(După Metafrast) Pe Cuviosul Teodosie l-a odrăslit satul Mogarion, care se află
în părţile Capadochiei, din părinţi binecredincioşi; tatăl său se numea Proeresie,
iar mama sa Evloghia, care l-au crescut cu bunele obiceiuri şi cu învăţătura.
Ajungînd la înţelepciunea cea desăvîrşită şi învăţînd dumnezeiasca Scriptură
bine, i s-a poruncit ca să citească din sfintele cărţi în biserică, către popor;
pentru că era dulce grăitor şi iscusit cititor, ca nimeni altul. Deci, citind cuvintele învăţătoare spre folosul celor ce ascultau,
el singur a tras mari foloase pentru că, luînd aminte la ceea ce a poruncit
Domnul lui Avraam, ca să iasă din pămîntul şi din neamul său; iar altă dată,
gîndind la cele pe care le sfătuieşte Evanghelia, adică să lase tată, mamă şi
fraţi, pentru viaţa veşnică, el se aprindea cu inima şi ardea cu duhul, ca pe
toate să le părăsească şi să urmeze lui Hristos pe calea strîmtă şi anevoioasă. La acestea totdeauna gîndind, se ruga, zicînd: "Povăţuieşte-mă,
Doamne, în calea Ta şi voi merge întru adevărul Tău". Apoi, încredinţîndu-se
lui Dumnezeu, a luat calea către Ierusalim, pe vremea împărăţiei lui Marchian,
care era aproape de sfîrşitul vieţii lui, şi pe cînd se adunase în Calcedon
Sinodul al patrulea, a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, contra lui Dioscor
şi a lui Eutihie. Mergînd prin Antiohia, Fericitul Teodosie a dorit să vadă pe
Cuviosul Simeon, cel ce stătea pe stîlp, voind să se învrednicească de binecuvîntarea
lui. Deci, a mers acolo, şi cînd era aproape de stîlp, a auzit pe cuviosul strigînd:
"Bine ai venit, omule al lui Dumnezeu, Teodosie". El, cum a auzit că acela îl
cheamă pe nume, s-a mirat, căci niciodată nu-l văzuse şi nu-l ştia, şi, căzînd
în genunchi, s-a închinat părintelui cel înaintevăzător. Apoi s-a suit la sfînt,
din porunca lui şi a căzut la cinstitele lui picioare. Iar el, cuprinzînd pe
tînărul cel insuflat de Dumnezeu, l-a sărutat şi i-a proorocit că va fi păstor
al oilor cuvîntătoare şi pe mulţi va răpi de la lupul cel vrăjmaş şi i-a spus
mai înainte multe altele ce aveau să se întîmple; apoi, binecuvîntîndu-l, l-a
slobozit. Teodosie, întărindu-se cu binecuvîntarea cuviosului şi sfintele
lui rugăciuni avîndu-le la călătorie, ca ale unui povăţuitor şi păzitor, a mers
pe calea ce-i era înainte şi a ajuns în Sfînta Cetate a Ierusalimului, pe vremea
patriarhiei lui Iuvenalie. Străbătînd toate locurile de acolo şi închinîndu-se sfintelor
biserici, se gîndea pe care din două vieţi să înceapă: pe cea singuratică, sau
pe a celor ce se mîntuiesc de obşte; şi a socotit că în singurătate se va linişti,
neştiind însă că şi acolo se va lupta cu duhurile vicleşugului şi că nu este
fără de primejdie. "Dacă cei ce ostăşesc în lume nu sînt atît de pricepuţi încît
la începutul luptelor să se arunce în foc, fiind încă neiscusiţi şi nedeprinşi,
cu atît mai mult eu - zicea sfîntul întru sine -, neînvăţînd încă mîinile mele
spre luptă şi degetele mele la război, nici de sus fiind încins cu putere, cum
voi îndrăzni să aleg singurătatea împotriva începătoriilor, puterilor şi stăpînitorilor
lumii întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii celor de sub
cer? Se cade, mai întîi să mă împărtăşesc cu sfinţii nevoitori şi
să învăţ de la părinţi cum mă voi lupta cu vrăjmaşii cei nevăzuţi; apoi, după
o vreme, să adun roadele cele ce cresc în singurătate şi linişte". Socotind acestea cu înţelepciune, pentru că avea într-însul
pe lîngă alte fapte bune, şi înţelegerea cea desăvîrşită, care ştie pe toate
să le socotească bine, îndată şi-a căutat un povăţuitor. În acea vreme era mai
iscusit între părinţii ce vieţuiau împrejurul Ierusalimului, un stareţ oarecare,
anume Longhin, care avea chilia sa lîngă turnul ce se numea de cei vechi "al
lui David", unde, închizîndu-se, lucra cu iubire de osteneală, mierea cea dulce
a bunătăţilor. Mergînd fericitul Teodosie la acest stareţ a făcut începutul
ostenelilor monahiceşti şi, lipindu-se de acel stareţ cu tot sufletul, se povăţuia
de dînsul la toată fapta bună; pentru că acel cuvios era mare cu cuvîntul şi
cu fapta. După multă vreme, a fost mutat de către stareţ, chiar fără voia sa,
la locul ce se numea vechea şedere; şi aceasta pentru următoarea pricină: o
femeie dreptcredincioasă şi văduvă cinstită, anume Glicheria, fiind slujitoare
a lui Hristos, a zidit în acel loc o biserică Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare
de Dumnezeu, şi stăruia cu dinadinsul, cu multă rugăciune, pe lîngă Cuviosul
Longhin, ca să dea voie lui Teodosie să locuiască lîngă biserica cea din nou
zidită; dar mucenicul nu voia la început a se despărţi de părintele său, însă
fiind ascultător, s-a sălăşluit acolo, după porunca părintelui; de aici a străbătut
pretutindeni vestea de bunătăţile lui, pentru că fapta bună face arătat pe cel
ce o săvîrşeşte, precum şi lumînarea aprinsă arată noaptea, pe cel ce o poartă.
Au început a veni la dînsul cei ce căutau folos şi se adunau cei ce voiau ca
să fie următori ai vieţii lui. Vieţuind fericitul acolo cîtăva vreme, s-a supărat de neodihnă,
pentru că nu suferea să fie slăvit de oameni; deci s-a dus de acolo la un munte,
unde era o peşteră, în care pînă astăzi se află sfintele lui moaşte; aici, precum
se povesteşte de cei vechi, s-au odihnit de cale şi au dormit acei trei magi,
care au mers la Hristos, în Betleem, cu daruri, şi s-au întors pe altă cale
la ţara lor. Deci, în acea peşteră s-a mutat Cuviosul Teodosie. Această mutare a lui acolo a fost cu dumnezeiască rînduială,
ca astfel în acel loc să se ridice acea mărită lavră şi să se adune pentru Hristos
Dumnezeu cete de oşti duhovniceşti. Fericitul, schimbîndu-şi locul petrecerii
sale, şi-a schimbat totodată şi viaţa, începînd a călători pe o cale mai strîmtă.
Dorinţa lui era să împlinească totdeauna poruncile Domnului, iar mai vîrtos
era atît de cuprins de dragostea dumnezeiască, încît toate sufleteştile puteri
spre nimic din cele ale lumii nu le încorda, fără numai spre Unul Dumnezeu,
ca să-L iubească din tot sufletul, din toată inima şi cu tot cugetul. O asemenea dragoste avea în osteneli şi nevoinţe, încît nu va
putea nimeni să o spună cu amănuntul. Rugăciunea lui era neîncetată, privegherea
de toată noaptea, lacrimile din ochi totdeauna curgeau ca din nişte izvoare;
apoi ţinea postul fără măsură, pentru că 30 de ani n-a gustat nici pîine, ci
mînca numai fructe de finic, sau linte, sau ierburi şi rădăcini de pustie, şi
de acelea foarte puţine, numai să nu moară de foame. Cînd nu se găsea acea hrană
prin pustie, hrana lui erau sîmburi de curmale, muiaţi în apă; iar sufletul
neîncetat îşi hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu, săturîndu-l cu dumnezeiasca rîvnă
dinăuntru. Cu viaţa aceasta a strălucit ca o stea luminoasă şi a fost ştiut
de cei ce locuiau în Palestina, căci este cu neputinţă a se ascunde cetatea
stînd deasupra muntelui; şi veneau la dînsul unii dintre cei iubitori de bunătăţi,
voind mai mult să aibă împreună cu dînsul acea pustnicească şi liniştită viaţă
în peşteră, decît cea luminată din cetăţi. Deci, la început avea şapte ucenici;
ştiind că celor ce încep a vieţui după Dumnezeu nu le este mai de folos altceva
decît pomenirea morţii, care este adevărata filosofie, le-a poruncit să sape
un mormînt, ca, privind spre dînsul, să-şi aducă aminte de moarte, ca şi cum
ar avea-o înaintea ochilor; iar după ce s-a gătit mormîntul, s-a dus părintele
să-l vadă şi, stînd deasupra mormîntului, a zis către ucenicii săi ca şi cum
ar glumi, iar cu ochii sufleteşti văzînd mai înainte cele ce aveau să fie: "Iată,
fiilor, mormîntul este gata, dar oare este cineva din voi gata de moarte, ca
să-l primească mormîntul acesta?". Acestea zicînd sfîntul, un ucenic din cei ce erau de faţă, anume
Vasile, cu rînduiala de preot, apucînd înaintea altora, a căzut în genunchi
înaintea stareţului, şi plecîndu-şi faţa la pămînt, cerea binecuvîntarea ca
să moară şi să fie pus în acel mormînt, zicînd: "Binecuvîntează-mă, părinte,
ca eu să înnoiesc mormîntul, eu să fiu mort mai înainte de fraţii care se gîndesc
la moarte". Atunci stareţul s-a învoit. Vasile intrînd în mormînt, sfîntul a poruncit a se face pomenire
pentru Vasile, ca pentru un mort, împlinind cîte porunceşte legea pentru cei
răposaţi, la trei zile, la patru zile, la nouă zile şi la patruzeci de zile.
Sfîrşindu-se pomenirea toată, s-a sfîrşit şi fericitul Vasile, neavînd nici
o boală trupească, ci adormind şi odihnindu-se ca întru-un somn dulce, a trecut
către Domnul. Trecînd 40 de zile de la îngroparea lui, stareţul a văzut pe
Vasile la pravilă, arătîndu-se între fraţi şi cîntînd cu cîntăreţii; apoi s-a
rugat lui Dumnezeu ca să li se deschidă ochii şi celorlalţi, să vadă pe cel
ce se arătase, şi, văzîndu-l unul din fraţi, anume Aetie, de bucurie s-a repezit
să-l cuprindă cu mîinile, dar cel ce s-a arătat era de necuprins şi îndată s-a
făcut nevăzut. Apoi, ducîndu-se, zicea în auzul tuturor: "Mîntuiţi-vă, părinţilor
şi fraţilor, mîntuiţi-vă, zic; iar pe mine nu mă veţi mai vedea aici". Aceasta a fost întîia mărturie a bunătăţilor Cuviosului Teodosie,
căci avea un astfel de ucenic gata de moarte, cu a lui povăţuire, şi după moartea
cea trupească arătîndu-se viu cu sufletul, după cuvîntul Domnului din Evanghelie:
Cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi. Despre celelalte daruri
minunate ale stareţului, ce i s-au dat de la Dumnezeu, cuvîntul de faţă le va
arăta. Sosind praznicul Învierii lui Hristos, ucenicii sfîntului, care
erau în acea vreme 12, se mîhneau că nu aveau ce să mănînce la praznic, nici
pîine, nici unt şi nimic altceva din cele de mîncare; iar ceea ce era mai de
întristare, era că nici dumnezeiasca Liturghie nu putea să se săvîrşească, la
un praznic ca acela luminat, nefiind prescuri, nici vin de slujbă, încît rămîneau
lipsiţi şi de împărtăşirea Sfintelor Taine; deci, cîrteau puţin între dînşii
asupra cuviosului, în taină. El, avînd neîndoită nădejde spre Dumnezeu, a poruncit
fraţilor să împodobească bine dumnezeiescul Altar şi să fie fără de grijă, apoi
le-a zis: "Cel ce a hrănit pe Israil de demult în pustie şi mai pe urmă cu puţine
pîini a săturat multe mii de oameni, Acela se va îngriji şi de noi; pentru că
şi acum ca şi înainte, atît cu puterea, cît şi cu purtarea de grijă, acelaşi
Dumnezeu este în veci". Acestea le-a grăit cuviosul cu nădejde şi îndată s-au împlinit
cuvintele lui; precum de demult lui Avraam i-a stat de faţă - în Muntele Horeb
-, berbecele gata spre jertfă, aşa şi acestui fericit stareţ, prin purtarea
de grijă a lui Dumnezeu i s-au gătit toate cele de trebuinţă. Căci, apunînd
soarele, a venit un iubitor de Dumnezeu la peştera lor, aducînd de la casa lui,
pustnicilor din pustie, doi catîri încărcaţi cu fel de fel de hrană şi cu prescuri
şi vin, spre săvîrşirea dumnezeieştilor Taine. Văzînd acestea, ucenicii fericitului, s-au bucurat şi au cunoscut
de ce dar s-a învrednicit de la Dumnezeu stareţul lor. Deci, au prăznuit cu
veselie Paştele, iar hrana adusă le-a fost destulă în cele cincizeci de zile.
După aceea, fiind iarăşi lipsă de hrană, fraţii se mîhneau, chinuindu-se de
foame. Un oarecare bărbat bogat făcea într-acea vreme milostenii multe
tuturor mînăstirilor celor din Palestina, iar locaşul lui Teodosie, care era
în peşteră, îl trecea cu vederea, neştiindu-l, şi prin acesta Dumnezeu îi încerca
credinţa; deci, supărau fraţii pe părintele ca şi pe sine şi pe dînşii să se
facă cunoscuţi înduratului bogat, ca să ia şi ei, ca şi celelalte mînăstiri,
milostenie spre hrană. Cuviosul Teodosie, nevoind nicidecum să fie cunoscut de cineva
din mireni şi nădăjduind nu spre oameni, ci spre Dumnezeu, care deschide mîna
Sa şi satură pe tot cel viu de bunăvoie, mîngîia pe ucenicii săi şi-i învăţa
ca în răbdare să aştepte mila lui Dumnezeu, nădăjduind spre Acela Care satură
tot sufletul cel flămînd; pentru că, dacă dă hrană dobitoacelor celor necuvîntătoare
şi puilor corbilor, celor ce-l cheamă pe El, cu atît mai vîrtos făptura Sa cea
înţelegătoare şi cuvîntătoare nu o va lipsi de hrana cea trebuincioasă. Astfel, mîngîind sfîntul pe fraţii cei împuţinaţi cu sufletul,
a venit cineva la el, aducînd un dobitoc încărcat cu multe bucate, şi acela
mergea nu la peştera lui Teodosie, ci aiurea, ca să dea bucatele ce aducea;
iar cînd era aproape de peşteră şi voia să treacă de ea, dobitocul a stat şi
nu mergea mai departe din loc; deşi era bătut de stăpînul său, totuşi stătea
nemişcat în loc, ca piatra; deci, cunoscînd omul acela că voia lui Dumnezeu
şi puterea nevăzută ţineau dobitocul de stătea nemişcat, i-a slăbit frîul şi
l-a lăsat ca să meargă unde va voi. Dobitocul, ca şi cum ar fi fost tras cu
mîna, a mers drept la locaşul Cuviosului Teodosie, care era în peşteră. Deci,
cunoscînd omul bunavoire a Domnului şi purtarea de grijă pentru robii Săi, a
dat toate bucatele cuviosului stareţ şi ucenicilor lui. Într-acea vreme au încetat
ucenicii sfîntului a se mai împuţina cu sufletul şi se sîrguiau să fie rîvnitori
nădejdii şi credinţei celei tari către Dumnezeu, precum şi către părintele lor. Înmulţindu-se fraţii în toate zilele, pentru că izvoarele darurilor
de care era plin Sfîntul Părinte chema la sine multe suflete care iubeau fapta
bună, pe care ar putea cineva să-i numească cerbi înţelegători şi doritori de
izvoarele cele duhovniceşti; căci mulţi senatori şi bogaţi au venit să locuiască
cu dînsul. Însă peştera fiind strîmtă pentru a încăpea atît de mulţi, fraţii
rugau pe cuviosul ca să lărgească mînăstirea afară de peşteră şi să facă loc
mai mare oilor celor cuvîntătoare. Ei ziceau: "Nu te îngriji, părinte, de cele
pentru zidirea mînăstirii, ci numai porunceşte, căci mîinile noastre sînt de
ajuns". Atunci văzînd sfîntul că este silit să fie păstor la o turmă
mai mare şi se tulbură liniştea, se muncea de felurite gînduri, pe de o parte
nevrînd să lase liniştea, ca pe o adevărată maică, iar pe de alta îngrijirea
pentru fraţi o socotea a fi mai mare lucru; pentru că omul este dator să vieţuiască
nu numai pentru el însuşi, ci mai mult pentru aproapele, pentru care lucru însuşi
Hristos Domnul a fost pildă, adunînd ucenici şi apoi, fiind păstor oilor celor
cuvîntătoare, Şi-a pus chiar sufletul pentru dînsele. Acestea gîndind Cuviosul Teodosie, nu pricepea de ce să se ţină?
De linişte, ori de grija pentru mîntuirea fraţilor; deci, uneori se ducea cu
gîndul la una, iar alteori spre cealaltă. Atunci, ce a făcut fericitul? Toate
le-a îndreptat spre Dumnezeu, Care poate pe amîndouă să le aducă spre folos;
pentru ca şi de roadele liniştii să nu se păgubească, şi nici plata pentru mîntuirea
şi îngrijirea fraţilor să n-o lase. De vreme ce nu în singurătatea trupului,
ci în bunăstare şi în alinarea inimii, se săvîrşeşte viaţa monahicească. Cuviosul avea în minte şi proorocia Sfîntului Simeon Stîlp-nicul,
care îi proorocise despre păstorirea oilor celor cuvîntătoare. Însă el încredinţa voii lui Dumnezeu lucrul ce avea să înceapă
şi Lui se ruga ca să-i arate cu încredinţare, de îi va fi plăcută zidirea mînăstirii,
şi cu semn de minune să-i arate locul pe care să se pună temeliile locaşului. Luînd o cădelniţă şi umplînd-o de cărbuni stinşi, a pus tămîie
şi umbla prin pustie, rugîndu-se astfel: "Dumnezeule, Cel ce prin multe şi mari minuni ai încredinţat
pe Israel şi pe plăcutul Tău Moise, prin felurite semne, ca să primească începătoria
peste poporul Tău; după aceea toiagul l-ai prefăcut în şarpe, iar mîna ai umplut-o
de lepră şi apoi ai însănătoşit-o; Cel ce ai schimbat apa în sînge şi sîngele
iarăşi în apă cu înlesnire l-ai prefăcut; Cel ce ai dat lui Ghedeon prin lînă
semnul biruinţei, Făcătorule al tuturor şi Atotţiitorule; Cel ce lui Iezechia,
prin umbra cea întoarsă înapoi pe trepte, i-ai încredinţat adăugire de viaţă;
Cel ce rugăciunile lui Ilie le-ai ascultat şi foc din cer ai trimis, pentru
întoarcerea necredincioşilor şi ai ars lemnele, jertfele şi pietrele; Tu şi
acum acelaşi Dumnezeu eşti, ascultă-mă pe mine, robul Tău, şi-mi arată locul
unde va fi plăcut Stăpînirii Tale, ca să se ridice sfînta biserică şi să se
facă locaş robilor Tăi şi ucenicilor mei. Vei arăta aceasta cu adevărat, în
locul unde se vor aprinde aceşti cărbuni de la sine, în slava Ta, spre cunoştinţa
multora şi spre încredinţarea adevărului". Acestea şi altele asemenea grăindu-le în rugăciune, înconjura
locurile pe care le vedea, unele mai cuviincioase decît altele pentru mînăstire;
şi a ocolit mult pămînt pustiu pînă la locul ce se numea Cutil şi pînă la malurile
iezerului celui cu smoală, avînd acei cărbuni stinşi în cădelniţă. Cînd a văzut
că nu se aprind, nici dorirea lui nu se împlinea, a gîndit să se întoarcă la
peşteră. Deci, întorcîndu-se şi nefiind departe de peşteră - o! cine
va lăuda după vrednicie puterea Ta, Nemuritorule Împărate! -, îndată a ieşit
din cădelniţă fum binemirositor, căci cărbunii s-au aprins. Atunci a cunoscut
sfîntul că acela este locul unde binevoieşte Dumnezeu să zidească locaşul, arătînd
nu cu graiul, ci prin minune. Îndată ucenicii sfîntului s-au apucat de lucru,
punînd temelia; apoi au zidit biserica, chiliile, ograda şi locaş larg degrabă
au făcut, cu ajutorul Celui Preaînalt; deci, lavra Cuviosului Teodosie s-a făcut
vestită şi slăvită şi într-însa s-a început viaţă de obşte. A dat Domnul în lavra aceea toată îndestularea, încît cei ce
locuiau într-însa se îmbogăţeau nu numai cu duhovniceşti bogăţii de lucruri
bune, ci şi de cele trupeşti nu se simţea trebuinţă; şi era acolo odihna nu
numai a monahilor, ci şi a mirenilor, străinilor, călătorilor, săracilor, scăpătaţilor,
bolnavilor şi neputincioşilor. Deoarece Cuviosul Teodosie era milostiv, iubitor
de oameni şi îndurat, arătînd că este din inimă tuturor părinte, tuturor prieten
iubit, tuturor rob şi slujitor osîrdnic, curăţind rănile bolnavilor, mîngîind
pe cei leproşi, adăpîndu-i şi făcîndu-le toată slujirea. Apoi arăta mare dragoste spre cei ce veneau de pretutindeni,
ospătîndu-i, odihnindu-i şi cu toate trebuinţele îndestulîndu-i; astfel, cuviosul
era adăpostire de obşte a tuturor, de obşte primitor, de obşte casă, de obşte
ospăţ, de obşte vistierie a neputincioşilor, flămînzilor, săracilor şi a străinilor;
pentru că toţi se îndulceau de dragostea aceluia, de mila şi de îndurările sale
şi nu era nimeni trecut cu vederea de dînsul. Aceasta au văzut-o cei ce slujeau
la mese în mînăstire, căci uneori se întîmpla a se pune 100 de mese într-o zi,
pentru toţi cei ce veneau, străini şi săraci; atît era de iubitor de străini
Cuviosul părinte Teodosie. Dar Dumnezeu Însuşi, fiind dragoste şi văzînd atîta dragoste
către aproapele în plăcutul Său, i-a binecuvîntat mînăstirea lui; căci într-însa,
fiind puţină hrană, se înmulţea nevăzut şi sătura multe mii de oameni. Odinioară, fiind foamete în Palestina şi mulţime de săraci şi
scăpătaţi adunîndu-se de pretutindeni la porţile mînăstirii, ca să-şi ia obişnuita
milostenie, ucenicii s-au întristat şi au spus fericitului că n-au atîta hrană
ca să dea tuturor care cereau; iar el, căutînd cu mîhnire asupra lor, le-a defăimat
necredinţa şi le-a zis: "Îndată să deschideţi porţile, ca toţi să intre". Deci,
intrînd săracii şi scăpătaţii, au şezut la rînd. Cuviosul a poruncit ucenicilor
ca să pună pîine înaintea lor şi, mergînd ucenicii mîhniţi la cămara cu pîine,
crezînd că nu vor afla nimic: o! minune, deschizînd cămara, au găsit-o plină
de pîini, pentru că mîna lui Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, a umplut-o
pentru credinţa robului Său. Atunci fraţii au lăudat pe Dumnezeu pentru o minune ca aceasta
şi s-au minunat de nădejdea cea mare a părintelui lor. Făcîndu-se praznic în
mînăstirea lor, în ziua Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, şi la
praznic venind mult popor şi nefiind bucate îndeajuns pentru toată mulţimea,
Cuviosul Teodosie căutînd spre cer şi puţine pîini binecuvîntînd, a poruncit
să le pună înaintea mulţimilor; înmulţindu-le Dumnezeu, a săturat poporul, precum
s-a săturat odinioară din cele cinci pîini, ba încă şi pentru cale şi-au luat
merinde. Fraţii, adunînd prisosul rămas, multe coşniţe au umplut, pe
care păstrîndu-le, au mîncat din ele mult timp. De multe ori, mii de oameni
fiind adunaţi la mînăstire, încît se părea că nici fîntînile nu vor fi destule
spre adăparea atîtor suflete, toţi erau hrăniţi cu mîinile hrănitorului celui
milostiv. Apoi a zidit cuviosul multe case pentru străini şi multe bolniţe,
pentru monahi şi deosebite pentru mireni, precum şi pentru cei prea îmbătrîniţi
în osteneli. Ba încă cerceta şi pe cei ce erau în munţi şi în peşteri şi se
îngrijea de dînşii ca un tată de copiii săi, miluindu-i cu îndurările. Drept
aceea, le purta de grijă de toate cîte trebuiau corpului şi sufletului, învăţîndu-i
şi dojenindu-i şi pe mulţi izbăvindu-i de înşelăciunea satanei. Dar în locaşul cuviosului erau fraţi nu numai de un neam şi
de o limbă, de aceea a făcut şi alte biserici în care fiecare neam să binecuvînteze
pe Dumnezeu în graiul său. Drept aceea, în biserica cea mare a Preacuratei Născătoare
de Dumnezeu erau grecii, într-a doua erau iviriţii, iar într-a treia armenii,
care cîntau în limbile lor rînduiala bisericească, de şapte ori pe zi, după
cum zice David: De şapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne. Însă pentru cei bolnavi biserica era deosebită. În vremea împărtăşirii
cu Preacuratele Taine, toţi fraţii din toate bisericile se adunau în biserica
cea mare, în care cîntau grecii, şi împreună se împărtăşeau. Deci, toţi fraţii petrecători aici, fiii cuviosului părinte,
pe care duhovniceşte i-a născut şi în învăţătură păstoreşte i-a crescut şi la
faptă bună i-a povăţuit, erau în număr de 693, din care mulţi erau conducători
de la alte mînăstiri, învăţîndu-se aici ocîrmuirea cea bună de la Sfîntul Teodosie,
cel plin de duhovnicească înţelepciune, care îşi păştea turma, nu certînd-o
cu toiagul, ci cu cuvîntul păstorind-o; adică cu cuvîntul cel dres cu sare,
care mişca sufletul şi străbătea pînă la adîncul minţii; căci cu cuvîntul şi
cu fapta învăţa singur, făcîndu-se pildă a turmei. Pentru aceea, cînd sfătuia
cu dragoste sau certa pe cineva, era înfricoşător. Cu toate acestea era iubit
de toţi şi dulce la vorbă. La dînsul era minunat şi lucrul acesta, că fiind neînvăţat în
înţelepciunea cea din afară, nici iscusit în cărţile elineşti, dădea învăţătură
cu atîta îndestulare de cuvinte, încît nici dacă ar fi îmbătrînit cineva în
cărţi şi ar fi străbătut desăvîrşit învăţătura retoricească cu vorbire frumoasă,
nu putea să se asemene lui. Pentru că învăţa nu din înţelepciunea cea omenească,
ci din darul lui Dumnezeu, care grăia către dînsul precum către proorocul Ieremia
în taină: Iată, am dat cuvintele Mele în gura ta. Apoi, fericitul grăia de la dînsul multe cuvinte alese, iar
altele din cuvintele apostoleşti, din aşezămintele Sfinţilor Părinţi şi din
cuvintele cele pustniceşti ale Marelui Vasile, al cărui urmaş era cu viaţa,
şi rîvnitor al Scripturilor celor de Dumnezeu înţelepţite, ale acestui sfînt.
Este bine şi de folos să pomenim o învăţătură a lui, din cele multe şi mari;
adică aceasta: "Rogu-mă vouă, fraţilor, zicea el, pentru dragostea Domnului
nostru Iisus Hristos, care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, să ne îngrijim
de sufletele noastre, să ne întristăm pentru deşertăciunea acestei vieţi trecătoare,
să ne îndreptăm spre cele viitoare, în mărirea lui Dumnezeu şi a Fiului Său;
să nu petrecem în lenevire şi slăbănogire, trecîndu-ne vremea de astăzi în trîndăvie
şi amînînd începerea lucrului celui bun pînă mîine, ca nu cumva să fim aflaţi
fără fapte bune, de către Cel Care cere sufletele noastre şi ne vom lipsi din
cămara cea de bucurie; atunci în deşert vom plînge pentru vremea vieţii cea
trecută rău, tînguindu-ne, cînd nici un folos nu va fi celor ce se căiesc. Acum
este vremea bine primită; acum este ziua mîntuirii, acesta este veacul pocăinţei,
iar cel viitor al răsplătirii. Acesta este al lucrării, iar acela al răsplătirii.
Acesta este al răbdării, iar acela al mîngîierii. Acum Dumnezeu este ajutător al celor ce se întorc din calea
cea rea, iar atunci va fi înfricoşător întrebător al faptelor omeneşti, al cuvintelor
şi al gîndurilor, înaintea Căruia nu este cu putinţă a se tăinui. Acum să ne
îndulcim de îndelunga Lui răbdare, iar atunci vom cunoaşte dreapta Lui judecată,
cînd vom învia, unii spre munca veşnică, iar alţii spre viaţa veşnică; şi vom
lua fiecare după faptele noastre. De ce întîrziem dar să ne supunem lui Hristos,
Celui ce ne-a chemat în cereasca Lui împărăţie? Oare să nu ne trezim? Oare să
nu ne întoarcem de la viaţa cea deşartă, spre evangheliceasca desăvîrşire? Va veni ziua Domnului cea înfricoşată şi de spaimă, în care
cei ce vor fi de-a dreapta lui Dumnezeu şi prin fapte bune se vor apropia de
El, vor fi primiţi în Împărăţia cerească, iar pe cei de-a stînga, care vor fi
lepădaţi pentru lipsa faptelor bune, îi va acoperi focul gheenei, întunericul
cel veşnic şi scrîşnirea dinţilor. Noi zicem că sîntem doritori de cereasca împărăţie, iar pentru
ca s-o cîştigăm nu ne îngrijim; şi neostenindu-ne cîtuşi de puţin la împlinirea
poruncilor Domnului, în deşertăciunea minţii noastre nădăjduim să cîştigăm cinstea
cea întocmai ca a acelora care pînă la moarte s-au nevoit împotriva păcatului". Aşa învăţînd cuviosul pe ucenicii săi, îi povăţuia să aibă multă
sîrguinţă spre mîntuire. Însă acum este vremea să pomenim şi de rîvna lui pentru
dreapta credinţă; pentru că, deşi era blînd cu obiceiul către toţi, însă unde
se făcea nedreptate dreptei credinţe, acolo el era ca un foc arzător sau ca
o sabie tăietoare, armă nebiruită asupra celui potrivnic. În acea vreme împărăţea Anastasie (491-518), cel ce luase sceptrul
după Leon cel Mare (457-474) şi după Zenon (474-491); împărăţia aceluia se părea
ca un rai de plăcere, dar mai pe urmă s-a arătat ca un cîmp pustiu, pentru că
se făcuse ca unii din păstorii care risipesc şi pierd turma lor şi cu apă tulbure
îşi adapă oile, fiindcă s-a vătămat cu eresul lui Eutihie şi al lui Sever cel
fără de minte; astfel, tulbura Biserica lui Dumnezeu, lepădînd al patrulea Sinod
sobornicesc al Sfinţilor Părinţi, cel din Calcedon (451); apoi izgonea pe episcopii
cei dreptcredincioşi de pe scaunele lor, iar pe cei rău slăvitori îi punea în
locurile acelora; precum şi pe mulţi din cei dreptcredincioşi plecîndu-i spre
a sa rătăcire, pe unii cu îngroziri, iar pe alţii cu cinste şi cu daruri. Acela a îndrăznit cu meşteşugul lui cel înşelător a se atinge
şi de acest stîlp nemişcat întru credinţă, de Cuviosul părintele nostru Teodosie.
Vicleşugul era astfel: Anastasie a trimis 30 de litre de aur cuviosului, ca
şi cum ar fi spre hrana şi îmbrăcămintea săracilor şi spre trebuinţa bolnavilor,
iar în fapt el vîna voinţa cuviosului pe care toată Palestina îl asculta şi
sfatul său îl urma; iar marele părinte, cunoscînd vicleşugul împăratului, s-a
făcut ca un vultur zburător în nori, neajuns de nimeni, căci cuviosul mai ales
vîna pe împărat, care voia să-l prindă pe el. Deci, aurul cel trimis nu l-a lepădat, ca să nu arate că defaimă
credinţa împăratului şi să nu dea pricină mîniei lui; ba încă prin milostenia
făcută din aurul acela să-i mijlocească de la Dumnezeu milă, povăţuindu-l pe
calea cea dreaptă. Dar întru nimic n-a sporit milostenia, de vreme ce nu cu
dreptate, ci cu vicleşug a fost trimis aurul. Însă împăratul nădăjduia să aibă
pe Teodosie la un gînd cu sine, de vreme ce luase aurul, dar deşartă i-a fost
nădejdea lui. Pentru că venind vremea în care împăratul, prin scrisorile sale,
cerea de la cuviosul mărturisirea credinţei - însă o mărturisire cum el nădăjduia,
unită cu a lui Eutihie şi a lui Sever -, atunci cuviosul, adunînd pe toţi cetăţenii
pustiului, ca un bărbat puternic şi povăţuitor de oaste duhovnicească, a stat
cu tărie împotriva păgînătăţii eretice. Împăratului i-a răspuns prin scrisoare astfel: "Cînd aceste
două ne stau în faţă, împărate, adică, ori cu urîciune voind a vieţui fără minte,
ori a muri cu cinste, urmînd dogmelor celor drepte ale sfinţilor, să ştii că
moartea mai mult o cinstim, pentru că nu primim dogmele cele noi, ci urmăm aşezămintele
părinţilor celor care au fost mai înainte; iar pe cei care voiesc a născoci
altele, pe aceia cu dreaptă credinţă îi lepădăm şi îi dăm blestemului şi din
cei hirotoniţi de cei fără de minte, nu primim pe nici unul. Să nu ne fie nouă
aceasta, Hristoase, Împărate! Iar de s-ar întîmpla ceva într-aceasta, punînd martor al adevărului
pe Dumnezeul cel hulit de dînşii, împotrivă vom sta pînă la sînge; şi precum
pentru patrie, astfel şi pentru dreapta credinţă ne vom pune cu plăcere sufletele
noastre, chiar de am vedea Sfintele Locuri pierdute prin foc. Pentru că, ce
trebuinţă este numai de nume, adică să se numească locuri sfinte, cînd acea
sfinţenie suferă de la eretici ocară cu fapta. Drept aceea, noi nicidecum nu
voim, nu numai să grăim, dar nici să gîndim ceva împotriva sfintelor soboare
a toată lumea. Dintre care cel dintîi a fost împodobit cu trei sute optsprezece
părinţi, care s-au adunat la Niceea, contra lui Arie şi anatemei dîndu-l pe
ticălosul acela, l-au înlăturat de la trupul Bisericii, de vreme ce necredinciosul
dogmatiza pe Fiul lui Dumnezeu străin de fiinţa Tatălui şi aducea dogmele nedreptei
credinţe. Al doilea sinod, prin îndemnarea dumnezeiască s-a adunat la
Constantinopol, contra lui Macedonie, care grăia hule asupra Duhului Sfînt.
Al treilea s-a adunat la Efes, contra lui Nestorie cel cu limba necurată, care
hulea trupul lui Hristos cel luat din Preacurata Fecioară. După aceasta s-a
adunat în Calcedon soborul celor trei sute trei zeci de purtători de Dumnezeu
părinţi, care au grăit întocmai cu sinoadele cele dintîi, iar pe cele grăite
de cei de mai înainte le-au întărit; apoi, pe ticălosul şi hulitorul Eutihie,
împreună cu Dioscor, l-a înlăturat de la sfinţitul şi bisericescul trup şi apostoleasca
credinţă au întărit-o; iar pe tot cel ce gîndea cele potrivnice l-a socotit
străin de Biserica lui Hristos. În faţa acestor sinoade să se aprindă asupra noastră foc, să
se ascută sabie şi moartea cea mai amară să ne pună nouă în faţă, iar mai ales,
de se poate, nenumărate morţi să fie, noi nicidecum nu ne vom lepăda de dreapta
credinţă adevărată, nici prin eres nu vom necinsti cele ce părinţii bine le-au
primit. Martori să ne fie sudorile şi nevoinţele cele multe, pe care le-au suferit
Sfinţii Părinţi pentru credinţă. Ci acelea vor rămîne tari şi nemişcate pentru
noi, ca şi pentru aceia cărora cu cuviinţă este a urma pe Dumnezeu, iar pacea
lui Dumnezeu, care covîrşeşte toată mintea, să fie povăţuitoare şi păzitoare
stăpînirii tale." Cu această scrisoare cuviosul a arătat rîvna sa pentru dreapta
credinţă. Citind aceasta împăratul, s-a ruşinat şi s-a mai potolit puţin; apoi
şi războiul cel dinăuntru asupra celor dreptcredincioşi a încetat o vreme. După
aceea, a scris cuviosului cu smerenie, aruncînd asupra altora pricina tulburării
bisericeşti, zicînd: "La acest lucru nou nu sîntem noi pricinuitori, omule al
lui Dumnezeu, pentru care cu îndrăzneală chemăm ca martor ochiul lui Dumnezeu
cel atotvăzător; ci de la aceia iese atîta tulburare, care mai mult decît alţii
se cădea să cinstească dogmele. Căci ei, dorind fiecare ca să se arate şi cu
cuvîntul şi cu vrednicia mai întîi, unul pe altul se întrec şi caută să ne atragă
şi pe noi către ei. Înştiinţat lucru să fie cuvioşiei tale, că unii din monahi
şi din clerici, părîndu-li-se a înţelege drept nişte sminteli ca acestea, au
pornit sîrguindu-se, precum am zis, ca să se arate pe ei mai întîi". După aceasta, trecînd puţină vreme, iarăşi s-a întărîtat împăratul,
avînd nestatornicie, şi s-a ridicat asupra dreptei credinţe. Deci, iarăşi s-au
dat în toate părţile, cum şi în sfînta cetate a Ierusalimului, porunci împărăteşti,
care lepădau sfintele soboare, dar mai ales pe cel din Calcedon. Atunci, iarăşi
s-a arătat duhovnicescul ostaş, Cuviosul Teodosie, care era acum bătrîn cu anii,
însă avea putere de tînăr. Căci toţi de frică tăcînd şi cei mai mulţi învoindu-se
cu împăratul, cuviosul venind din locaşul său, a intrat în sfînta biserică cea
mare a Ierusalimului; apoi, urcîndu-se acolo unde este obiceiul preoţilor a
face citire către popor şi cu mîna făcînd semn de tăcere, cu mare glas a strigat:
"Dacă nu socoteşte cineva pe cele patru sfinte sinoade a toată lumea, întocmai
ca şi pe cele patru Evanghelii, anatema să fie". Acestea zicîndu-le, ca un înger a înspăimîntat pe popor şi nici
unul din potrivnici n-a îndrăznit să zică vreun cuvînt. Apoi, chemînd pe ucenicii
săi cei mai aprinşi în credinţă, umbla prin cetăţi şi prin sate, pierzînd eresul
şi întărind buna credinţă. Aflînd împăratul despre acest lucru, l-a pedepsit
cu izgonire, neştiind ticălosul că se apropia sfîrşitul său. Deci, cuviosul
a fost trimis în surghiun, iar împăratul Anastasie în curînd s-a lipsit de viaţa
cea pămîntească, vremelnică. Atunci, îndată mărturisitorul lui Hristos, Teodosie,
s-a întors în locaşul său, împreună cu toţi ceilalţi care au pătimit izgoniri
pentru dreapta credinţă. Agapit, episcopul Romei vechi şi Efrem, episcopul Antiohiei,
au scris către dînsul, fericindu-l cu multe laude pentru răbdarea ce a arătat
şi pentru izgonirea ce a suferit pentru adevărata credinţă, încît era gata să
sufere şi moarte. Acum este vremea să trecem la povestirea minunilor Sfîntului
Teodosie. În timpul acela, cînd porunca păgînă a împăratului Anastasie
se punea de faţă, în cetatea Ierusalimului erau adunaţi toţi părinţii din locaşurile
Palestinei. Cuviosul Teodosie, precum am zis, venind acolo cu ucenicii săi,
şi tot soborul acesta fiind în locul ce se cheama Ierotion. În acel loc este
un scaun mare, zidit de marele Constantin, unde în toţi anii se făcea înălţarea
cinstitei Cruci a Domnului. Atunci, o femeie oarecare, avînd în sînurile sale o durere pe
care doctorii o numeau carchin (cancer), pătimind de multă vreme şi neavînd
nici o uşurare de la ei, a venit acolo şi stătea întristată aproape de ceata
sfinţilor; apoi, apropiindu-se de unul din ei (acesta era Cuviosul Isidor, care
mai pe urmă a fost egumen al locaşului Suchiei), i-a arătat, plîngînd, boala
sa şi l-a întrebat dacă este în acel sobor Cuviosul Teodosie şi cum este el
la chip. Isidor i-a arătat cu degetul pe sfînt; deci, ea mergînd către dînsul,
nu într-alt chip, ci ca şi femeia aceea căreia îi curgea sînge şi care s-a atins
de marginea hainei Domnului, aşa şi dînsa şi-a descoperit pieptul şi s-a atins
în taină de haina monahicească ce era pe cuviosul şi îndată a cîştigat tămăduire. Aceasta nu s-a tăinuit de cuviosul, căci întorcîndu-se către
femeie, i-a zis: "Îndrăzneşte fiică, căci Stăpînul meu a zis: Credinţa ta
te-a mîntuit". Fericitul Isidor cu sîrguinţă a alergat la femeie, vrînd
să vadă minunea ce se făcuse; şi a văzut că nici un semn nu se mai afla în acel
loc, unde erau rănile netămăduite. După moartea împăratului Anastasie şi după întoarcerea din surghiun
a cuviosului părinte, obiceiul lui era ca să meargă în Betleem pentru rugăciuni.
Odinioară, vrînd să se odihnească de oboseală, s-a abătut din cale la locaşul
Cuviosului Marchian; iar el, cu dragoste primind pe doritul oaspete, nu avea
cu ce să-l ospăteze - pentru că într-acea vreme nu avea nici pîine, nici grîu,
şi după îndestulată vorbă duhovnicească, cînd a fost vremea mesei, Marchian
a poruncit ucenicilor săi ca, fierbînd linte, s-o pună înaintea lor. Teodosie, înţelegînd sărăcia cea mare în care se afla Marchian,
a poruncit ucenicilor săi să aducă pîinile ce le adusese de acasă în traistă
pentru călătorie şi să le pună înainte. Plecînd ucenicii, Cuviosul Marchian
a zis către Cuviosul Teodosie: "Să nu te superi pentru aceasta părinte, că ţi-am
făcut ospăţ sărac, nici să te mîhneşti că n-am pus pîine înainte, pentru că
sîntem foarte mult lipsiţi şi n-avem grîu nicidecum". Zicînd el aceasta, minunatul Teodosie a căutat spre barba lui
Marchian şi a văzut un grăunte de grîu, care nu se ştie de unde căzuse în barbă,
pe care luîndu-l încetişor cu dreapta şi cu faţa veselă zîmbind, i-a zis: "Iată
grîul; deci cum ziceţi că grîu nu aveţi?" Fericitul Marchian luînd cu bucurie
grăuntele din mîinile lui Teodosie, ca pe o sămînţă bine roditoare, a poruncit
să-l ducă în jitniţă, crezînd că binecuvîntarea Sfîntului Teodosie, fără osteneală,
va aduce rod mai mult decît holdele cele lucrate. Aceasta s-a şi întîmplat, pentru că a doua zi după plecarea
lui Teodosie, ucenicii vrînd să deschidă uşile jitniţei, au găsit-o plină cu
grîu, încît nici uşile nu se puteau deschide. Deci, Marchian a trimis la Cuviosul
Teodosie, înştiinţîndu-l despre minunea ce se făcuse, mulţumindu-i pentru înmulţirea
grîului. Cuviosul i-a răspuns: "Nu eu, ci tu, părinte, ai înmulţit grîul, căci
din barba ta s-a luat acel grăunte". Altă dată o femeie cinstită din Alexandria a venit la locaşul
Cuviosului Teodosie, cu micul său fiu, care văzînd pe sfîntul părinte de departe,
a strigat către mama sa, arătînd cu degetul spre fericitul: "Acesta m-a izbăvit
de înecare în puţ, ţinîndu-mă de mînă ca să nu mă afund în apă". Iar mama, căzînd
la picioarele cuviosului, a zis: "Pruncul acesta, jucîndu-se cu alţii, a căzut
din nebăgare de seamă în puţul cel mai adînc şi socoteam că s-a înecat acolo
şi a murit. Deci, tînguindu-ne pentru dînsul ca după un mort, am slobozit
un om în puţ, ca să scoatem din apă trupul pruncului, iar el s-a aflat viu,
şezînd deasupra apei. Mirîndu-ne, şi întrebîndu-l cum de nu s-a afundat în apă,
el ne-a spus că un monah bătrîn, arătîndu-se, l-a apucat de mînă şi-l ţinea
deasupra apei. Deci, eu de atunci luîndu-mi pruncul, înconjor cetăţile, satele,
munţii şi pustiile, pînă ce voi afla pe acel părinte; şi iată te-am aflat pe
cuvioşia ta, pe care te-a cunoscut pruncul meu, cel mîntuit de înecare prin
tine". O altă femeie, pătimind grele dureri în toţi anii după naşterea
copiilor pe care îi năştea morţi, deşi mult roditoare, tot nu avea fii; ea era
mult roditoare, căci năştea adeseori, dar fără fii, căci rodul era mort mai
înainte de a ieşi din pîntece. Deci, a rugat cu lacrimi pe Cuviosul părinte
Teodosie, ca şi el să se roage pentru dînsa, să înceteze pierzarea fiilor care
se nasc dintr-însa şi să i se uşureze durerile cele grele. L-a mai rugat pe cuviosul, că de va naşte vreun prunc de parte
bărbătească, să-i dea voie, să-i pună numele Teodosie. Că zicea: "De vei porunci
ca acela care are să se nască din mine să se cheme cu numele tău, nădăjduiesc
că va fi viu pruncul". Cuviosul s-a învoit la cererea ei şi a făcut rugăciune către
Dumnezeu cu dinadinsul pentru dînsa; cînd era să nască, n-a avut durerile de
mai înainte, ci a născut mai uşor, şi cel născut era viu şi de parte bărbătească;
apoi l-a numit cu numele cuviosului; iar înţărcîndu-l şi mai crescînd puţin,
l-a dus în locaşul cuviosului părinte şi l-a dat lui Dumnezeu spre călugărie. Asemenea şi altă femeie din Betleem, întristîndu-se pentru copiii
săi, care mureau, cînd a numit pe pruncul născut după numele cuviosului, l-a
avut viu şi a crescut sănătos cu trupul, făcîndu-se om iscusit, fiind un zidar
ales. Odată supărau pe oameni în Palestina omizile şi lăcustele, dar
cuviosul era foarte bătrîn în acea vreme, neputînd nici a umbla; însă a poruncit
ucenicilor să-l aducă în cîmp, unde se făcea pierzarea roadelor pămîntului;
acolo a certat lăcustele şi omizile, zicînd: "Aşa vă porunceşte vouă Stăpînul
vostru cel de obşte al tuturor, să nu pierdeţi ostenelile omeneşti şi să nu
mîncaţi hrana săracilor". Îndată lăcustele s-au dus ca un nor, iar omizile au
pierit. Altă dată fraţii aveau trebuinţă de haine, încît erau foarte
lipsiţi şi dezbrăcaţi şi-l supărau pe cuviosul, venind la el; iar el nu avea
ce să le dea, ca să-şi cumpere haine şi-i era milă. Însă după făgăduinţa Stăpînului
a toate, grăia către dînşii: Nu vă îngrijiţi de ziua de mîine, ci căutaţi
mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, căci toate celelalte
se vor adăuga vouă; pentru că Tatăl vostru cel ceresc ştie de ce aveţi trebuinţă
mai înainte de cererea voastră. Aşa mîngîind sfîntul pe fraţi, a venit un bărbat necunoscut
de nimeni, care nici n-a spus cine-i şi de unde este. Acesta a dat cuviosului
o sută de galbeni pentru trebuinţa mănăstirească şi s-a dus. Cuviosul, mulţumind
lui Dumnezeu pentru o purtare de grijă ca aceea, a dat galbenii pentru îmbrăcămintea
fraţilor şi s-au îndestulat toţi cu haine multă vreme. Iulian, păstorul Bisericii Vostriei, care la începutul vîrstei
sale învăţase de la cuvios citirea cărţilor, a spus despre dînsul: "Am venit
odată - zice el -, cu cuviosul părinte în Vostria; şi iată o femeie vestită
cu răutatea, întîmpinîndu-ne, a căutat spre cuvios cu mînie şi l-a numit înşelător
şi mincinos; dar îndată a ajuns-o pedeapsa lui Dumnezeu, căci, deodată căzînd,
a murit. Mi s-a întîmplat, spunea acelaşi Iulian, a merge pe lîngă o
mînăstire în care erau monahi cuprinşi de eresul lui Sever, care, văzîndu-ne,
au început a da în toaca bisericii spre adunarea fraţilor, mai înainte de obişnuita
vreme a cîntării; iar cuviosul, înţelegînd că vrea să ne facă oarecare asupreală,
s-a aprins cu dreaptă mînie şi prooroceşte a zis cuvîntul Stăpînului nostru
Hristos: Nu va rămîne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească.
N-a zăbovit împlinirea cuvintelor sale, căci, puţină vreme trecînd, au năvălit
agarenii (arabii) noaptea la mînăstirea aceea, şi, luînd toate ce se aflau într-însa
şi robind pe toţi monahii, au ars mînăstirea şi s-a risipit acel loc, după proorocia
sfîntului. Un comite al ostaşilor greci de la răsărit, care se numea Chiric,
îndrăzneţ la războaie şi cucernic spre Dumnezeu, mergînd asupra perşilor, s-a
dus mai întîi în Ierusalim să se închine la Sfintele Locuri şi să cîştige ajutorul
lui Dumnezeu asupra vrăjmaşilor; el a venit şi în locaşul lui Teodosie, de vreme
ce, străbătînd pretutindeni slava pentru sfinţenia cuviosului părinte, îi atrăgea
pe toţi la dînsul. Drept aceea, vorbind mult cu sfîntul, s-a folosit de la dînsul;
pentru că a auzit din sfinţita lui limbă ca să nu nădăjduiască numai spre arcul
său, nici să se bizuiască pe zecile de mii de ostaşi, ci pe unul Dumnezeu să-L
ştie de ajutător şi să nădăjduiască spre puterea Lui nebiruită, căruia şi este
cu înlesnire să facă aceasta: adică, unul să gonească o mie, iar doi să biruiască
zeci de mii. Dintr-o învăţătură ca aceasta, comitele acela a cîştigat mare
dragoste către sfînt şi a cerut de la dînsul rasa pe care o purta, s-o aibă
ca pe o pavăză în războaie. Deci, cînd oastea grecească a luptat cu perşii şi
se făcea mare măcel, comitele fiind îmbrăcat în rasa Cuviosului Teodosie, era
nevătămat de săgeţi, de suliţe şi de săbii şi a arătat multă vitejie. După sfîrşitul războiului, a venit iarăşi la cuviosul şi i-a
spus: "Pe tine însuţi, părinte, te-am văzut ajutîndu-mi în război şi făcîndu-mă
înfricoşat vrăjmaşilor, pînă ce am biruit puterea persană". Nu numai comitelui
aceluia s-a arătat marele nostru părinte, fiind departe, ci şi la alţi mulţi
se arăta în multe locuri, aducîndu-le grabnic ajutor; unora în corăbii, primejduindu-se
în mijlocul valurilor şi al furtunilor, altora prin pustietăţi rătăcind şi altora,
scoţîndu-i din gurile fiarelor sălbatice. Drept aceea, unora în vis, iar altora
în vederea ochilor le sta în faţă, scoţîndu-i din primejdii. Dar nu numai oamenilor le era grabnic ajutător, ci şi dobitoacelor
celor necuvîntătoare; astfel, odată un străin mergea cu catîrul şi întîmpinîndu-l
în cale un leu, s-a repezit la catîr, neuitîndu-se spre om, vrînd să rupă şi
să mănînce catîrul; deci, omul tremurînd, a chemat cu mare glas numele cuviosului,
zicînd: "Ajută-mi, omule al lui Dumnezeu, Teodosie". Atunci leul, auzind de
numele sfîntului, s-a întors şi a fugit în pustie. Să pomenim ceva şi despre înainte-vederea cuviosului. El a poruncit
odată, nu cu mult înainte de sfîrşitul său, ca să lovească în toacă spre adunarea
fraţilor. Adunîndu-se fraţii la dînsul, a suspinat, a lăcrimat şi le-a zis:
"Este trebuinţă a ne ruga, părinţilor şi fraţilor, este trebuinţă a ne ruga,
căci văd că mînia lui Dumnezeu s-a pornit spre partea Răsăritului". După aceasta, trecînd şase sau şapte zile, s-a auzit că a căzut
Antiohia în urma unui mare cutremur al pămîntului şi a căzut chiar în vremea
aceea cînd cuviosul, văzînd mînia Domnului, poruncea fraţilor să se roage. Apoi, Cuviosul părintele nostru Teodosie s-a apropiat de fericitul
sfîrşit, zăcînd pe patul durerii un an întreg. Era rugăciunea neîncetată în
gura lui, încît, chiar dormind, buzele lui se mişcau şi grăiau psalmii şi rugăciunile
cu care se obişnuise. Cînd sfîntul voia să se deştepte, afla psalmul în gura
sa, încît se împlinea cu dînsul cuvîntul lui David: Noaptea se înalţă cîntarea
de la mine. Apoi necontenit învăţa şi pe fraţi la fapte bune. Mai înainte cu trei zile de sfîrşitul său, a chemat trei episcopi
iubiţi ai săi şi, spunîndu-le ducerea sa către Dumnezeu, le-a dat sărutarea
cea de pe urmă; iar ei plîngeau şi se tînguiau pentru despărţirea de el. După
aceasta, a treia zi, rugîndu-se lui Dumnezeu, şi-a dat duhul, vieţuind peste
105 ani. Iar mutarea lui a cinstit-o Dumnezeu cu minunea aceasta: un om, anume
Ştefan, de neam din Alexandria, era îndrăcit de multă vreme; acela, după mutarea
cuviosului, atingîndu-se de patul lui, s-a izbăvit de chinuitorul său şi s-a
făcut sănătos. Auzindu-se pretutindeni despre sfîrşitul Sfîntului Teodosie,
s-a adunat din toate părţile mulţime de popor, precum şi monahi din mînăstiri. Apoi a venit şi Preasfinţitul Petru, întîiul stătător al Ierusalimului,
cu episcopii săi, şi au îngropat cu cinste sfîntul trup al Cuviosului, în peştera
în care vieţuise de la început, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia
se cuvine închinăciune, împreună cu Tatăl şi Sfîntul Duh, în veci. Amin.Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Teodosie,
începătorul vieţii de obşte
(11 ianuarie)
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna ianuarie
Cuvinte cheie: Cuviosul Teodosie
Cautare:
Viata Cuviosului Parintelui nostru Teodosie, incepatorul vietii de obste
Vizualizari: 1199
Id: 1366
Imagine:
Share:
Patimirea Sfantului Mucenic Petru, care s-a numit Abesalamit
Patimirea Sfintilor Mucenici Ermil si Stratonic
Viata Cuviosului Parintelui nostru Iacob, cel din Nisibe
Viata Cuviosului Parintelui nostru Maxim Cavsocalivitul
Povestirea monahului Amonie despre uciderea cuviosilor parinti din Sinai si Rait
Sfintii doctori fara de arginti Chir si Ioan si Sfanta Mucenita Atanasia, cu cele trei fiice ale ei
Viata Cuviosului Parintelui nostru Antonie cel Mare
Cuvant la Taierea Imprejur a Domnului nostru Iisus Hristos
Soborul Sfintilor Parintilor nostri si marilor dascali si ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur
Viata Maicii noastre Sinclitichia
Viata Sfantului Ierarh Silvestru, Episcopul Romei
Sfantul Sfintit Mucenic Ipolit si cei impreuna cu dinsul
Viata Cuviosului Parintelui nostru Eftimie cel Mare
Viata Cuviosului Parintelui nostru Maxim Cavsocalivitul
Text
-
Calendar ortodox
Cântări și pricesne
Cărți epub
Cărți epub rusă
Cărți online
Cărți pdf
Evanghelii duminicale
Articole
Rugăciuni
Slujbe și rânduieli
Versuri colinde
Viețile Sfinților
-
Predici
Părinți duhovnicești
Rugăciuni
Cântări bisericești
Slujbe
Cărți
Colinde
Arhivă emisiuni radio
Video Software
Căutare avansată
webortodox[AT]yahoo.com (inlocuiti [AT] cu @)
Facebook:
facebook.com/
resurseortodoxero
Youtube: youtube.com/@resurse-ortodoxe
noutati-ortodoxe.ro - Știri și informații din viața bisericii ortodoxe, evenimente religioase, conferințe, apariții editoriale.
maicadomnului.ro - Preacinstire pentru Maica Domnului - Prea Curata Fecioara Maria.