Viaţa Cuviosului Teofan Mărturisitorul, egumenul marelui locaş din Sigriani
(12 martie)
Patria Cuviosului Teofan a fost Constantinopolul, fiind născut
din părinţi cinstiţi, Isaac şi Teodotia. Isaac era rudenie împăratului Leon
Isaurul (717-740) şi a lui Constantin Copronim (740-775). De aceea se şi numea
"Isaurie", ca unul ce era dintru acelaşi neam împărătesc şi din părţile Isauriei.
El se afla în dregătoriile cele mai mari ale palatului împărătesc şi voievod
în împărăţia lui Copronim. Şi era atunci eresul iconoclast contra sfintelor
icoane şi prigoană mare asupra dreptcredincioşilor.
Deci Isaac, împreună cu soţia sa, Teodotia, fiind în taină
dreptcredincioşi de frică, îşi păzeau dreapta credinţă. Şi s-au învrednicit
a fi născători unui fiu ca acesta, care ca o rază avea să lumineze Biserica
lui Hristos. Şi i-au pus numele Teofan, care se înţelege "de Dumnezeu arătat",
pe de o parte, că s-a născut la praznicul Sfintei dumnezeieştii Arătări (Bobotează),
care în greceşte se numeşte "Teofania", iar pe de alta că, voind dumnezeiasca
rînduială, pentru adeverire, l-a ales din pîntecele maicii, precum altă dată
pe Ieremia proorocul şi, sfinţindu-l, l-a arătat mare luminător al Bisericii.
Deci, se numea fericitul Teofan şi după numele tatălui său,
Isaac, precum despre aceea pomeneşte Anastasie, păzitorul de cărţi. Aceasta
a fost mai înainte de tunderea lui în rînduiala monahicească, către care din
tinereţe ardea cu inima, precum vom vedea mai jos.
După naşterea fericitului de Dumnezeu arătatului prunc Teofan,
tatăl său Isaac, vieţuind numai trei ani, a trecut la viaţa cea fără de sfîrşit.
Iar înainte de a muri, a scris diata şi a încredinţat pe fiul său, care era
numai de trei ani, împreună cu maica lui, în purtarea de grijă şi în paza
însăşi a împăratului Constantin Copronim, ca unui neam al său. Şi creştea
pruncul cu anii şi cu înţelegerea, învăţînd dumnezeiasca Scriptură şi bunele
obiceiuri. Ajungînd la doisprezece ani, unul din senatori avînd o fiică de
zece ani şi văzînd pe pruncul acesta frumos, înţelept, foarte bogat şi rudă
a împăratului, căuta să-i dea de nevastă pe fiica lui, la care lucru şi Teodotia
văduva, maica lui Teofan, se învoia.
Întrucît acel lucru nu se putea săvîrşi fără voia împăratului,
senatorul l-a rugat foarte mult pe împărat pentru acel lucru, căutînd ca astfel
să se apropie de el, însoţind pe fiica sa după nepotul împăratului. Deci,
învoindu-se, s-a făcut logodna copiilor mai înainte de vîrsta cea cuviincioasă
de nuntă. Însă nunta s-a amînat pînă la anii cei desăvîrşiţi ai vîrstei amîndorura,
ai mirelui şi ai miresei.
În acel timp a murit împăratul Copronim, iar după dînsul a
venit Leon, fiul lui cel de-al patrulea, cu acelaşi nume, care s-a numit după
mamă Cazaris (775-780). Căci ea a fost fiica lui Cagan, stăpînitorul Cazarilor,
care în păgînătate se numise Cazara, iar după botez Irina.
După cîtăva vreme şi mai înainte de nunta lui Teofan, maica
lui, Teodotia, murind, lăsă fiului său o bogăţie fără număr. În casa lui Teofan
era o slugă oarecare, temător de Dumnezeu şi înţelept, iubit de Teofan pentru
obiceiul cel îmbunătăţit al lui, pe care-l avea ca sfetnic bun întru toate.
Cu vorbirea cea de folos a aceluia îndemnîndu-se şi, mai ales, povăţuindu-se
de Duhul lui Dumnezeu, Cel ce toate le lucrează, a iubit întreaga înţelepciune
şi se gîndea cum ar putea să-şi păzească fecioreasca sa curăţenie, dorind
cu osîrdie chipul şi viaţa monahicească.
Deci a început a-şi împărţi bogăţia la cei scăpătaţi şi săraci.
De acest lucru înştiinţîndu-se socrul său, chiar şi nevrînd, se sîrguia să
săvîrşească nunta, pentru că acum sosise şi vremea. Venind ziua cea hotărîtă
şi săvîrşindu-se ospăţul de nuntă după obicei, cel de Dumnezeu arătat tînărul
Teofan toată mintea şi-o avea pironită către Dumnezeu, rugîndu-se în taina
inimii sale să-l păzească Domnul în feciorie cu darul Său.
Închizîndu-se în cămară, tînărul cu mireasa sa, şi şezînd
pe patul lor, a început a-şi arăta gîndul său cel ascuns şi cu suspinuri din
inimă a zis către mireasă: "Iubita mea, oare nu ştii că vremea aceasta a vieţii
noastre este scurtă şi sfîrşitul nostru neştiut? Apoi nu ştii că îi aşteaptă
judecată nemilostivă pe acei care îşi duc viaţa în desfătări şi îndestulări
şi adeseori mînie pe Dumnezeu? Deşi nunta este rînduită de Dumnezeu, însă
grijile lumeşti care urmează la cei căsătoriţi depărtează mintea omenească
de la Dumnezeu şi o fac deşartă de gîndurile cele plăcute Lui şi nici n-o
lasă să privească cu ochii sufletului spre cele viitoare.
Ştim pe Lazăr care, pentru vremelnica chinuire, a fost dus
de îngeri în sînul lui Avraam; iar pe cel bogat, care a petrecut în desfătări,
îl ştim aruncat în muncile iadului, neputînd să capete o picătură de apă în
văpaia aceea spre răcorirea limbii lui. Auzim cui sînt făgăduite şi fericirile
evanghelice pregătite în ceruri. Nu bogaţilor, care petrec în veselia lumii
acesteia şi în toată buna fericire. Ci celor săraci, celor ce plîng, celor
ce flămînzesc, celor ce însetoşează, celor ce rabdă pentru Hristos izgonire
şi ocară. Şi, în scurt zic, că strîmtă şi anevoioasă este calea care duce
la viaţă, iar largă este poarta şi lată calea care duce la pierzare. Să ştim
cu adevărat că, dacă într-acest chip vom petrece cu răsfăţare, în dulceţile
cele deşarte, apoi cu totul, în veacul cel viitor, ne va primi veşnica amărăciune
şi nu se poate ca să fie în alt chip.
De aceea, iubita mea mireasă, este mai bine să ne păzim de
unirea cea trupească a însoţirii şi să petrecem cu un suflet în feciorie.
Deci vom vieţui puţin la un loc, prefăcîndu-ne că avem însoţire trupească,
pentru că tatăl tău este cumplit; iar sub chipul însoţirii să petrecem ca
fratele cu sora. După aceea, cînd ne va da Dumnezeu vreme cu prilej, ne vom
duce în mănăstire, eu în cea de bărbaţi, iar tu în cea de fecioare şi ne vom
da în mîinile Domnului, în toate zilele vieţii noastre, ca în veacul viitor
să ne învrednicim în ceata sfinţilor Lui celor plăcuţi".
Acea sfîntă mireasă, ca un pămînt bun primind sămînţa cea
bună, a primit cuvintele cele folositoare ale mirelui, care au intrat adînc
şi s-au înrădăcinat în inima sa. Apoi, cu faţa veselă şi cu sufletul bucuros,
a răspuns către fericitul Teofan: "Şi eu ştiu, iubitul meu stăpîn, cuvintele
Mîntuitorului nostru, Care zice în Evanghelie: Dacă cineva nu-şi va lăsa
pe tatăl său, pe maică, pe femeie, pe fii, pe fraţi şi pe surori, apoi casele
şi satele; şi cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu vine în urma Mea, nu este vrednic
de Mine.
Deci, ca să fim vrednici Aceluia, să lăsăm toate cele deşarte,
dacă aşa voieşti; că ceea ce voieşti tu, o voiesc şi eu; ceea ce îţi este
plăcut ţie, îmi este plăcut şi mie. Voieşti tu să petreci întru feciorie,
voiesc şi eu, ca să fim neprihăniţi înaintea Mirelui ceresc, păzind nu numai
sufletele, ci şi trupurile noastre neîntinate. Pentru că ce folos ne va fi
nouă, dacă viaţa cea de scurt timp o vom cheltui în deşertăciune şi ne vom
lipsi de veşnicele bunătăţi? Dacă vom dobîndi copii, apoi de mari griji ne
vom umple, pentru hrana acelora şi pentru rînduirea vieţii lor, ziua şi noaptea
îngrijindu-ne şi căzînd în laţurile lumii cele mult împletite; apoi, venind
sfîrşitul cel necunoscut, unde ne vom afla nu ştim. Să vieţuim deci în taină
în fecioria cea păzită de noi, pînă ce Domnul ne va duce în rînduiala monahicească".
Nişte cuvinte ca acestea ale miresei sale celei deplin înţelepte
auzindu-le fericitul Teofan, s-a mirat de buna ei înţelegere. Şi căzînd la
pămînt, a mulţumit lui Dumnezeu, Celui ce prin Duhul cel Sfînt a povăţuit
pe acea fecioară la o învoire ca aceea potrivită scopului său. Toată noaptea
aceea au petrecut-o în rugăciuni, cerînd ajutor de sus, ca începutul vieţii
lor în nevoinţă să aibă sfîrşit bun şi desăvîrşit. Iar cînd răsărea luceafărul,
au adormit puţin şi au văzut amîndoi un vis. Au văzut un tînăr luminos la
faţă, zîmbind către dînşii şi cu dragoste grăindu-le: "Domnul a primit gîndul
vostru şi m-a trimis să vă însemnez pentru o viaţă ca aceasta, la care acum
v-aţi sfătuit, ca întregi şi fără prihană să vă dăruiţi Lui". Zicînd aceasta,
i-a însemnat pe amîndoi peste tot trupul cu semnul Crucii şi s-a făcut nevăzut.
Deşteptîndu-se ei îndată, au spus unul altuia visul său, care
era în acelaşi chip la amîndoi. Ba încă au mirosit bună mireasmă negrăită,
prin venirea cea nevăzută îngerească, şi s-au mirat. Apoi, căzînd la pămînt
înaintea lui Dumnezeu, au înălţat laude, iar buna mirosire cerească era nu
numai în cămară, ci şi în toată casa mirosea la mulţi. Şi petrecea îngereşte
în trup acea sfîntă doime şi ardeau ca două sfeşnice înaintea lui Dumnezeu
prin văpaia dragostei dumnezeieşti şi ca doi măslini izvorau untdelemn al
îndurării. Căci în toate zilele făceau neîncetat milostenii şi averile lor
fără cruţare le împărţeau la cei lipsiţi.
După cîtăva vreme, înştiinţîndu-se socrul de viaţa ginerelui
şi a fiicei sale, cum că petrec în feciorie şi că îşi împart bogăţiile la
săraci, s-a mîhnit foarte. Alergînd la împărat, i-a spus lucrul acela şi se
jeluia asupra ginerelui: "Vai de bătrîneţile mele cele ticăloase, pentru netrebnicul
meu ginere, că bogăţiile în deşert le cheltuieşte şi tinerii ani ai fiicei
mele îi pierde în zadar, nepetrecînd cu dînsa ca cei însoţiţi; şi n-am nădejde
să mă mîngîi de nepoţi. Pentru ce a luat-o pe ea? Pentru ce mai înainte de
nuntă n-a stricat logodna şi de ce nu s-a lepădat de ea, ca să nu o fi adus
în această stare, tînără fiind, şi n-ar fi adus bătrîneţile mele într-o îndoită
întristare. Pentru că de două pricini îmi este necaz pentru fiică: că fiind
măritată, nu are bărbat, nici nu poate să fie mamă de fii, apoi pentru averile
ce se cheltuiesc în zadar, de vreme ce nu numai bogăţia sa, ci şi pe cea care
este zestrea fiicei mele, nu puţină a risipit". Şi ruga pe împărat să înveţe
şi să sfătuiască pe ginerele său ca să petreacă după legea celor însuraţi
şi averile să nu le piardă în zadar.
Atunci împăratul, umplîndu-se de mînie, a chemat la sine pe
fericitul Teofan şi, cu asprime căutînd la dînsul, îl înfricoşa cu groază,
poruncindu-i să-şi schimbe o viaţă ca aceea; iar de nu, apoi îi va scoate
ochii şi-l va trimite în surghiun. Însă tînărul cel plăcut lui Dumnezeu nu
băga de seamă certarea cea împărătească şi nu-şi părăsea viaţa cea curată
şi frumos începută în feciorie, sîrguindu-se ca mai ales să cîştige darul
Împăratului ceresc, decît al celui pămîntesc. După aceasta i-a ieşit degrabă
lui Teofan poruncă de la împărat să meargă în părţile Cizicului pentru oarecare
trebuinţe ale poporului. Însă aceea, prin scornirea socrului său, într-adins
i-a fost pregătită lui, pe de o parte ca, îndeletnicindu-se cu lucrurile încredinţate
lui de împărat, să înceteze şi să uite nevoinţele cele obişnuite lui în rugăciune;
iar pe de alta ca averea să nu-i fie împărţită, căreia însuşi socrul i se
făcuse păzitor. Iar cînd au ieşit spre Cizic pentru slujba împărătească, i
s-a poruncit şi soţiei lui, de tatăl ei şi de împărat, ca să meargă cu dînsul.
Căci nu suferea tatăl să se despartă de bărbat fiica lui, nici cît de puţină
vreme.
Şi s-a întîmplat să le fie calea pe un rîu, care mai înainte
se numea Rindacos, apoi poporul l-a numit mare, care are pe o parte latura
Olimpului, iar pe alta, Sigriani. Pe acel rîu a voit a merge fericitul Teofan,
deşi pe uscat era calea spre Cizic, însă pentru oarecare neputinţe trupeşti
ce i se întîmplaseră, a voit a merge pe apă ca pe o cale mai uşoară; dar aceasta
s-a făcut după a lui Dumnezeu purtare de grijă. Deci, trimiţînd înainte pe
uscat pe prietenii săi, cum şi slugile cu caii şi cu căruţele, a şezut în
luntre, împreună cu fericita sa soţie şi cu cîteva slugi. Apoi înotînd, lua
seama la munţii cei frumoşi ai Sigrianiei, la dealuri şi la pustietăţi şi
ardea cu duhul spre viaţa cea fără de gîlceavă. Şi s-a întîmplat la un loc,
cale adîncă şi largă între munţi şi o pădure aleasă într-însa; şi a iubit
el foarte mult locul acela.
Rămînînd acolo la mal ca să se odihnească şi poruncind tuturor
să rămînă lîngă luntre să-l aştepte, singur s-a dus în valea aceea, înconjurînd
locul acela pustiu, umilindu-se. Apoi, stînd într-o pădure deasă, se ruga
lui Dumnezeu cu dinadinsul, întinzîndu-şi mîinile spre cer, apoi căzînd la
pămînt cu lacrimi şi făcînd mul-ţime de închinăciuni, zicea: "Arată-mi, Doamne,
calea în care voi merge!" Pentru că era cuprins cu foarte mare dorire de viaţa
pustnicească şi gîndea ca îndată, lăsînd toate, să se ascundă într-acea pustie.
Fiind ostenit de rugăciuni şi şezînd să se odihnească, s-a
făcut minune, căci a văzut pe îngerul cu chip de lumină, pe care mai înainte
îl văzuse în cămară, cînd era împreună cu sfînta sa mireasă. Acela arătîndu-i
cu degetul pustia aceea, a zis: "Ţie aici ţi se cade a te sălăşlui, dar încă
mai aşteaptă puţin, pînă cînd se vor lua de pe pămîntul celor vii cei ce-ţi
împiedică calea, căci se vor lua degrabă, şi fără de supărare vei merge oriunde
vei voi".
De acea vedenie Sfîntul Teofan s-a veselit foarte şi, întor-cîndu-se
la luntre, mergea vesel în calea sa. Şi a văzut prin munţii aceia ai Sigrianiei
mănăstiri pustniceşti şi sihăstreşti şi le-a cercetat împreună cu soţia cea
înţeleaptă. În acele mănăstiri au aflat un stareţ înainte-văzător, cu numele
Grigorie, iar cu porecla Stratighie, care petrecea la un loc ce se numea Polihronie,
de la care, după ce i-a descoperit gîndul şi dorinţa inimii sale, a auzit
ceea ce mai înainte auzise de la îngerul, care i se arătase lui. Căci, vieţuind
îngereşte acel stareţ, se învrednicise de la Dumnezeu de darul mai înainte
vederii şi a zis către Teofan: "Aşteaptă puţin, tînărule bun, că degrabă împăratul
şi socrul tău se vor duce de pe pămînt, iar tu vei fi liber şi vei merge după
scopul tău cel bun". Iar cinstitei lui mirese i-a spus la ureche încet, acel
sfînt stareţ, cum că iubitul ei frate, Teofan, va cîştiga la vreme cunună
mucenicească.
După aceasta Sfîntul Teofan a ajuns la cetatea Cizicului şi
făcea lucrul cel poruncit de împărat, cu nişte îndreptări ale oarecăror treburi
ale popoarelor. Şi ieşea adeseori cu slugile în munţii Sigrianiei, care nu
era departe, cercetînd pe sfinţii părinţi de acolo şi învrednicindu-se de
binecuvîntări şi rugăciuni de la dînşii, folosindu-şi sufletul din cuvintele
lor cele de Dumnezeu insuflate; iar, mai ales, mergea adeseori la cel mai
înainte văzător Grigorie Stratighie şi la Hristofor, egumenul locaşului celui
mic, cum se numea acea mănăstire.
Odată, trecînd prin munţii Sigrianiei pentru cercetarea părinţilor
pustnici, i s-a întîmplat de a întîrziat şi era o arşiţă mare, pe vremea secerişului,
şi a însetat, împreună cu cei ce erau cu dînsul, iar locul acela era pustiu
şi fără de apă; apoi ziua se pleca şi nevoie le era ca să nu rămînă acolo,
căci slăbeau toţi de sete şi ei şi dobitoacele. Deci fericitul Teofan, rugîndu-se,
a stat sub un deal ca să poată adormi puţin, să-şi potolească setea cu somnul.
Deşteptîndu-se el, fără de veste a curs peste capul lui un izvor de apă vie
şi l-a udat. Căci n-a trecut Dumnezeu cu vederea pe robul Său, Cel ce a izvorît
apă din piatră în pustie neamului evreiesc celui nemulţumitor; deci, cu cît
mai ales mulţumitorului Său rob bine a voit a face aceasta la vreme de nevoie.
Iar sfîntul, deşteptîndu-se de sunetul apei celei neaşteptate,
s-a sculat degrabă din locul acela şi a strigat pe cei ce erau cu dînsul.
Toţi alergînd, se minunau de acea minune fără de veste şi neaşteptată şi slăveau
pe Dumnezeu; apoi au băut din destul şi dobitoacele le-au adăpat. Iar după
ce au rămas ei în acel loc, a doua zi nu s-a mai aflat izvorul acolo şi locul
era uscat şi nici urmă de apă nu se afla. De care lucru mai mult s-au minunat
şi au mărit puterea lui Dumnezeu cea minunată, că în vreme de sete a scos
izvor din pămînt fără de apă, apoi, încetînd trebuinţa, a secat apa, arătînd
cu fapta că în fiecare loc Dumnezeu este gata să dea cele trebuincioase aceluia
care mai înainte caută Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.
După aceea Sfîntul Teofan, zăbovind în Cizic cîtăva vreme
şi toate rînduindu-le bine, precum avea poruncă de la împărat, s-a întors
în Constantinopol. În acea vreme s-a împlinit ceea ce a zis îngerul lui Dumnezeu
şi profeţia Cuviosului Grigorie; căci a murit împăratul Leon Cazaris, fiul
lui Copronim şi nepotul lui Leon Isaurul, cum şi socrul lui Teofan a murit.
Deci se făcură liberi amîndoi, adică Teofan şi sfînta lui
mireasă. Şi îndată fără de împiedicare şi-au împărţit bogăţiile şi averile
lor, precum au voit. După aceea, Teofan a călugărit pe mireasa sa într-una
din mănăstirile de fecioare din Bitinia, dînd mănăstirii aceleia averi din
destul, spre chivernisirea surorii lui, căreia i-a pus numele în călugărie
Irina şi a bineplăcut lui Dumnezeu desăvîrşit în viaţa monahicească, încît
a făcut minuni alese; căci a luat de la Dumnezeu darul de a vindeca toate
bolile şi a izgoni dracii. Iar scriitor al minunilor ei a fost prea sfinţitul
Patriarh al Constantinopolului, Metodie, care a lăudat viaţa amîndurora.
Iar după călugăria surorii sale, fericita fecioară Irina,
Sfîntul Teofan împărţind la cei ce aveau trebuinţă rămăşiţa averilor ce le
avea în Constantinopol, iar din aur oprind ceva, s-a dus la cel mai sus-zis,
la părintele său Grigorie, cel mai înainte văzător, poreclit Stratighie, în
muntele Sigrianiei, la locul ce se numea Polihronie şi s-a tuns de dînsul
în monahicescul chip, apoi i-a zidit acolo o mănăstire din aurul cel rămas.
Şi a petrecut lîngă dînsul destulă vreme, deprinzîndu-se la nevoinţele monahiceşti.
După aceea, cu sfatul stareţului, s-a dus în insula ce se
numea Calonimos, unde avea un sat mic părintesc, care-i rămăsese din averile
cele vîndute şi împărţite. Acolo a făcut o mănăstire şi a chemat pe fraţii
din locaşul lui Teodor, ce se numea "Monoheraria" şi le-a pus egumen pe un
bărbat bun şi iscusit. Iar el singur s-a închis în chilie şi scria cărţi,
căci era bun scriitor, şi pe acelea vînzîndu-le, se chivernisea nu numai pe
sine, ci şi pe alţii. Iar după cîţiva ani, murind egumenul, îl supărau fraţii
pe Cuviosul Teofan, cu multă rugăminte, ca să binevoiască să le fie egumen.
Iar el, nevrînd, s-a dus de la dînşii iarăşi, la muntele Sigrianiei. Şi aducîndu-şi
aminte de acel loc pustnicesc unde a văzut arătarea cea îngerească cînd călătorea
pe apă spre Cizic, s-a dus acolo. Sălăşluindu-se în pustia aceea, vieţuia
după Dumnezeu; şi a umplut-o ca pe o cetate a lui Dumnezeu, de plăcuţii Lui,
care vieţuiau în pustie. Pentru că, venind mulţi la dînsul, doreau să vieţuiască
acolo. Şi era trebuinţă acum să se facă şi acolo o mănăstire, pentru care
se afla în pustia aceea un loc al unui om lucrător de pămînt, avînd ţarină
întinsă care se numea "Locaşul cel mare".
Deci, a trimis la cunoscuţii săi şi, împrumutînd de la dînşii
aur, a cumpărat locul acela şi a făcut o mănăstire, ajutîndu-i Dumnezeu şi
dîndu-i, prin dumnezeiasca Sa purtare de grijă, toate cele spre trebuinţă;
şi degrabă a dat înapoi împrumutul, căci fraţii care ce se adunaseră în locaş
aveau îndestulare de hrană de la dînsul. Dar a fost cu neputinţă Cuviosului
Teofan să nu ia dregătoria egumeniei în locaşul acela, fiind silit de toţi
părinţii pustnici. Deci s-a făcut egumen astfel, în ce chip Hristos porunceşte
în Evanghelie: Cel mai mare să vă fie vouă slugă; şi cel ce voieşte între
voi să fie întîi, să fie vouă rob. Şi slujea Cuviosul Teofan egumenul
cu mîinile sale la trebuinţele tuturor. Căci îi dăruise atunci Dumnezeu tărie
trupească şi la tot lucrul mănăstiresc el se ostenea mai mult decît alţii
şi s-a făcut tuturor chip de viaţă îmbunătăţită în iubirea de osteneală.
Într-acele vremi s-a adunat al şaptelea Sinod al Sfinţilor
Părinţi la Niceea (787) împotriva luptătorilor contra sfintelor icoane, pe
vremea împărăţiei lui Constantin, fiul lui Leon, iar lui Copronim îi era nepot,
cum şi dreptcredincioasei Irina maica acestuia, pe vremea prea sfinţitului
Patriarh al Constantinopolului, Tarasie. La care sinod Sfinţii Părinţi au
anatematizat eresul iconoclast, iar pentru sfintele icoane iarăşi au întărit
a le cinsti cu dreaptă credinţă. La acel sinod a fost chemat şi Cuviosul Teofan,
egumenul marelui locaş din Sigriani, şi strălucea ca o stea luminoasă în mijlocul
sfinţilor părinţi, întărind dreapta credinţă împreună cu dînşii. Şi a fost
mergerea lui acolo spre folosul multora; căci unde mulţi se împodobeau cu
haine bune, cu care şi cu cai, el a mers călare pe un asin prost, avînd haine
vechi şi cu multe cusături. Şi, văzîndu-l într-o smerenie şi sărăcie ca aceea,
toţi s-au umilit şi s-au folosit, cei ce îi ştiau viaţa cea de mai înainte,
cît a fost de bogat şi de cinstit, fiind pe lîngă împărat cel dintîi din suită;
iar acum pentru Dumnezeu atît de mult s-a smerit şi a sărăcit, socotind toate
ca pe nişte gunoaie.
După săvîrşirea acelui sfînt sinod, cuviosul s-a întors într-ale
sale; iar acele dogme ale dreptei credinţe care s-au hotărît la Sfîntul Sinod
le avea ca pe o înfrumuseţare prea aleasă în locaşul său. Şi se îndeletnicea
în nevoinţele cele obişnuite lui, prin chipul vieţii sale celei îmbunătăţite
luminînd nu numai acel locaş, ci şi toate părţile acelea. Pretutindeni străbătea
vestea despre el şi s-a preamărit Tatăl ceresc pentru el. Apoi i s-a dat de
la Dumnezeu darul facerii de minuni, pentru curăţia vieţii lui, şi tămăduia
bolile în oameni şi izgonea diavolii.
Odată, adormind cuviosul, diavolul, vrînd să-i facă rău şi
închipuindu-se în asemănare de porc sălbatic, a muşcat cu dinţii degetul cel
mare al mîinii sfîntului, încît l-a durut foarte tare. Deşteptîndu-se îndată,
a văzut pe degetul acela semnele dinţilor vrăjmaşului, care a voit să i-l
smulgă, şi-l durea rana tare; dar luînd mir, din care avea la sine de la făcătorul
de viaţă lemn al Crucii, a uns cu el degetul său cel bolnav şi îndată s-a
vindecat. În acea vreme a luat stăpînire asupra diavolilor şi-i izgonea cu
cuvîntul din oamenii care pătimeau şi se aduceau la dînsul.
Odată, plutind cu corabia undeva şi fiind învăluire şi furtună,
acest părinte cuvios a schimbat-o în linişte. Iar celor ce veneau la locaşul
lui, adică mulţime de străini şi de săraci, împărţindu-le fără cruţare pîine
şi toată hrana, le-a făcut a nu se împuţina, precum altădată Ilie a umplut
vasul de făină al văduvei. Altă dată, chelarul cîrtind asupra sfîntului pentru
împărţirea de hrană la cei ce veneau - pentru că celor ce vieţuiau în mănăstire,
zicea el, nu le va ajunge spre trebuinţă -, sfîntul i-a poruncit aceluia ca
toate cele ce sînt în cămară de mîncare să le cîntărească şi să le numere.
Şi a găsit că nu scăzuseră cît de puţin. Atunci toţi fraţii au preamărit pe
Dumnezeu, iar cîrtitorul, căzînd înaintea lui, şi-a cerut iertare.
După aceasta, cuviosul s-a îmbolnăvit, fiind de cincizeci
de ani, iar boala lui era că avea piatră în pîntece şi în coapse şi se chinuia
foarte rău. Şi din acel ceas toată cealaltă vreme a vieţii sale a petrecut-o
pe patul durerii. Şi, cel ce cu rugăciunea tămăduia bolile altora, lui însuşi
nu cerea de la Dumnezeu tămăduire trupească, ci răbda cu mulţumire. După acea
boală trupească, i-a sosit vremea sfîrşitului celui de mărturisitor pentru
dreapta credinţă, după proorocia celui mai înainte văzător, Grigorie, pe care
o zisese încetişor la urechea sfintei fecioare, mireasa lui Teofan, zicînd
că, la vremea sa, va cîştiga cununa mucenicească. Căci, trecînd ani mulţi
şi cuviosul îmbătrînind, iar cîţiva împăraţi greceşti trecînd, după aceea
Leon Armeanul a luat sceptrul împărăţiei greceşti (813-820). Acela a ridicat
eresul contra sfintelor icoane şi a tulburat iarăşi Biserica lui Hristos,
izgonind din scaun pe sfîntul, dreptcredinciosul patriarh Nichifor, ca şi
pe Cuviosul Teodor Studitul, împreună cu ucenicii lui, iar pe mulţi alţii
îi muncea cumplit şi-i ucidea pentru cinstirea icoanelor.
Se scrie despre Sfîntul Teofan şi aceasta. Că Sfîntul Nichifor,
patriarhul Constantinopolului, pe cînd se ducea cu corabia pe mare în surghiun,
a trecut prin dreptul acelui loc în care era locaşul lui Teofan. Aceasta văzînd-o
Cuviosul Teofan sufleteşte, cu ochii cei mai înainte văzători, a poruncit
ucenicului să aducă cărbuni aprinşi în cădelniţă. Apoi, aprinzînd lumînarea
şi punînd tămîie pe cărbuni, s-a închinat pînă la pămînt, vorbind ca şi către
o persoană care trecea alăturea. Şi întrebînd ucenicul: "Ce faci, părinte?
Spre cine vorbeşti, închinîndu-te?" Cuviosul i-a răspuns: "Iată, prea sfinţitul
Patriarh Nichifor, izgonit cu nedreptate pentru dreapta credinţă, se duce
în surghiun şi trece cu corabia prin dreptul acesta; pentru dînsul am aprins
lumînarea şi tămîia, să-i dăm cinstea cea cuviincioasă patriarhului".
A văzut aceasta cu duhul şi prea sfinţitul Patriarh Nichifor,
fiind în corabie; căci fără de veste plecîndu-şi genunchii, s-a închinat sfîntului
stareţ şi, întinzînd mîinile în sus, îl binecuvîntă. Iar unul din cei ce erau
cu prea sfinţitul Patriarh în corabie, l-a întrebat: "Pe cine binecuvintezi,
prea sfinţite părinte, şi înaintea cui te-ai închinat în genunchi?" A răspuns
prea sfinţitul: "Iată, Teofan Mărturisitorul, egumenul marelui locaş, s-a
închinat nouă şi ne-a cinstit cu lumînări aprinse şi cu tămîie. Deci m-am
închinat lui, căci şi el asemenea cu noi va pătimi, nu după multă vreme".
Lucru care s-a şi împlinit.
Căci după aceea, răucredinciosul împărat Leon Armeanul, vrînd
să înşele pe Cuviosul Teofan spre a lui rătăcire, a trimis la dînsul, chemîndu-l
cu cinste în Constantinopol şi cu vicleşug zicînd: "Război îmi stă înainte
cu vrăjmaşii şi mi se cade mai înainte de a ieşi la război să mă înarmez mai
întîi cu sfintele tale rugăciuni; pentru aceea, să nu te lepezi a veni la
noi, cinstite părinte". Iar Cuviosul Teofan, cu toate că a cunoscut vicleşugul
împăratului şi era cuprins de grea boală trupească, însă a binevoit să meargă,
dorind să pătimească pentru dreapta credinţă. Intrînd în corabie, a ajuns
la împărăteasca cetate; însă nu s-a dus înaintea împăratului, fiindcă împăratul
se ruşina de cinstita lui faţă şi se temea de mustrările lui. Ci a trimis
la el bărbaţi cinstiţi, amăgindu-l prin multe făgăduinţe spre a sa rea credinţă,
zicînd: "Dacă vei fi de un gînd cu noi, voi înălţa mănăstirea ta cu ziduri
de piatră şi cu toată îmbelşugarea o voi îmbogăţi, iar tu mai cinstit decît
toţi vei fi cu mine; şi cei ce îţi sînt rudenii de aproape, pe aceia cu mari
boierii îi voi cinsti".
Apoi a adaos şi cuvinte îngrozitoare, zicînd: "Dacă vei fi
potrivnic nouă, te vei face pricinuitor de mare necinste ţie însuţi". A răspuns
sfîntul prin trimişii aceia: "Eu nu am trebuinţă de nimic din bogăţiile lumii
acesteia. Pentru că, dacă în tinereţile mele, aurul, argintul şi averile cele
multe cîte le-am avut, le-am lăsat pentru dragostea lui Hristos, apoi oare
la bătrîneţile mele să le doresc pe acelea? Să nu fie! Iar pentru mănăstire
şi pentru cei de aproape ai mei, Dumnezeu, Purtătorul de grijă, este mai mare
decît împăraţii şi boierii pămînteşti. Şi pentru ce împăratul mă înfricoşează
pe mine cu certări, ca pe un prunc mic cu vargă? Pregătească asupra mea tot
felul de munci, aprindă foc, apoi, deşi nu pot umbla singur de sine, precum
mă vedeţi, însă în foc voi sări pentru dreapta credinţă".
Acestea şi mai multe cuvinte cu multă îndrăzneală zicîndu-le
sfîntul, s-au dus trimişii la împărat şi i-au spus cele ce auziseră. Iar împăratul
se minuna de o îndrăzneală ca aceea a lui, fără de frică, şi a poruncit oarecăruia
Ioan sofistul, isteţ în cuvinte, plin de meşteşuguri şi de vrăji, ca să se
întrebe cu cuviosul. Dar şi acela, împotriva gurii celei de Dumnezeu grăitoare
a cuviosului părinte, a rămas ca un mut şi, biruindu-se, s-a întors cu ruşine
la cel ce l-a trimis pe el.
Atunci împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit ca pe Cuviosul
Teofan să-l închidă într-o casă oarecare întunecoasă şi strîmtă, lîngă palatul
ce se numea Elevteria, şi să pună străjeri lîngă dînsul. În acea strîmtă închisoare
cuviosul, bătrîn fiind şi bolnav, a petrecut doi ani; şi în toate zilele,
uneori cu momeli, iar alteori cu certări îl îndemna spre lupta împotriva sfintelor
icoane, rău făcîndu-i şi de rău grăindu-l, prin oarecare eretici, pe care
îi trimitea la dînsul într-adins.
Odată, împăratul a trimis la sfîntul cu momeli, că doar ar
iscăli lepădarea icoanelor. Şi a scris sfîntul către dînsul astfel: "Ştii,
o, împărate, pe Acela ce ţi-a dat împărăţia, prin Care împăraţii împărăţesc
şi tiranii stăpînesc pe pămînt. Ştii că Dumnezeu, fiind nescris împrejur,
a voit însă a se tăia împrejur, luînd firea noastră omenească asemenea nouă
în toate, afară de păcat, şi prin acea fire îndumnezeită, a înviat morţii,
a luminat orbii, a curăţit pe cei stricaţi şi celelalte minuni ale Sale pe
rînd le-a făcut. Şi, prin aceeaşi fire, a suferit moarte de bunăvoie de la
iudeii cei pizmaşi şi, a treia zi înviind, cu slavă S-a înălţat la cer şi
de Tatăl niciodată nu Se desparte.
Acea fire omenească ce este în Hristos Dumnezeu, de vreme
ce Sfînta Evanghelie ne încredinţează, cu cinste o primim pe ea; şi primind
cartea Evangheliei cu cinste şi cele scrise întru dînsa crezîndu-le, faptele
cele minunate ale lui Hristos le credem ca şi cînd pe Însuşi Hristos Îl cinstim
în acea carte. Şi dacă pentru cartea Evangheliei, în care sînt scrise faptele
lui Hristos, nu sîntem osîndiţi că o primim pe dînsa, apoi cum vom fi osîndiţi
primind şi cinstind istoria cea închipuită în icoane a aceloraşi cuvinte evangheliceşti?
Prin aceste icoane chiar şi barbarii cei ce vin la noi cu credinţă cunosc
lesne toată petrecerea lui Hristos, Care a fost pe pămînt cu oamenii, cum
şi minunatele Lui fapte, cu înlesnire le cunosc.
Încît mulţi necărturari privind cu ochii spre icoane, văd
minu-nile cele zugrăvite ale lui Hristos şi patima Lui cea de bunăvoie, apoi
preamăresc pe Domnul, Cel ce a pătimit pentru noi; a căror mîntuire tu ai
zavistuit-o, lepădînd închipuirile icoanelor. Care sinod cîndva a vestit aceasta,
că a cinsti sfintele icoane este păcat şi necurată furare de cele sfinte?
Au nu singur Hristos a trimis chipul cel nefăcut de mînă al feţei Sale spre
vindecarea lui Avgar, domnul Edesei? Au nu Sfîntul Evanghelist Luca ne-a dat
nouă icoana Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, cu vopsele închipuită?
Şi ce împotrivire vei face predaniei şi învăţăturii Sfinţilor Părinţi? Căci
Vasile cel Mare, cercătorul tainelor celor negrăite, a zis: "Cinstea cea dată
icoanei se suie la chipul cel dintîi, a căruia este". Asemenea şi Sfîntul
Ioan Gură de Aur a zis: "Eu am iubit şi pe acel sfînt chip ce este din ceară
făcut". Asemenea şi Chiril, alăuta Sfîntului Duh, strigă: "Adeseori, văzînd
închipuirea patimilor lui Hristos pe icoană, nu fără de lacrimi am trecut
cu vederea acea închipuire şi celelalte".
Deci, dacă cele dintîi şase Sinoade ecumenice a toată lumea,
care au fost mai înainte de cel de al şaptelea, n-au oprit sfintele icoane
a le cinsti, nici le-au lepădat, oare ţi se pare că eşti mai înţelept decît
dînşii? Al tău lucru este, o, împărate, ca să faci război împotriva celor
de alt neam; iar dogmele bisericeşti şi legile Sfinţilor Părinţi nu împăraţilor
se cuvine a le cerceta".
Acea scrisoare a Cuviosului Teofan citind-o împăratul, s-a
umplut de negrăită mînie şi îndată a trimis pe un cumplit dregător spre părţile
Sigrianei ca să strice mănăstirea cuviosului, ce se numea "Locaşul cea mare"
şi să o ardă desăvîrşit; iar pe ucenicii lui, pe toţi fără de milă bătîndu-i,
să-i izgonească. Iar pe alt dregător, tot aşa de cumplit, l-a trimis la cuviosul
în închisoarea cea întunecoasă unde era ţinut de doi ani, lîngă palatul Elevteriei.
Acesta, dezbrăcînd pe sfîntul stareţ, care avea trupul obosit de multe postiri
şi de boala cea lungă, l-a bătut fără de milă cu vine de bou pe spate şi pe
pîntece; apoi, dîndu-i trei sute de lovituri iarăşi într-aceleaşi legături
închizîndu-l, s-a dus. A doua zi acelaşi muncitor, mergînd din porunca împărătească
şi scoţînd din închisoare pe cuviosul mucenic, l-a bătut din nou fără de milă;
apoi l-a trimis în surghiun în insula Samotraciei. Pe aceasta cuviosul, cu
ochii mai înainte văzători, a văzut-o cu cîteva zile mai înainte şi ascultătorului
ce-i slujea mai înainte îi spusese că în acea insulă au să-l ducă.
Acolo Cuviosul Teofan mergînd, numai douăzeci şi trei de zile
a trăit şi a trecut din izgonirea cea pămîntească la pomenirea cea cerească,
cu cununa cea de mărturisitor al pătimirii împodobindu-se; şi s-a aşezat cinstitul
lui trup acolo, în raclă de lemn. Iar Dumnezeu a preamărit pe sfîntul şi plăcutul
Său nu numai în viaţa lui, ci şi după moarte. Căci a dăruit cinstitelor lui
moaşte putere tămăduitoare şi mulţime de bolnavi cîştigau tămăduiri, atingîndu-se
de cinstita lui raclă.
Iar după ce s-a ucis răucredinciosul împărat Leon Armeanul,
ucenicii Sfîntului cei izgoniţi, iarăşi întorcîndu-se la al lor locaş, în
muntele Sigrianiei, şi mănăstirea cea arsă împodobind-o, au adus sfintele
moaşte ale Cuviosului Teofan, părintele lor, de la insula Samotraciei în locaşul
său care se numea "Marele locaş" şi le-au aşezat în biserică cu cinste şi
făceau minuni fără număr, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit
împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna martie
Cuvinte cheie: Cuviosul Teofan Marturisitorul, Teofan Marturisitorul
Cautare:
Vizualizari: 1646
Id: 1500
Imagine:
Share:
