a venit odată cu ucenicul său la rugăciune, în biserică, lîngă palatul ce se numea Aponia şi unde arhiereul începea dumnezeiasca slujbă. Deodată i s-au deschis ochii minţii şi a văzut pogorîndu-se foc din cer ce acoperea altarul şi pe arhiereu; iar în vremea cîntării "Sfinte Dumnezeule" s-au arătat patru îngeri care cîntau împreună cu cei din biserică. Cînd se citea din Epistolele apostoleşti, au văzut pe Sfîntul Apostol Pavel, privind din dosul celui ce citea. Apoi citindu-se Evanghelia, cuvintele ei, ca nişte făclii se suiau la cer. Sosind vremea Heruvicului şi a ieşirii cu Sfintele Daruri, s-a desfăcut acoperămîntul bisericii şi s-a arătat cerul, simţindu-se o bună mireasmă. Apoi se pogorau îngerii, cîntînd: "Slavă lui Hristos Dumnezeu". Îngerii aduceau un Prunc foarte frumos, pe Care, punîndu-L pe discos au înconjurat prestolul, iar pe arhiereul care slujea la cinstitele daruri, îl acopereau cu aripile lor doi serafimi şi doi heruvimi, zburînd peste capul lui.

Sosind vremea sfinţirii darurilor şi a săvîrşirii înfricoşatei Taine, s-a apropiat unul din îngeri care era mai luminat, şi, luînd un cuţit, a înjunghiat Pruncul. Sîngele l-a turnat în Sfîntul Potir şi pe Prunc punîndu-l pe Sfîntul Disc, el iarăşi a stat întru a sa rînduială, cu bună cucernicie. Apoi s-a început împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine şi a văzut sfîntul că unora din cei ce se împărtăşeau, le erau feţele luminate ca soarele, iar ale altora negre şi întunecate, ca de arap. Iar îngerii, care stăteau înainte, luau seama care şi cum se apropie. Deci, pe cei ce se împărtăşeau cu vrednicie, îi încununau, iar de către cei nevrednici, se întorceau şi se mîhneau. Săvîrşindu-se sfînta slujbă, au văzut cum Pruncul iarăşi s-a aflat întreg în mîinile îngerilor, care s-au înălţat la cer. Aceasta a spus-o ucenicului său mai pe urmă chiar cuviosul, care a şi lăsat-o în scris pentru folosul multora.

Odată, mergînd sfîntul spre biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o zidise singur, a văzut în cale un arap mergînd foarte mîhnit. Acela era un stăpîn diavolesc, iar după dînsul mergeau alţi diavoli. Dar după ce s-au apropiat şi au auzit cîntarea Bisericii, au început diavolii cei mai mici a imputa domnului lor, zicînd: "Vezi cum se slăveşte numele lui Iisus de către aceştia, pe care odată i-am avut sub stăpînirea noastră. Deci, unde este puterea noastră? Acum s-a biruit şi s-a sfărîmat toată împărăţia noastră!" Aşa imputînd diavolii domnului lor, acela le-a răspuns: "Nu vă mîhniţi de aceasta, nici nu vă îngrijiţi, că degrabă voi face să lase creştinii pe Iisus şi ne vor slăvi iarăşi pe noi".

Mergînd ei mai departe, au văzut vreo treizeci de bărbaţi şi s-a apropiat stăpînul diavolilor şi a şoptit unui bărbat la ureche. Acela, întunecîndu-se cu mintea, a început a vorbi cuvinte de ruşine, a rîde şi a cînta cîntece de ruşine; apoi au întîlnit un fluierător care mergea şi cînta. Fericitul a văzut pe arap cum legase cu o frînghie pe toţi acei bărbaţi şi-i tîra după fluierător, iar ei mergeau după el fluierînd şi jucînd, adăugîndu-se mult popor pe drum, care jucau şi cîntau cele de ruşine, pentru că diavolii, apucîndu-i cu undiţele, îi trăgeau de inimile lor. Văzîndu-i din curtea sa, un oarecare om bogat i-a chemat şi i-a dat fluierătorului un ban ca să joace înaintea lui. Acel ban, după ce l-a pus fluierătorul în buzunarul său, l-au luat diavolii şi l-au trimis în iad, la tatăl lor Satana, zicîndu-i: "Bucură-te, tatăl nostru, că iată Alazon, boierul nostru ţi-a trimis jertfa pe care au adus-o vrăjmaşii noştri creştini, dînd bani la jocuri". Satana, primindu-l, s-a bucurat şi a zis: "Nevoiţi-vă, fiilor, ca să crească jertfa voastră şi să biruiască pe creştini". Apoi iarăşi a întors banul în buzunarul fluierătorului.

Fericitul Nifon, văzînd toate acestea cu ochii cei sufleteşti, a zis suspinînd: "O! vai celor ce aduc jertfă diavolilor prin jocuri". Şi învăţa pe cei ce-l ascultau să se păzească de jocurile cele necurate şi fără rînduială, pentru că sînt de la diavol.

Odată sfîntul, după rugăciune a avut o vedenie: a văzut un cîmp mare deopotrivă de lung şi lat, în care stăteau mulţime de diavoli, în cete şi erau toţi la trei sute şaizeci şi cinci de cete, după numărul păcatelor cele grele. Un arap preaîntunecat, număra oştile, rînduind cetele ca la război şi zicînd: "Priviţi spre mine şi nu vă temeţi de nimic, pentru că puterea mea va fi cu voi". Unul dintre diavoli a adus mulţime de arme felurite şi le împărţea la cete; apoi dînd diavolul fiecărei cete descîntece şi farmece, le-a trimis peste tot pămîntul, asupra Bisericii lui Hristos. Văzînd aceasta fericitul Nifon, îndată a auzit glas către dînsul: "Întoarce-te, Nifone, către răsărit şi priveşte". Iar el, întorcîndu-se, a văzut un cîmp curat şi frumos, unde erau mulţime fără de număr, din cei cu haine albe, mai îndoită decît a arapilor cu mii de mii, pregătiţi toţi ca de război. Apoi a venit un bărbat oarecare mai luminat decît soarele şi a zis: "Aşa vă porunceşte vouă Domnul Savaot, să vă duceţi în tot pămîntul ca să ajutaţi creştinilor şi să păziţi viaţa lor". Cuviosul, văzînd aceasta a preamărit pe Dumnezeu, Care ajută Bisericii sale.

După aceasta, Cuviosul Nifon s-a apropiat de bătrîneţe şi a sosit vremea arhieriei lui, care i s-a vestit mai înainte de la Dumnezeu prin vedenie. I s-a arătat un loc oarecare plin de mulţime de oi, ca la o mie de mii, care nu aveau păstor. Şi cugetînd în sine fericitul, cum nu se tem de lup aceste oi singure, îndată i-a venit înainte un bărbat cu sfinţită cuviinţă, asemenea Apostolului Pavel, şi i-a zis: "Ce stai privind la oile cele împărăteşti şi tu, fiind fără de lucru, pentru ce nu le paşti? Fericitul Nifon răspunse: "Oare eu să pasc oile împărăteşti, fiind neînvăţat la un lucru ca acesta şi neputincios cu totul?". Iar cel ce se arătase i-a zis: "Ţie ţi-a poruncit să le paşti puţin şi după aceea, odihnindu-te, vei primi mare plată". Şi zicînd acestea i-a dat un toiag, încredinţîndu-i şi oile şi staulul, apoi s-a dus.

Fericitul, deşteptîndu-se, cugeta ce va fi aceea şi a priceput că bărbatul care i s-a arătat era Sfîntul Apostol Pavel, iar oile erau poporul şi staulul, biserica; şi s-a temut foarte ca nu cumva să-l aleagă episcop al Constantinopolului. În acea vreme, după Mitrofan fiind episcop Alexandru, a zis în sine: eu aşa am rugat pe Dumnezeu, ca să nu fiu stăpînitor peste oameni şi, iată, acum voieşte să-mi dăruiască stăpînire. Deci, voi face ca proorocul Iona, adică voi fugi de aici. Şi luînd pe ucenicul său, a fugit din chilia sa şi a intrat într-o corabie. Apoi suflînd vînt lin a ajuns degrabă în Alexandria, unde, după Petru, era atunci episcop Alexandru al treilea, care a pătimit pentru Hristos pe vremea lui Diocleţian.

În ziua aceea au venit oamenii din ostrovul Ciprului, din cetatea ce se numeşte Constanţiana şi rugau pe arhiepiscopul Alexandriei să le dea un episcop vrednic, căci răposase păstorul lor, care se chema Cristofor, bărbat sfînt şi cinstit. Iar arhiepiscopul le-a zis: "Aşteptaţi puţin pînă cînd va arăta Dumnezeu pe un om ca acela". Şi într-aceeaşi noapte, arhiepiscopul a văzut pe Sfîntul Apostol Pavel, zicînd către dînsul: "Pe cine vei pune episcop cetăţii Constanţianei?" Arhiepiscopul a răspuns: "Nu ştiu. Pe cine va voi Dumnezeu". Atunci a zis cel ce i se arătase: "Dumnezeu îţi va arăta pe cel vrednic. Să vii de dimineaţă cu tot clerul în biserică şi să iei seama la cei ce intră şi pe care îl vei vedea în toate asemenea mie, aceluia să-i încredinţezi păstoria". Făcîndu-se dimineaţă, patriarhul era în biserică şi lua seama la cei ce intrau, să vadă cine va fi asemenea celui ce i se arătase.

Nifon, neştiind nimic de aceasta, a venit în biserică, dar a zis ucenicului pe cale: "Simt oarecare mîhnire şi bucurie în inima mea, căci are să ni se întîmple ceva". Şi aşa intrară în biserică. Arhiepiscopul, văzîndu-l, a zis arhidiaconului său: "Vezi, Atanasie, că acest om este asemenea la faţă cu chipul Sfîntului Apostol Pavel". Arhidiaconul zise: "Adevărat, părinte, aşa este. Cred că el va fi vrednic a paşte Biserica lui Hristos, căci văd îngerul lui Dumnezeu umblînd cu dînsul şi vorbind; pe lîngă aceea se vede pe capul lui şi cunună de piatră scumpă. Atunci arhiepiscopul, chemîndu-l pe fericitul Nifon, l-a sărutat şi a şezut. Arhidiaconul, zîmbind, a zis către Nifon: "De ceea ce ai fugit, părinte, la aceasta acum, nevrînd, ai venit!" Înştiinţîndu-se fericitul de ceea ce avea să i se întîmple, a oftat şi a zis: "O! greu îmi este că, fiind nevrednic şi păcătos, cum să mi se dea o stăpînire ca aceasta?" Răspuns-a arhiepiscopul: "O! de aş fi şi eu aşa de nevrednic!" Şi acestea zicînd s-a sculat şi începînd dumnezeiasca Liturghie, a trecut pe Preacuviosul Nifon în treptele hirotoniei, după toată rînduiala, hirotonisindu-l diacon şi preot, nu după multe zile. După aceasta l-a înălţat şi la treapta arhieriei, bucurîndu-se tot poporul de un păstor ca acela arătat de Dumnezeu. Şi a petrecut fericitul Nifon în Alexandria trei zile după ridicarea la episcopie, vorbind cu sfinţii ce se aflau acolo.

După aceasta l-a eliberat arhiepiscopul la scaunul său, trimiţînd şi pe arhidiaconul său şi pe alţi sfinţi bărbaţi pentru cinste. Sosind în cetatea Constanţiana din Egipt, în patru septembrie l-au aşezat în scaun şi trimişii s-au întors înapoi la Alexandria, lăudînd pe Dumnezeu. Iar arhiereul lui Dumnezeu, Nifon, a început cu multă sîrguinţă a paşte oile lui Hristos, îngrijindu-se pentru mîntuirea lor. El era ca un tată adevărat al sărmanilor şi al văduvelor, celor neputincioşi era făcător de bine şi doctor fără de plată. Pe lîngă acestea a făcut şi minuni în multe chipuri, despre care n-a fost cu putinţă a se scrie şi pentru care prea mult a fost cinstit şi iubit de toţi.

Avînd ochiul neadormit spre turma sa, a văzut altădată, la amiază, un arap mare rezemîndu-se într-un toiag ca un bătrîn, intrînd în cetate şi cînd mergea, se odihnea de multe ori. Deci, pricepînd sfîntul că acela este diavolul, a strigat asupra lui: "Ţie-ţi zic, necuratule, pentru ce şi cum ai îndrăznit a intra aici?" Iar arapul a căutat asupra lui cu mînie, ca şi cum ar fi vrut să-l înghită şi a zis: "Am auzit de tine că eşti aici şi am venit ca să te sfărîm cu oile tale". Iar sfîntul a zis către dînsul: "Neputinciosule, singur fiind sfărîmat, cum voieşti a mă sfărîma pe mine? Eu am văzut un nevoitor luptîndu-se cu voi şi treizeci de diavoli au slăbit luptîndu-se cu dînsul. Deci, cine nu va rîde de neputinţa voastră?" Iar diavolul a zis: "Nu te mira de aceasta că de aş fi avut puterea cea dintîi, puţin mi-ar fi lipsit a te sfărîma pe tine. Dar de cînd S-a răstignit Hristos, sînt neputincios cu adevărat". Răspuns-a sfîntul: "Apoi acum, de mă voi ruga Hristosului meu, ce va fi ţie, neruşinatule?" Iar diavolul a zis: "Ştiu că poţi mult, dar să nu-mi faci rău, că acum mă duc din cetatea ta şi nu mă voi mai apropia". Acestea auzind arhiereul a mulţumit lui Dumnezeu, că-l păzeşte pe el şi turma lui o apără de vrăjmaşul diavol.

Păscînd Sfîntul Nifon Biserica lui Hristos cîtăva vreme, s-a apropiat de sfîrşitul său, pe care l-a ştiut cu trei zile mai înainte. Şi a venit la dînsul şi marele Atanasie care fusese arhidiacon, iar după mutarea lui Alexandru, primise scaunul Bisericii Alexandriei, că aceluia mai înainte de vreme i s-a vestit de la Dumnezeu despre apropierea sfîrşitului lui Nifon. Deci, a venit cu tot clerul său ca să dea plăcutului lui Dumnezeu sărutarea cea mai de pe urmă. Nifon văzînd pe Atanasie a zis: "Pentru ce te-ai ostenit, fericite părinte, a veni la mine, omul cel mai păcătos?" Răspuns-a Atanasie: "M-am înştiinţat că mîine ai să mergi către Ierusalimul cel de sus şi am venit ca să vorbesc cu tine. Şi, te rog, cînd vei sta înaintea scaunului lui Dumnezeu, să mă pomeneşti şi pe mine acolo, ca şi eu să aflu de la Domnul milă". Răspuns-a sfîntul: "Dar şi tu, părinte, cînd vei înălţa înfricoşată jertfă, să-ţi aduci aminte şi de a mea nevrednicie".

În acea noapte Sfîntul Nifon a făcut rugăciune îndestulată pentru sine şi pentru turma sa şi i s-a arătat îngerul Domnului, mîngîindu-l şi întrebîndu-l pe dînsul despre odihna care i s-a pregătit lui. Iar în vremea cîntării Utreniei, a început focul durerii trupeşti să-l ardă foarte mult. Pentru aceea a zis ucenicului său: "Fiule, să-mi aşterni o rogojină pe pămînt". Iar acela făcînd aşa, fericitul s-a culcat pe ea, fiind foarte bolnav. După ce s-a făcut ziuă, a venit la dînsul marele Atanasie şi, aşezîndu-se lîngă dînsul, a zis: "Părinte, are omul oarecare folos din boală sau nu? "Sfîntul a răspuns: "Precum se curăţă aurul de rugină, arzîndu-se în foc, aşa şi omul bolnav se curăţeşte de păcatele sale".

Tăcînd puţin, apoi a plîns. După aceasta a zîmbit, s-a luminat faţa sa şi a zis: "Bine aţi venit, sfinţilor îngeri". După puţin iarăşi a zis: "Bucuraţi-vă, sfinţilor mucenici". Şi s-a luminat faţa lui mai mult. După puţin timp a zis: "Mulţumită vouă, fericiţilor prooroci". Atunci s-au deschis ochii Sfîntului Atanasie şi a văzut că sfîntul era sărutat de toate cetele sfinţilor unul cîte unul. Apoi Nifon a zis, zîmbind: "Bucuraţi-vă, preacuvioşilor sfinţiţi şi toţi sfinţii". Şi a tăcut. După puţin a strigat: "Bucură-te cea cu dar dăruită, lumina mea cea preafrumoasă, ajutătoarea şi tăria mea; bine te voi cuvînta pe tine, ceea ce eşti bună, că îmi aduci aminte de mila darului tău". După aceasta a tăcut şi s-a luminat faţa lui ca soarele, încît s-au înspăimîntat toţi cei ce erau de faţă. Atunci s-a simţit şi un miros de bună-mireasmă.

Astfel şi-a dat cinstitul şi sfinţitul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, în douăzeci şi trei ale lunii decembrie. Şi s-a făcut prin toată cetatea multă plîngere şi tînguire şi l-au îngropat cu cinste în biserica cea mare a Sfinţilor Apostoli, slăvind pe cel Preamilostiv asupra păcătoşilor, pe Dumnezeul Cel minunat întru sfinţii Săi, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh în veci. Amin.

Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie

Cuvinte cheie: Cuviosul Nifon, Nifon

Cautare: