Viaţa Cuviosului Părintelui nostru
Teofil Mărturisitorul
(10 octombrie)
Fericitul Teofil s-a născut din părinţi creştini, aproape
de cetatea Tiberia, şi la vîrsta de trei ani s-a luminat cu sfîntul botez.
Odată, părinţii săi au mers cu dînsul la muntele Selonului, la sfîntul părinte
Ştefan, pentru binecuvîntare. Sfîntul Ştefan i-a binecuvîntat pe ei şi pe
fericitul Teofil, fiul lor şi, folosindu-i mult cu vorba şi învăţătura sa,
i-a liberat în pace. Din acea vreme copilul Teofil, fiind bun şi blînd, sporea
în învăţătură cu binecuvîntarea părintelui, învăţînd cu tot dinadinsul dumnezeieştile
cărţi. Ajungînd el l-a vîrsta de treisprezece ani, a mers iarăşi l-a cuviosul
părinte Ştefan, care, văzîndu-l, l-a întrebat: "Fiule, din care pricină ai
venit la noi?". Iar tînărul a răspuns: "Tu m-ai chemat, cinstite părinte,
şi eu, lăsîndu-mi părinţii, am venit la tine". Cuviosul a zis: "Cînd te-am
chemat, fiule, şi ce ţi-am zis?" Copilul a răspuns: "Pe cînd umblam prin cetate,
tu, părinte, mi te-ai arătat mie şi căutînd la mine, mi-ai zis: Fiule Teofile,
te-ai depărtat de la Domnul Care a zis: "Ia-ţi crucea ta şi urmează Mie".
Şi pentru aceste cuvinte eu am rămas cu inima rănită şi ţi-am urmat ţie pînă
la poarta ogrăzii tale, la care, ajungînd, tu te-ai făcut nevăzut, iar eu
am găsit poarta închisă, şi acum, sfinte părinte, să nu-ţi întorci faţa ta
de la mine, căci voiesc să mă mîntuiesc".
Cuviosul s-a minunat auzind aceste cuvinte, pentru că ştia
că nu ieşise nicăieri din chilia sa, şi a mulţumit lui Dumnezeu de această
chemare minunată a copilului cel fără de răutate pe care, primindu-l, îl învăţa
frica de Dumnezeu şi-l povăţuia la viaţa călugărească, la slujbă şi la post.
Iar după trei ani, copilul, deprinzîndu-se bine de la bunul său povăţuitor
spre toate nevoinţele călugăreşti, cuviosul Ştefan a chemat pe egumenul din
lavră şi i l-a încredinţat lui pe copilul cel ascultător şi smerit ca să-l
facă călugăr, iar egumenul, luîndu-l cu dînsul, l-a dus în lavră şi l-a călugărit.
Şi a devenit Teofil călugăr iscusit, împodobit cu toate bunătăţile şi, vieţuind
ca un înger între fraţi, le era tuturor de folos.
Părinţii, neştiind unde se află iubitul lor fiu, s-au întristat
foarte tare pentru dînsul şi îl căutau neîncetat pretutindeni, ca să-l afle
pe dînsul; iar el pentru dragostea lui Dumnezeu, ascunzîndu-se de toţi cunoscuţii,
slujea în taină Dumnezeului său, în mijlocul bunilor nevoitori. Şi trecînd
cîţiva ani, părinţii au aflat unde era fiul lor şi, ducîndu-se la lavră, l-au
rugat cu lacrimi în ochi pe egumen să le arate pe fiul lor. Iar egumenul,
neînduplecat, nu voia să le arate pe Teofil, dar văzînd întristarea lor şi
amarele lor lacrimi, i s-a făcut milă de dînşii şi l-a chemat pe Teofil şi
i-a dat voie ca să se vadă cu părinţii săi; şi cînd au văzut părinţii că este
în chip monahicesc, în loc să se bucure, mai mult s-au întristat. Şi au petrecut
cîteva zile în lavră, privind viaţa sfinţilor părinţi, şi au luat aminte la
cuvintele lor folositoare. Apoi au plănuit ca din averea lor să zidească o
mănăstire şi să-l aşeze în ea pe fiul lor Teofil, şi l-au rugat stăruitor
pe egumenul lavrei să-l lase pe Teofil la casa lor împreună cu alţi fraţi,
făgăduind să săvîrşească degrabă lucrul pe care şi-l puseseră în gînd. Dar
egumenul nu a încuviinţat aceasta, zicîndu-le: "Nu este bine ca un călugăr
tînăr să se apropire de părinţii şi de cunoscuţii săi. Iar Dumnezeu, Cel ce
rînduieşte toate cele de folos şi-a descoperit voia Sa pentru Teofil, căci
avea să minuneze voile Sale întru dînsul".
Pe cînd părinţii supărau cu cererea lor pe egumen, acesta,
chemînd pe fraţi, le-a poruncit să petreacă în post şi rugăciuni toată noaptea,
pînă ce va adeveri Dumnezeu dacă se cuvine ca să-l lase pe Teofil după cum
cereau părinţii lui sau nu. Şi făcînd rugăciuni cu stăruinţă, a treia zi s-a
auzit în biserică un glas care poruncea ca Teofil să fie lăsat. Atunci au
cunoscut toţi că însuşi Dumnezeu are trebuinţă de el şi, făcînd rugăciuni
pentru dînsul, l-au liberat cu binecuvîntare, dîndu-i cîţiva fraţi în ajutor
pentru preamărirea lui Dumnezeu.
Părinţii, luîndu-l, s-au dus întru ale lor, bucurîndu-se
şi au zidit degrabă mănăstire, apoi au adunat în ea călugări, îndestulîndu-i
cu de toate, dînd odihnă robilor lui Dumnezeu. Iar Teofil, petrecînd în acea
mănăstire, strălucea ca o lumină cu bunătăţile sale, ale cărui fapte bune
văzîndu-le cu toţii şi folosindu-se de ele, Îl preamăreau pe Tatăl cel ceresc.
Vieţuind el pustniceşte ani îndelungaţi, a ridicat vrăjmaşul
hulă asupra cinstitelor şi sfintelor icoane şi a pornit prigoană asupra celor
care se închinau la icoane, prin nelegiuitul împărat Leon, luptător împotriva
icoanelor, care ura podoaba cea frumoasă a Casei lui Dumnezeu şi a răpit înfrumuseţarea
Bisericilor lui Dumnezeu căci, aruncînd sfintele icoane în noroi, le-a călcat
în picioare şi le-a dat foc şi pe mulţi oameni binecredincioşi i-a schingiuit
pentru că se închinau la icoane. Iar Sfîntul Teofil din toate puterile s-a
împotrivit la aceasta şi cu buna sa pricepere îi învăţa pe toţi să păzească
cu cinstea cea cuviincioasă sfintele icoane şi să se închine sfîntului celui
închipuit pe dînsele.
Aflînd despre aceasta, împăratul Leon Isaurul a trimis pe
ostaşii săi şi l-au prins pe Teofil şi, aducîndu-l înaintea lui, el i-a poruncit
să se lepede de închinarea la sfintele icoane; dar Teofil nu s-a supus. Atunci
împăratul a poruncit ca Sfîntul Teofil să fie bătut cu vine de bou şi legîndu-i
mîinile la spate, l-au purtat prin cetatea Niceei ca pe un tîlhar, făcîndu-l
de rîs şi de batjocură. Apoi unul dintre ostaşi, pe nume Longhin, s-a alăturat
Sfîntului Teofil şi a ocărît nebunia împăratului şi îi învăţa pe ceilalţi
să cinstească sfintele icoane; iar prigonitorul, întinzîndu-l pe ostaş pe
pămînt, a ars multe icoane pe capul lui. Sfîntul Teofil, fiind purtat prin
toată cetatea Niceei, iarăşi a stat înaintea judecăţii nelegiuitului împărat
şi, vorbind cu îndrăzneală înaintea lui, apăra sfintele icoane şi mustra rătăcirea
lui. Iar răucredinciosul împărat, nesuferind mustrarea, a poruncit ca Sfîntul
Teofil să fie dezbrăcat şi să-l răstignească în chipul crucii la doi stîlpi
şi cu vine uscate să fie bătut şi pe la spate şi în faţă. Fiind astfel bătut
sfîntul, curgea sînge din trupul lui cel rănit, încît se înroşea pămîntul.
Văzînd acest lucru, împăratul s-a făcut mai cumplit decît o fiară, căci întocmai
ca fiarele cele sălbatice care, cînd văd sînge atunci se fac şi mai cumplite,
aşa şi înrăutăţitul muncitor, la vederea sîngelui mucenicesc s-a pornit cu
o şi mai mare mînie împotriva lui Teofil şi, sculîndu-se de pe scaunul său,
a început să-l lovească peste obraz pe sfînt. După aceasta, arzînd în foc
nişte cizme de fier, a poruncit ca să-l încalţe pe sfînt cu ele şi să-l alerge
pe drum. Toate aceste cazne erau răbdate cu vitejie de bunul pătimitor.
Văzînd aceste lucruri un nobil, pe nume Ipatie, minunîndu-se
de bărbăteasca răbdare a lui Teofil, l-a luat pe acesta din mîinile slugilor
care-l chinuiau şi, aducîndu-l la sine, i-a zis: "Ori tu, Teofile, eşti nebun
închinîndu-te la icoane, sau noi toţi care nu ne închinăm? Au doară nu are
împăratul şi toată suita lui atîta pricepere să judece dacă se cade a se închina
asemănării lui Dumnezeu celei zugrăvite, ori nu? Căci dacă s-ar fi cuvenit
să ne închinăm icoanelor, apoi nu ar fi poruncit Dumnezeu în Lege: Să nu-ţi
faci ţie chip cioplit, nici altă asemănare". Iar sfîntul a zis: "Te văd pe
tine, nobilule, că ştii carte; deci, să vorbeşti cu mine". Şi a început a-i
grăi despre cinstirea sfintelor icoane, din dumnezeiasca Scriptură, arătîndu-i
că în Vechiul Testament cinstirea icoanelor se închipuia în şarpele cel de
aramă, înălţat de Moise în pustie, şi în heruvimii cei de aur care erau puşi
pe Chivotul Legii, iar în Noul Testament, însuşi Domnul a dat chipul Său pe
mahrama lui Avgar, împăratul Edesei.
Grăindu-i multe despre aceasta, Sfîntul Teofil a învins pe
nobilul Ipatie, care i-a zis: "Adevărate sînt cuvintele tale, bătrînule cinstit.
O! de ar veni împăratul nostru întru această înţelegere! Eu mă voi strădui
să-l sfătuiesc de voi putea. Iar tu, luînd libertate de la mine, du-te la
chilia ta". Şi sfîntul s-a mîhnit că nu şi-a săvîrşit calea muceniciei, însă
avînd rănile, se bucura grăind ca şi Apostolul: "Mă bucur întru pătimirile
mele că împlinesc lipsa patimilor lui Hristos în trupul meu, pentru Trupul
Lui care este Biserica". Apoi, întorcîndu-se la mănăstirea sa, i-a umplut
de bucurie şi de fericire pe fraţii săi. Şi după puţină vreme s-a înştiinţat
că se apropia mutarea lui către Dumnezeu. Şi, alcătuind cuvinte înţelepte
de păstor, a învăţat pe fraţi şi, binecuvîntîndu-i, s-a dus către Domnul.
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie
Cuvinte cheie: Cuviosul Teofil Marturisitorul
Cautare:
Vizualizari: 1435
Id: 1873
Imagine:
Share:
