Viaţa Cuviosului Zosima, egumenul Soloveţului
(17 aprilie)
După un an de la moartea Cuviosului Savatie, Dumnezeu, vrînd
să ridice şi să preamărească locul în care plăcutul Lui s-a ostenit în insula
Soloveţului şi să ridice locaş preaslăvit şi mare, în pustia aceea pentru
mulţime de monahi, a rînduit în acel loc un bărbat îmbunătăţit, asemenea celui
dintîi iubitor de pustie şi nevoitor, pe Cuviosul Părinte Zosima. Şi era cuviosul
din stăpînirea marelui Novgorod, din satul cel mare ce se numea Tolvuia, de
la lacul Onega. Părinţii lui se numeau Gavriil şi Varvara, de credinţă creştină,
petrecînd în dreapta credinţă în care s-au născut. Ei au crescut copilul în
învăţătura cărţii şi l-au povăţuit în bunul obicei, fiind smerit şi blînd,
ruşinîndu-se de obiceiurile tinereşti. Crescînd cu trupul şi cu duhul, se
străduia ca din dumnezeieştile cărţi să-şi cîştige mărgăritarul înţelegerii.
Şi, cîştigîndu-l, înţelegea cele plăcute lui Dumnezeu şi cunoştea bogăţia
cuvîntării Lui. Copilul cel înţelept a iubit fecioria şi s-a lepădat de nuntă
cu hotărîre tare, fugind de cei ce voiau să-l împiedice de la plăcerea de
Dumnezeu, ascultînd pe apostolul care zice: Cel neînsurat se îngrijeşte
cum să placă Domnului; iar cel însurat se îngrijeşte de cele ale lumii, cum
să placă femeii. Deci, ca să placă lui Dumnezeu, s-a lepădat de plăcerile
trupeşti şi le-a supus înfrînării.
Fiind silit de părinţii săi spre nuntă, s-a mîhnit şi, ieşind
din casa părintească, s-a lepădat de lume şi a luat îmbrăcăminte şi viaţă
monahicească. Apoi s-a sălăşluit la un loc liniştit, aproape de casă, ca un
sihastru, îndeletnicindu-se cu rugăciuni, cu post şi alte osteneli cuviincioase
unei vieţi ca aceasta, începînd a sluji Domnului, dorind să aibă povăţuitor.
Pentru că el nu se mulţumea să se înveţe viaţa cea îmbunătăţită şi monahiceştile
nevoinţe din citirea cărţilor, ci avea trebuinţă de un povăţuitor iscusit,
care să poată a-i arăta cu lucrul, ceea ce se cuvine tînărului celui osîrdnic
să deprindă la fapta bună. Pe lîngă aceasta şi vieţuirea cu ceilalţi o socotea
piedică, gîndind să se depărteze cu totul de cele lumeşti şi să se ducă în
locuri pustii, potrivite pentru petrecerea monahicească, pentru că focul dumnezeieştii
iubiri se aprinsese în inima lui şi spre desăvîrşirea duhovnicească îl îndemna.
Dorind să zidească o mănăstire undeva, nu numai pentru dînsul,
ci şi pentru alţii care ar voi să se facă monahi, se ruga lui Dumnezeu să-i
arate un loc şi înlesnire pentru cele plănuite. Şi, după rînduiala lui Dumnezeu,
a aflat un monah anume Ghermano, bărbat îmbunătăţit, care mai înainte a vieţuit
cu Cuviosul Savatie în insula Soloveţului. Acela a povestit fericitului Zosima
cu de-a-mănuntul toate cele despre Cuviosul Savatie şi i-a spus şi despre
insula aceea, cum că este depărtată de locaşurile mireneşti, dar potrivită
pentru sălăşluirea monahilor, avînd păduri, dumbrăvi şi lacuri îndestulate
de peşte. Iar Fericitul Zosima, auzind acestea de la bătrînul Ghermano, s-a
bucurat cu duhul şi a dorit să fie vieţuitor al insulei aceleia şi moştenitor
al Cuviosului Savatie, rugînd cu dinadinsul pe Ghermano să-l ducă la insula
aceea şi să-l povăţuiască la viaţa pustnicească. În acel timp, părinţii lui
Zosima dîndu-şi fireasca datorie a morţii, el i-a îngropat şi averile lor
împărţindu-le, îndată a plecat împreună cu Ghermano spre insula Soloveţului
şi cu ajutorul Domnului, plutind fără primejdie, au ajuns acolo. Şi găsind
locul unde plutitorii au odihnă şi alinare, aproape de lacul ce avea apă dulce,
s-au adăpostit acolo. Puţin mai departe de mal şi-au pus coliba lor, apoi
într-însa au făcut priveghere toată noaptea, cîntînd psalmii lui David şi
rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu şi Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu,
ca să trimită ajutor de sus, spre începerea sălăşluirii lor în acea insulă
a mării.
Fiind vremea Utreniei, a ieşit Cuviosul Zosima din colibă
şi a văzut o rază de lumină, strălucind pe el şi în tot locul acela. Şi s-a
spăimîntat foarte mult cuviosul, văzînd acea strălucire de lumină neobişnuită
şi ridicîndu-şi ochii spre răsărit, a văzut o biserică în văzduh, arătîndu-se
lui mare şi frumoasă. Deoarece nu se obişnuise cu nişte descoperiri ca acestea,
nu cuteza să privească mult la acea biserică şi îndată s-a întors în colibă.
Iar Ghermano, văzîndu-l schimbat la faţă a înţeles că a văzut ceva nou şi
l-a întrebat, zicîndu-i: "Pentru ce, o, iubitule, te-ai schimbat aşa la faţă?
De ce te-ai înfricoşat? Ai văzut oare ceva nou şi neobişnuit?" Cuviosul Zosima
i-a răspuns că a văzut strălucirea cea negrăită de sus, luminarea locului
şi o biserică necunoscută în văzduh. Deci, Ghermano, socotind în minte puterea
acelei vedenii, şi-a adus aminte de izgonirea mirenilor din insula aceea,
care a fost în vremea Părintelui Savatie şi de proorocia vieţii celei monahiceşti
şi a grăit către Zosima: "Să nu te spăimîntezi, o, iubite, ci să iei aminte,
pentru că prin tine, precum socotesc, Domnul voieşte să adune aici, mulţime
de monahi".
Apoi i-a spus lui despre cele ce se întîmplaseră femeii pescarului,
care din zavistia oamenilor venise acolo din Corila, împreună cu bărbatul
său, ca să stăpînească insula aceea. Apoi i-a spus cum au bătut-o doi tineri
luminoşi, făcîndu-i mulţime de rane şi zicîndu-i: "Nu aveţi loc în insula
aceasta; plecaţi de aici, că spre sălăşluirea monahilor a pregătit Domnul
locul acesta". Iar robul lui Dumnezeu, Zosima, s-a umplut de mare bucurie
duhovnicească din acele cuvinte ale stareţului său Ghermano şi s-a pornit
spre mai mare rîvnă la zidirea mănăstirii în acel loc. Astfel s-au rugat amîndoi
la Dumnezeu, ca să le fie ajutător la lucrul lor şi ceea ce au început să
aducă la îndeplinire. Şi aşa, apucîndu-se, au început lucrul, tăind lemne
de zidire, au făcut chilii, au îngrădit ogradă şi se străduiau cu îndoită
osteneală trupească şi duhovnicească; cu trupul ostenindu-se la zidirea mănăstirii,
iar cu duhul luptînd împotriva diavolilor, înarmîndu-se cu rugăciunea şi cu
postul, iar hrană aveau din sudoarea feţei lor, lucrînd pămîntul cu sapa şi
semănînd seminţe; iar Dumnezeu întărea pe robii Săi, privind de sus spre dînşii
cu milostivire şi ajutîndu-i în toate lucrările lor.
Trecînd cîtăva vreme, fericitul Ghermano a trebuit să se ducă
în partea cealaltă de mare pentru o nevoie, unde zăbovind cîteva zile, cînd
a voit să se întoarcă în insulă, n-a putut pentru că, fiind toamnă, timpul
începuse a se răci, erau zăpezi şi vifore mari, marea se învăluia cu valuri
neîmblînzite, gheaţa plutea pe mare şi nici un fel de corabie nu putea să
înoate pe luciul acela, spre insula Soloveţului. De aceea stareţul Ghermano
a iernat pe malul acela pînă în primăvară, iar fericitul Zosima a rămas singur
în insulă. Deci, întîi se mîhnea cu cugetul pentru stareţul Ghermano, apoi
şi-a aruncat grija spre Dumnezeu, grăind ca David: Spre Tine sînt aruncat
din pîntecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu, nu Te depărta de la mine.
Şi iarăşi: Întru Tine m-am întărit din pîntecele maicii mele, Tu eşti acoperitorul
meu. Şi a început a se nevoi mai mult, adăugînd osteneli peste osteneli,
petrecînd în neîncetată rugăciune şi postire.
Iar diavolii, neputînd să vadă o viaţă îmbunătăţită ca aceea
a lui, nici suferind să fie batjocoriţi de dînsul, au ridicat asupra lui multe
uneltiri. Uneori îl aruncau în trîndăvie, alteori îi năluceau diferite spaime,
făcîndu-i oarecare necazuri, ca să înfricoşeze pe ostaşul lui Hristos cel
neînfricat şi să clatine pe cel neclătinat. Uneori se închipuiau în fiare
sălbatice şi în şerpi, se repezeau asupra lui cu asprime, în tăria puterii
lor, ca şi cum ar fi vrut să-l rupă şi să-l înghită.
Dar robul lui Dumnezeu se împotrivea lor cu semnul Crucii
şi cu rugăciunea şi îi batjocorea, zicîndu-le: "O, neputincioasă putere a
vrăjmaşului! De aţi luat asupra mea putere de la Dumnezeu, apoi faceţi ceea
ce voiţi; iar de nu, de ce vă osteniţi în deşert?" Şi cînta din psalmii lui
David: Umblînd m-au înconjurat şi în numele Domnului i-am înfrînt pe ei.
Şi iarăşi: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui. Şi
adăuga rugăciunea către Dumnezeu cu umilinţă, grăind: "Dumnezeule veşnic,
Împărate Cel fără de început, Făcătorule şi Stăpîne, Tu eşti Împăratul celor
ce împărăţesc şi Domnul celor ce domnesc; Tu eşti Mîntuitorul sufletelor şi
Izbăvitorul celor ce cred în Tine; Tu eşti nădejdea celor ce se ostenesc şi
aşteptarea celor ce sînt departe pe mare; Tu eşti povăţuitorul robilor Tăi,
Tu eşti iubitorul a tot binele, Tu eşti Mîngîietorul celor ce plîng, Tu eşti
bucuria sfinţilor, Tu eşti viaţa cea veşnică, lumina cea neapusă şi izvorul
sfinţeniei; Tu eşti slava lui Dumnezeu Tatăl şi împlinirea Sfîntului Duh;
Tu eşti Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui şi stăpîneşti în veci. Deci, pe Tine
Te rog eu robul Tău, căzînd cu smerenie la Tine, ascultă-mi rugăciunea mea
în ceasul acesta, Preasfinte Împărate şi Preabunule Doamne, să nu-ţi întorci
faţa de la rugăciunea mea, ci mă izbăveşte din gura pierzătorului balaur,
care cască gura asupra mea şi vrea să mă înghită. Păzeşte-mă de amăgirea diavolească,
ca prin puterea sfinţilor Tăi îngeri, îngrădindu-mă şi scutindu-mă, să scap
din dinţii lui şi să cîştig mîntuire de la Tine Stăpîne al meu, în Care cred
şi spre Care nădăjduiesc şi Te slăvesc împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh
în veci".
Astfel rugîndu-se cuviosul, izgonea de la el năvălirile vrăjmaşului
şi diavolii se risipeau de semnul Crucii şi de rugăciunea lui, ca praful de
vînt; iar el rămînea fără vătămare cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu. S-a mai
întîmplat încă sfîntului şi altă ispitire în aceeaşi vreme. Fiind iarnă mare,
se sfîrşea hrana ce era adunată de o vară şi se îndoia cu gîndul, cu ce se
va hrăni pînă vara; pentru că îi făceau necaz vrăjmaşii cei nevăzuţi, de foametea
ce îl aştepta şi îl înfricoşau cu moartea cea fără de vreme. Iar cuviosul
socotind în sine şi-a adus aminte de ceea ce s-a zis de Domnul în Evanghelie:
Să nu vă îngrijiţi de ce veţi mînca, sau să nu vă îngrijiţi de ziua
de mîine, ci să căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui
şi acestea toate vi se vor adăuga; pentru că ştie Tatăl vostru Cel
ceresc de ce aveţi trebuinţă". Deci, toată grija, punînd-o spre Dumnezeu,
Purtătorul de grijă a toate, se mîngîia cu cuvintele psalmistului: Aruncă
spre Domnul grija ta şi El te va hrăni.
Astfel mîngîindu-se el, izgonea îndoiala ce se aducea de la
vrăjmaş. Iar Dumnezeu, nelăsînd pe plăcutul Său cel ce nădăjduia spre Dînsul,
a trimis la el doi bărbaţi necunoscuţi, avînd o coşniţă cu ei, precum este
obiceiul oamenilor, care vieţuiesc pe lîngă mare, de a avea sarcini în călătoriile
cele de iarnă plină de pîine, făină şi unt şi au dat-o cuviosului, zicîndu-i:
"Părinte, de voieşti, poţi să iei din sarcina aceasta să mănînci, iar noi
vom veni la tine, cînd ne va porunci Domnul". Zicîndu-i aceasta, s-au dus
îndată şi cuviosul nu s-a grăbit să-i întrebe de unde sînt, iar ei n-au mai
adaos a se arăta sfîntului. Apoi multă vreme fericitul Zosima, aşteptînd pe
bărbaţii aceia, după ce a văzut că nu se mai întorc, a cunoscut că aceea este
o cercetare dumnezeiască; şi mulţumea Domnului pentru milostiva Lui purtare
de grijă pentru dînsul şi pentru darul cel nespus.
Trecînd iarna, stareţul Ghermano a venit, aducînd cu sine
pe un om din mireni, anume Marcu, cu meşteşugul pescar şi cu hrană destulă
pentru multă vreme, încă şi mreji pentru vînatul peştelui. Şi nu după multă
vreme, Marcu a primit rînduiala monahicească, apoi şi alţi mulţi, dorind mîntuirea
lor, au început a veni la ei, a vieţui împreună, zidindu-şi chilii şi cîştigîndu-şi
hrana lor prin osteneala mîinilor. Deci, sîrguindu-se Cuviosul Zosima, a zidit
o biserică mică în numele Domnului nostru Iisus Hristos, spre pomenirea Schimbării
la Faţă, celei cu dumnezeiască cuviinţă, în acel loc unde i s-a făcut vedenia
Bisericii, ce s-a arătat cu strălucire de lumină negrăită; apoi a făcut lîngă
biserică şi o trapeză mică şi a început viaţa de obşte. Şi a trimis pe unul
din fraţi la marea cetate Novgorod, la arhiereul Iona, să ceară binecuvîntare
pentru sfinţirea bisericii şi să le dea egumen mănăstirii lor celei pustniceşti.
Iar arhiereul le-a trimis degrabă binecuvîntare şi pe un ieromonah Pavel,
ca să le fie egumen. Şi s-a bucurat Cuviosul Zosima, ca şi fericitul Ghermano
şi toţi fraţii, de binecuvîntarea arhierească şi de egumen. După aceea au
sfinţit biserica şi mănăstirea spre slava lui Dumnezeu şi astfel s-a început
preacinstitul şi preamăritul locaş al Soloveţului. Însă nu după multă vreme
egumenul Pavel, nesuferind osteneala pustiei, s-a întors în cetate. După el
a fost alt egumen, anume Teodosie, dar şi acela s-a dus, şi s-au sfătuit fraţii
cu cuviosul, ca să nu-şi ia egumen din alte mănăstiri, ci să-şi aleagă din
cei ce sînt între dînşii.
Apoi şi un alt sfat au adăugat fraţii, ca pe însuşi Cuviosul
Zosima să-l aleagă la proestoşie, care lucru l-au şi făcut. Pentru că mergînd
înainte unul din fraţi la marele Novgorod, a rugat pe arhiereu, ca prin scrisoare
să cheme pe părintele lor şi să-l hirotonească preot şi egumen, chiar nevrînd.
Şi a făcut aşa arhiereul, trimiţînd o scrisoare cuviosului, prin care l-a
chemat la sine şi l-a silit să primească preoţia şi egumenia şi dîndu-i pentru
cale destule, l-a liberat cu cinste. Asemenea şi mulţi din cetăţeni au dat
multe cuviosului, pentru trebuinţa mănăstirească: vase şi veşminte, argint
şi pîine îndestulată. Şi a venit cuviosul în locaşul său strălucind cu cinstea
preoţiei şi cu dregătoria egumeniei şi a fost întîmpinat cu cinste, toţi veselindu-se
de părintele lor. Iar cînd cuviosul a început a sluji cea dintîi Sfîntă Liturghie
în locaşul său, s-a făcut asupra lui o dumnezeiască minune, de toţi văzută;
pentru că faţa lui s-a luminat cu darul Sfîntului Duh, ca o faţă de înger
şi s-a umplut biserica de o bună mireasmă mare, care era încredinţată mărturie
a vredniciei lui, căci cu vrednicie a luat cinstea preoţiei şi toţi s-au bucurat
mult de un păstor ca acesta al lor plin de darul lui Dumnezeu şi au preamărit
pe Hristos.
S-au întîmplat atunci nişte neguţători şi cuviosul le-a dat
prescura de la slujirea Liturghiei; iar ei prin nebăgare de seamă au pierdut-o
şi un frate anume Macarie, a văzut un cîine, muşcînd cu gura şi apropiindu-se,
nimic n-a aflat, decît numai prescura aceea; şi aducînd-o la Cuviosul Zosima,
i-a spus ce văzuse şi se minunau cei ce au auzit. După aceasta Cuviosul Zosima,
văzînd că din zi în zi se înmulţesc fraţii, încît acum nu mai încăpea biserica
pe cei ce se adunau la obişnuita cîntare, s-a sîrguit să zidească o biserică
mai mare, ca să poată toţi să încapă la soborniceasca pravilă a bisericii;
apoi a făcut şi chilii multe şi a lărgit mănăstirea.
Iar după cîţiva ani şi-a adus aminte de Cuviosul Savatie,
care s-a nevoit mult în ostenelile monahiceşti în acea insulă şi i-a fost
jale de el; căci cinstitele lui moaşte se odihnesc aiurea, unde a răposat,
lîngă rîul Viga. Deci, s-a sfătuit cu fraţii să aducă moaştele Cuviosului
Savatie de la Viga la dînşii unde a petrecut mulţi ani viaţă pustnicească.
El încă sfătuindu-se despre aceasta, i-a venit o scrisoare din locaşul Preacuratei
Născătoarei de Dumnezeu, de la Iezerul Alb, adusă de un monah al mănăstirii
Cuviosului Chiril şi trimisă la Cuviosul Zosima. În ea era scris astfel:
"Dar şi milă de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus
Hristos, iubitule întru Hristos, duhovnicescule povăţuitor, de Dumnezeu iubite
egumene Zosima; cu toţi fraţii întru Hristos să te bucuri! Am auzit de la
cei ce vin din părţile voastre la noi, despre ostrovul Soloveţului, că pentru
greutatea mării, era nelocuit de oameni mulţi ani, aproape de cînd a început
a străluci soarele pe cer. Iar acum auzim că în ostrovul acela, cu dumnezeiasca
voie şi cu mijlocirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi cu sîrguinţa pentru
Dumnezeu, a iubirii voastre de osteneală, s-a făcut vieţuire monahilor şi
s-a făcut mănăstire cinstitei Schimbări la Faţă a Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului
nostru Iisus Hristos; unde s-au adunat mulţime de fraţi şi toate s-au rînduit
cu rugăciunile Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. Însă numai de un bine vă lipsiţi,
că anume Cuviosul Savatie este uitat de voi, el care mai înainte de a voastră
iubire de osteneală a vieţuit în acel loc după Dumnezeu şi şi-a sfîrşit viaţa
sa în postiri şi în osteneli. El în cuvioasele sale fapte era desăvîrşit,
ca şi cuvioşii părinţi cei de demult; şi astfel el, cu tot sufletul iubind
pe Hristos, s-a lepădat de lume şi a cîştigat fericitul sfîrşit, bucurîndu-se.
Pentru că unii din fraţii din mănăstirea noastră, care au fost la Novgorod,
au auzit povestirea unui bărbat iubitor de Dumnezeu, anume Ioan, care făcea
negoţ. Acesta plutind pe mare, a fost la rîul Viga, unde s-a învrednicit a
vedea viu pe Cuviosul Savatie şi a auzit de la dînsul învăţătură duhovnicească.
Apoi mutîndu-se cu sufletul la Dumnezeu, a îngropat cinstitul trup al aceluia,
cîntîndu-i cele de deasupra gropii împreună cu egumenul Natanail.
Şi a spus acel Ioan fraţilor noştri, cum s-a făcut pe mare
o minune şi cum pe Teodor, fratele lui, de furtună şi de înecare l-a păzit
Dumnezeu, cu rugăciunile Cuviosului Savatie; şi altele, precum am auzit. Apoi
se făcuseră semne şi minuni la mormîntul lui, pentru că a plăcut lui Dumnezeu
şi noi sîntem martori ai vieţii lui îmbunătăţite. Căci acest fericit părinte
a vieţuit mulţi ani cu noi, în casa Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, în
mănăstirea lui Chiril. Pentru aceasta scriem acum sfinţiei voastre, dîndu-vă
sfat duhovnicesc, să nu vă lipsiţi de un dar ca acesta, ci să aduceţi cît
mai repede la voi, pe acest cuvios şi fericit Savatie. Că unde s-a ostenit
mulţi ani, acolo să fie puse şi cinstitele lui moaşte. Fiţi sănătoşi în Iisus
Hristos, Viaţa cea veşnică şi vă rugaţi pentru noi ca nişte iubitori de Dumnezeu,
ca să ne scape Domnul, cu rugăciunile Cuviosului Savatie, de toate răutăţile
ce năvălesc asupra noastră".
O scrisoare ca aceasta luînd-o şi citind-o fericitul Zosima,
egumenul Soloveţului, s-a veselit cu duhul, şi cu toţi fraţii au grăit într-un
glas: "Nu este aceasta de la oameni, ci de la Dumnezeu". Şi îndată, pregătind
o corabie, s-a dus Cuviosul Zosima cu mulţime de fraţi în partea cealaltă,
suflîndu-le vîntul spre ajutor şi ajungînd la casa de rugăciune, care era
pe malul rîului Viga, au săpat mormîntul Cuviosului Savatie şi s-a umplut
văzduhul de mireasmă plăcută. Iar cînd au descoperit racla, au văzut pe plăcutul
lui Dumnezeu şi l-au dus în corabie cu cîntări de psalmi. Apoi vîntul suflînd
cu bună sporire, au călătorit bine şi au ajuns degrabă la locaşul lor, bucurîndu-se
şi mulţumind lui Hristos de cîştigarea acestei comori duhovniceşti, adică
de moaştele Sfîntului Savatie Cuviosul. Apoi le-au pus în pămînt după Altar,
lîngă biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei adormiri
şi, zidind bolniţă, a pus sfinte icoane, şi cîţi bolnavi alergau cu credinţă,
cîştigau tămăduiri de la mormîntul Cuviosului Savatie, prin sfintele lui rugăciuni.
Fericitul Zosima, mergînd în toate nopţile în bolniţa aceea,
se ruga şi făcea multe închinăciuni, pînă la cîntarea Utreniei. Iar mai sus
pomenitul negustor Ioan, care slujise odată îngropării Sfîntului Savatie,
avînd mare dragoste şi credinţă către dînsul, cu fratele său Teodor, cel izbăvit
de la înec, au zugrăvit chipul Cuviosului Savatie şi, aducîndu-l în mănăstirea
Soloveţului, l-au dat egumenului Zosima cu multe lucruri trebuincioase locaşului.
Iar egumenul, primind cu dragoste cinstitul chip al lui Savatie şi sărutîndu-l,
l-a pus deasupra mormîntului şi grăia către chipul cuviosului ca şi către
un om viu: "O, robul lui Dumnezeu, deşi ţi-ai sfîrşit vremelnica ta viaţă
cu trupul, dar cu duhul să nu te depărtezi de la noi, ci să ne duci de mînă
la Hristos Dumnezeu, povăţuindu-ne să călătorim după poruncile Domnului, să
ne purtăm crucea noastră şi să urmăm Stăpînului nostru. Tu, cuvioase, avînd
îndrăzneală către Hristos şi către Preacurata Maică a lui Dumnezeu, fii rugător
şi mijlocitor pentru noi nevrednicii, cei ce vieţuim în acest sfînt locaş,
al cărui începător tu eşti; fii apărător şi ajutător acestei cete de Dumnezeu
adunată, ca vieţuind în locul acesta, păzindu-ne prin rugăciunile tale, să
petrecem nevătămaţi de diavoli şi de oameni, slăvind pe Sfînta Treime, pe
Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh".
Înflorind locaşul Soloveţului, cu darul lui Dumnezeu, din
zi în zi înmulţindu-se şi înfrumuseţîndu-se cu monahii cei îmbunătăţiţi şi
cu alesele strădanii ale Cuviosului Zosima, diavolul, urîtorul binelui, se
aprindea de zavistie şi neputînd să facă ceva - deoarece era izgonit şi ruşinat
de fericitul Zosima şi de ceilalţi buni nevoitori -, a îndemnat pe nişte oameni
răi să facă supărare sfîntului locaş, ca să necăjească pe începătorul lui
şi pe fraţi. Deci, prin îndemnarea diavolească au început a veni în insula
Soloveţului mulţi din locuitorii boiereşti şi din slujitorii dregătorilor
şi moştenitorii pămîntului Corila, care pescuiau peşte din lacuri; iar pentru
trebuinţa mănăstirii nu lăsau să se vîneze nicidecum; zicînd că ei sînt moştenitori
şi stăpînitori ai insulei aceleia. Iar pe Cuviosul Zosima şi pe toţi monahii
îi defăimau cu necinste şi cu cuvinte ocărîtoare, le făceau multe supărări,
se lăudau că vor risipi mănăstirea şi pe monahi îi vor izgoni de acolo. Deci,
a fost nevoit cuviosul să meargă la marele Novgorod, la arhiepiscopul Teofil,
să ceară ajutor şi apărare şi luînd pe unii din ucenicii săi, s-a dus. Ajungînd
la cetate şi închinîndu-se arhiepiscopului, i-a pus înainte rugămintea sa
pentru locaşul cel tulburat de oamenii mireni.
Arhiepiscopul i-a grăit: "Eu, părinte, cu ajutorul lui Dumnezeu
sînt gata să dau ajutor mănăstirii tale, dar mai întîi este trebuinţă să spui
despre aceasta boierilor celor mai mari care stăpînesc cetatea şi după sfătuirea
lor să vă dau ajutor". Apoi Cuviosul Zosima s-a dus la boieri cu rugăminte
şi umblînd prin casele lor, cerea milă, ca să nu lase a se risipi mănăstirea
lor şi locul cel sfinţit al lui Dumnezeu să nu-l dea în stăpînirea oamenilor
mireni. Şi toţi boierii care stăpîneau cetatea au făgăduit să ajute mănăstirii
lui. Apoi s-a dus la o jupîneasă văduvă, anume Marta, care era una din jupînesele
cele mari ale cetăţii aceleia, voind s-o roage pentru locaşul său, deoarece
sătenii şi robii ei se duceau adeseori la insula Soloveţului şi făceau multe
necazuri mănăstirii.
Ea, auzind de la robi venirea lui, a poruncit să izgonească
pe sfînt cu necinste de la casa sa. Iar robul lui Dumnezeu a primit cu răbdare
acea necinstită izgonire, iar către ucenicii săi a grăit: "Să ştiţi că vor
veni zile, în care vieţuitorii acestei case nu vor mai face urme cu paşii
prin casa aceasta, căci se vor închide uşile acestei case şi nu se vor mai
deschide şi curtea aceasta va rămîne pustie". Zicînd aceasta, a tăcut şi s-au
împlinit toate acelea la vremea lor, precum le-a proorocit cuviosul.
După aceasta arhiepiscopul, chemînd pe boieri la dînsul, le-a
spus despre supărările ce se făceau de locuitori Fericitului Zosima şi locaşului
lui, iar boierii toţi într-un glas au voit să ajute cuviosului. Au dăruit
toată insula locaşului lui, i-au dat scrisoare pentru stăpînirea ei şi au
pus pe scrisoare opt peceţi de plumb. Cea dintîi a arhiepiscopului, a doua
a voievodului, a treia a polcovnicului, apoi cinci peceţi cu cinci margini
ale cetăţii. Şi a dăruit pe cuvios cu multe din cele trebuitoare: cu vase
bisericeşti, cu veşminte preoţeşti, cu aur şi cu argint pentru trebuinţa mănăstirii,
cu mulţime de pîine şi a făgăduit ca de atunci înainte să ajute mănăstirea
lui la toate. Auzind acestea toate jupîneasa Marta cea mai sus zisă şi înştiinţîndu-se
încă şi de îmbunătăţita viaţă a Fericitului Zosima de la mulţi bărbaţi vrednici
de credinţă, că este adevărat rob al lui Dumnezeu, s-a căit că a mîhnit pe
cuvios şi, trimiţînd rugăminte, l-a chemat la masă la dînsa. Iar el, fiind
fără răutate, s-a dus la masa ei.
Intrînd în casa ei, a binecuvîntat pe jupîneasa, împreună
cu fiii şi cu fiicele sale şi l-a pus pe el la mijlocul ospăţului şi toţi
mîncau, beau şi se veseleau. Iar cuviosul şezînd cu smerenie şi cu blîndeţe,
tăcea, gustînd puţină hrană după obiceiul său. Iarăşi privind la cei ce şedeau,
s-a mirat, apoi plecînd capul în jos nu zicea nimic, pentru că a văzut o minunată
vedenie. Şi iarăşi privind, a doua şi a treia oară, a văzut aceeaşi vedenie.
Căci vedea şase bărbaţi din cei mai mari fără capete, care şedeau la ospăţul
acela; şi se mira robul lui Dumnezeu de ceea ce vedea, cum acei oameni şed
şi se ospătează, iar capete nu au. Şi înţelegînd ceea ce era să fie, a clătinat
cu capul, a suspinat şi a lăcrimat şi apoi n-a mai gustat nimic din cele ce
se puneau la masă, deşi era silit cu poftiri.
După masă, jupîneasa Marta, cerîndu-şi iertare de la cuviosul
pentru mîhnirea făcută lui de către dînsa, a dat mănăstirii lui un sat, lîngă
rîul Suma la liman. Şi ieşind cuviosul din casa ei, Daniil, ucenicul lui,
avînd îndrăznire către dînsul, îl întreba cu osîrdnică rugăminte pentru ce
în vremea mesei privind de trei ori către cei ce şedeau, a clătinat cu capul
şi, suspinînd, a plîns şi n-a mai gustat nimic din bucatele cele puse înainte.
Şi a grăit cuviosul ucenicului: "Fiule, ai îngreunat ca şi Elisei pe Ilie,
însă nu voi ascunde judecăţile lui Dumnezeu cele negrăite, care au a se împlini
la vremea lor; dar să păzeşti taina aceasta, pînă ce va fi împlinirea dumnezeieştilor
porunci. Eu am văzut şase bărbaţi, din cei mai mari boieri ai cetăţii, şezînd
la ospăţ fără capete şi, văzînd aceea, m-am mirat mult cu spaimă şi nu puteam
nici mîncare, nici băutură să duc la gura mea de vedenia cea de spaimă şi
socotesc că acestor bărbaţi li se vor tăia capetele degrabă. Însă te fereşte,
o fiule, ca să nu spui nimănui, despre ceea ce auzi de la mine".
După aceasta cuviosul s-a întors la locaşul său cu scrisoarea
cea întăritoare şi cu multe dăruiri de la iubitorii de Dumnezeu. Şi trecînd
nu multă vreme, s-a făcut înştiinţare, că marele voievod Ioan Vasilievici,
singur stăpînitor a toată Rusia, venind cu mare putere la marele Novgorod,
a pedepsit cu moarte pe unii din boierii cetăţii, ca şi ceilalţi să aibă frică.
În acel timp s-au tăiat capetele celor şase bărbaţi, pe care cuviosul i-a
văzut şezînd la masă fără capete, în casa jupînesei Marta; ba încă şi jupîneasa
Marta din porunca marelui voievod, a fost trimisă cu fiii săi în surghiun
în cel mai de jos Novgorod. Iar averea ei a fost jefuită şi a rămas pustie
după proorocirea Cuviosului Zosima, cum a proorocit în ceasul acela, cînd
a fost izgonit cu necinste din casa acelei jupînese.
După toate acestea, cuviosul vieţuind mulţi ani şi isprăvindu-şi
toată fapta bună, i s-a apropiat vremea fericitului său sfîrşit, pentru că
era plin de zile şi de osteneli plăcute lui Dumnezeu. Pregătindu-şi lui mai
devreme mormînt, şi căutînd spre dînsul, plîngea totdeauna, avîndu-şi moartea
sa întru pomenire şi gătindu-se mai înainte de ieşire. Apoi, simţindu-şi plecarea
sa la Dumnezeu, îmbolnăvindu-se cu trupul şi slăbind de bătrîneţe şi de osteneli
multe, a chemat fraţii şi a grăit către dînşii: "Fraţilor şi fiilor, iată,
mă duc din această vremelnică viaţă, iar pe voi vă dau milostivului Dumnezeu
şi Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Deci, spuneţi pe cine doriţi să aveţi
după Dumnezeu egumen în locul meu". Iar fraţii toţi cu lacrimi au strigat
ca şi cu o gură, zicînd: "Am voi, părinte şi păstorule al nostru, ca toţi
cu tine să ne îngropăm, dar nu este aceasta în puterea noastră, pentru că
una este judecata omenească şi alta a lui Dumnezeu. Iar Stăpînul nostru Iisus
Hristos, Dumnezeul nostru, Cel ce ţi-a vestit ducerea ta la veşnicele locaşuri,
Acela poate să ne dea prin tine povăţuitor, pe care El îl ştie, ca să poată
a ne îndrepta spre mîntuire; iar binecuvîntarea şi rugăciunile cuvioşiei tale
să se odihnească peste noi, că tu eşti, după Dumnezeu, părintele nostru şi
precum ai avut grijă de smerenia noastră în viaţa aceasta, aşa ne rugăm ţie,
ca şi după ducerea ta către Dumnezeu, să nu ne laşi sărmani".
Acestea zicîndu-le fraţii, au încetat de a mai vorbi, dar
n-au încetat din plîngerea şi din tînguirea cea multă. Iar cuviosul iarăşi
a grăit către dînşii: "Fiilor, v-am mai spus că vă dau în mîinile Domnului
şi ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, iar pentru egumen, deoarece v-aţi
pus nădejdea către Dumnezeu, spre Preacurata Maica lui Dumnezeu şi spre a
mea smerenie, să vă fie vouă Arsenie egumen, ca unul ce este bărbat vrednic
pentru chivernisirea mănăstirii şi a fraţilor". Deci, cuviosul a încredinţat
egumenia lui Arsenie, bărbatul cel îmbunătăţit şi iscusit. Şi a grăit către
Arsenie: "Iată, frate, te pun pe tine după Dumnezeu rînduitor şi ocîrmuitor
sfîntului locaşului acestuia şi tuturor fraţilor adunaţi pentru dragostea
lui Dumnezeu.
Deci, păzeşte ca să nu rămînă nepăzite ceva din mănăsti-reştile
rînduieli; cele alcătuite din apostoleştile învăţături şi din predaniile Sfinţilor
Părinţi, cele pentru soborniceasca cîntare bisericească şi pentru rînduiala
trapezei, precum şi pentru toată rînduiala şi obiceiul mănăstiresc, cel aşezat
prin a noastră smerenie după Dumnezeu; pe toate întregi şi neschimbate să
le păzeşti. Iar Domnul să îndrepteze paşii voştri spre lucrarea poruncilor
Lui, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpînei noastre Fecioare de Dumnezeu
Născătoare şi ale tuturor sfinţilor şi cu rugăciunile plăcutului său, Cuviosului
Savatie. Domnul nostru Iisus Hristos să vă păzească de toate bîntuielile vrăjmaşului
şi întru dumnezeiasca dragoste să vă întărească. Iar eu, deşi mă despart de
voi cu trupul, dîndu-mi datoria firii celei muritoare, dar cu duhul voi fi
nedepărtat de voi. Şi aceasta să vă fie vouă în ştire: de voi afla dar înaintea
lui Dumnezeu, după a mea ducere, locaşul se va înmulţi şi mai mult şi se vor
aduna mulţime de fraţi pentru dragostea lui Hristos şi se va umple locul acesta
de îndestulare duhovnicească şi întru trebuinţele trupeşti scădere nu va fi".
Aceasta zicînd-o cuviosul către fraţi şi învăţîndu-i, i-a
sărutat cu sărutare duhovnicească pe fiecare şi, dînd tuturor binecuvîn-tare,
şi-a ridicat mîinile şi s-a rugat pentru locaş şi pentru toată turma sa cea
duhovnicească, precum şi pentru dînsul. Apoi însemnîndu-se cu Sfînta Cruce,
a zis: "Pace vouă". Şi iarăşi ridicîndu-şi ochii către Dumnezeu a grăit: "Stăpîne,
Iubitorule de oameni, învredniceşte-mă ca să stau de-a dreapta Ta, cînd vei
veni întru slavă să judeci viii şi morţii şi să răsplăteşti fiecăruia după
lucrurile lui".
Acestea grăindu-le, s-a culcat şi şi-a dat sfîntul său suflet
în mîinile Domnului, pe Care L-a iubit şi Căruia din tinereţe I-a slujit cu
cuvioşie şi dreptate. Cuviosul Părintele nostru Zosima, a murit în anul de
la facerea lumii 6986, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, în anul
1478, în 17 zile ale lunii Aprilie. Şi plîngeau după dînsul fraţii cu multe
tînguiri. Şi cîntînd cele trebuincioase îngropării, l-au pus în mormîntul
pe care l-a săpat cu mîinile sale, fiind încă viu, după altarul bisericii
Schimbării la Faţă a Domnului. După aceea, şi gropniţă deasupra moaştelor
cuviosului au zidit şi icoane sfinte ale lui Hristos şi ale Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu au pus într-însa. Apoi, venind fraţii cu lumînări, se rugau acolo.
Şi se făceau şi minuni la mormîntul cuviosului şi tămăduiri bolnavilor se
dădeau; chiar şi acum se dau vindecări acolo celor ce cu credinţă aleargă.
Căci precum s-a făgăduit, ducîndu-se cu sufletul către Domnul, că nu-şi va
lăsa locul unde s-a nevoit, ci cu duhul va petrece cu ucenicii lui. Astfel,
îşi împlineşte făgăduinţa sa din locaşurile cele de sus, cercetînd locaşul
cel de jos şi venind la dînsul de faţă nevăzut. Iar uneori arătîndu-se unora
pe pămînt şi pe ape, în nevoi le ajută. Şi de multe ori era văzut pe mare,
în vremea învăluirii corăbiei îndreptînd-o, viforul alinîndu-l, iar uneori
se vedea stînd în biserică în mijlocul soborului fraţilor. La început, după
moartea sa, în a noua zi, s-a arătat monahului Daniil, vestindu-i, cum că
de duhurile văzduhului şi de mult meşteşugitele curse a scăpat, cu mila lui
Dumnezeu şi că este numărat în ceata cuvioşilor.
Şi stareţului Tarasie i s-a arătat în vederea ochilor la mormîntul
său; asemenea şi lui Gherasim, ucenicului său, într-o zi de Duminică după
Utrenie, mergînd de la gropniţa Cuviosului Savatie şi căutînd spre Gherasim,
i-a zis: "Nevoieşte-te, fiule, ca după ostenelile tale să-ţi primeşti răsplătirea!"
Şi a doua oară acelaşi Gherasim l-a văzut, în vremea dumnezeieştii Liturghii,
în Sfînta şi Marea Joi, stînd în soborul bisericii şi cînd se împărtăşeau
fraţii, a zis Cuviosul Zosima către Gherasim: "Mergi şi tu de te împărtăşeşte!"
Atunci cuviosul a stat aproape de Sfintele Taine, pînă ce toţi s-au împărtăşit.
Ieromonahului Dositei, în vremea rugăciunii Pavecerniţei, stînd în pridvorul
bisericii şi rugîndu-se pentru un frate îndrăcit cu mintea sa, i s-a arătat
cuviosul, zicîndu-i: "Nu-i este acelui frate de folos tămăduirea, pentru care
tu te rogi, ci i se cade a petrece întru acea pătimire!" Pe stareţul Teodul,
care din întîmplare alunecase şi căzuse la pămînt şi foarte se zdruncinase
cu trupul, încît zăcea bolnav pe pat, neputînd să se scoale la obişnuita sa
pravilă, Cuviosul Zosima, venind într-o seară, tîrziu, în chilia lui şi bătînd
în uşă, cu rugăciune l-a sculat sănătos. Din nişte arătări ca acestea ale
lui, este încredinţat lucru, că nu se depărtează de la locul său şi nu părăseşte
părintele cel iubitor de fii, pe fiii săi cei ce se nevoiesc în acel loc;
iar tuturor celor ce-l cheamă cu credinţă, le dă grabnic ajutor.
Monahul Mitrofan a mărturisit despre sine că pe cînd era în
lume şi plutea pe mare făcînd neguţătorie, într-o vreme s-a ridicat furtună
pe mare şi a fost luntrea lui purtată de valuri ca la treizeci de zile. Apoi
mai multe vînturi şi învăluiri s-au ridicat şi mare furtună s-a făcut, iar
luntrea era acoperită de valuri, iar cei ce erau într-însa se deznădăjduiseră
de viaţă şi se rugau lui Dumnezeu şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi
şi-au adus aminte de Cuviosul Zosima, făcătorul de minuni al Soloveţului şi
l-au chemat spre ajutor şi îndată au văzut pe cuvios şezînd la cîrmă. Apoi,
întinzîndu-şi poalele mantiei sale cu amîndouă mîinile spre amîndouă părţile
luntrei, împingea în lături valurile mării ce năvăleau şi trecea luntrea prin
valuri fără primejdie. Astfel a fost cuviosul ziua şi noaptea, îndreptînd
corabia, apărînd-o de valuri şi de înecare, pînă ce a sosit luntrea la mal
şi s-a făcut nevăzut cîrmaciul acela străin.
Monahul Elisei îmbolnăvindu-se pe calea apei şi schima călugăriei
foarte mult dorind-o, Cuviosul Zosima, arătîndu-se bolnavului fiind în corabie,
l-a făcut sănătos pînă ce a luat sfînta schimă şi s-a împărtăşit cu dumnezeieştile
Taine. Apoi iarăşi culcîndu-se, s-a odihnit întru Domnul. Un mirean Nicon,
muncindu-se de diavoli şi în gropniţa Cuviosului Zosima fiind dus, prin arătarea
sa, Cuviosul l-a izbăvit din muncirea vrăjmaşului şi l-a trimis acasă sănătos.
Un lucrător de pămînt, care se numea Gorean, orbind, Cuviosul
Zosima i-a dăruit vederea la mormîntul său. Apoi şi a doua oară orbind pentru
necredinţa sa, dar alergînd cu pocăinţă la mormîntul Cuviosului şi cu lacrimi
rugîndu-se, i-a dat tămăduire ochilor lui. Şi alte multe feluri de boli a
tămăduit la mulţi, fiind chemat cu credinţă numele cel sfînt al lui. Dar nu
numai Cuviosul Zosima, ci de multe ori şi Cuviosul Savatie se arăta şi de
mulţi se vedeau amîndoi făcătorii de minuni. Un frate, Iosif, fiind odată
în insula ce se chema Cuzov, fiind ca la treizeci de stadii departe de insula
Soloveţului, într-o noapte nedormind şi rugîndu-se, s-a suit la munte. Atunci
a căutat spre mănăstirea Soloveţului şi a văzut în mijlocul mănăstirii doi
stîlpi de foc, care ajungeau de la pămînt pînă la cer şi străluceau foarte.
Apoi a spus aceasta la alţi fraţi şi ei i-au zis: "Iată începătorii mănăstirii
Soloveţului! Cuvioşii Părinţi, Zosima şi Savatie, strălucesc din mormintele
lor, pentru că sînt stîlpi duhovniceşti cu adevărat, luminîndu-se cu razele
darului lui Dumnezeu".
Doi fraţi, Savatie şi Terapont, la sfîrşitul sfintelor 40
de zile, au fost trimişi la o slujbă în Virm, pentru că acolo era la liman
metocul mănăstirii şi toate cele de trebuinţă se aflau într-însul. Iar pe
cînd pluteau şi se apropiau de insula ce se numea Mufmui, care este departe
ca la şaizeci de stadii de la Soloveţ, unul dintre dînşii, anume Savatie,
a văzut la marginea insulei aceleia doi stîlpi roşii, nu prea mari. Şi cînd
a sosit acolo, a aflat lîngă piatră o căsuţă mică şi într-însa doi oameni
goi şi flămînzi, cu picioarele obosite, fiind abea vii. Pentru că la începutul
iernii, spărgîndu-se acolo vasul pe apă, au rămas în insulă acei doi oameni
şi au iernat, netrecînd nimeni pe acolo ca să-i ia. Aceia văzînd pe monahi,
au strigat către dînşii, zicînd: "Domnilor, cine sînteţi voi? Oare stareţii
de la Soloveţ v-au trimis pe voi?" Iar Savatie şi Terapont i-au întrebat:
"De care stareţi de la Soloveţ ziceţi voi?" Răspuns-au bolnavii, zicînd: "Doi
stareţi cinstiţi venind aici, ne-au cercetat pe noi. Numele unuia era Zosima,
iar al altuia Savatie. Şi cînd veneau la noi, atunci ni se uşura durerea şi
foamea ni se ducea şi frigul înceta. Dar şi acum au fost la noi înaintea venirii
voastre şi ne-au zis: "Nu vă mîhniţi, că acum vom trimite după voi"". Aceasta
auzind monahii cei trimişi la slujbă, s-au mirat şi, întărind cu hrană pe
cei bolnavi, i-au luat cu ei în luntre şi i-au dus în mănăstire.
O femeie îndrăcită, anume Maria, soţia unui bărbat cu numele
Onisim, fiind adusă în mănăstirea Soloveţului, Cuvioşii Părinţi Zosima şi
Savatie, prin a lor arătare au tămăduit-o, izgonind dintr-însa pe diavol.
Şi pe o altă femeie tînără, fiica lui Ieremia, care a fost odată sluga Cuviosului
Zosima, care singură prin lucrarea diavolească, tăindu-se cu cuţitul pe grumaj
şi pe piept, încît zăcea moartă, au înviat-o cuvioşii, fiind chemaţi de părinţii
ei cu amare lacrimi. Şi în noaptea următoare i s-au arătat în somn, dîndu-i
un vas plin de unsori şi zicîndu-i: "Unge-te la răni, căci pentru lacrimile
tatălui şi maicii tale, care strigă la noi, am venit să te tămăduim". Iar
femeii i se părea în vedenie, că-şi unge rănile cu unsoarea aceea şi s-a deşteptat
din somn. Iar după trei zile rănile, care erau mari de moarte, s-au tămăduit.
Un anume Vasile, cu viaţă tîlhărească, a venit în mănăstirea
Soloveţului la pocăinţă şi a luat rînduiala monahicească. După o vreme, fiind
atras de diavol iarăşi la obiceiul cel dintîi, a gîndit să fugă din mănăstire
şi, pregătind o luntre, a furat nişte lucruri mănăstireşti, cărţi, veşminte
şi vase, pe care punîndu-le în luntre, a fugit noaptea. Iar din întîmplare,
a sosit la insula ce se numeşte Anzela, care este la cinzeci de stadii departe
de insula Soloveţului, unde a căzut asupră-i un somn greu. Şi, întărind luntrea
la mal, singur a căzut la pămînt şi a adormit, atunci i s-au arătat amîndoi
cuvioşii în vis; iar Cuviosul Zosima, căutînd la el cu mînie, a zis: "Ticălosule,
mă furi? Eu zidesc, iar tu risipeşti?" Iar Vasile, în vedenia aceea, îşi cerea
iertare şi cuviosul i-a zis: "Iertare vei cîştiga, dar vei şedea acolo trei
zile". Şi deşteptîndu-se din somn Vasile, n-a văzut pe nimeni, nici luntrea
n-a găsit-o lîngă mal şi şedea acolo plîngînd, pînă ce au trecut cele trei
zile. Apoi nişte neguţători plutind pe lîngă insula aceea, l-au luat de acolo
şi l-au dus la mănăstire, căindu-se cu lacrimi, mărturisind păcatul său şi
spunînd cuvioşilor arătarea.
Într-acea vreme, pescarii mănăstirii au vînat peşte, la rîul
Umbei, la depărtare de insula Soloveţului, ca la cinci sute de stadii şi era
mai mare între ei bătrînul Fotie. Aceluia i s-au arătat în somn amîndoi cuvioşii
şi a zis Zosima către Fotie: "Iată v-am adus o luntre spre vînarea peştelui,
pentru că ştiam că vă mai trebuie încă o luntre; dar vedeţi, ca nimic să nu
se piardă din cele ce sînt în ea, ci pe toate să le duceţi la mănăstire".
Iar Fotie, deşteptîndu-se, a spus vedenia celorlalţi pescari şi mergînd la
mal, au găsit o luntre nouă şi multe lucruri mănăstireşti în ea, pe care ducîndu-le
la mănăstire, au spus despre arătare cuvioşilor.
Un om, anume Teodor, vieţuind lîngă mare, la rîul Sumii, a
spus aceasta: "Mi s-a întîmplat a pluti pe mare cu marfă. Deodată s-a ridicat
o furtună mare, iar noi aruncînd ancorele, am stat şi eram în primejdie mare,
înviforîndu-ne de valuri. Atunci ne rugam lui Dumnezeu şi pe preacuvioşii
Părinţi, Zosima şi Savatie, îi chemam în ajutor. Apoi, intrînd înăuntru în
luntre, am adormit şi am văzut doi stareţi cu sfîntă cuviinţă, stînd în luntre
şi zicînd către cîrmaci: "Întoarce luntrea cu cîrma spre vînt". Şi îndată
m-am deşteptat şi am alergat la cei ce vărsau apa din luntre, între care unul
adormise. Dar acela îndată sculîndu-se, a început a-mi spune: "Doi stareţi
am văzut în luntre în ceasul acesta, vorbind între ei şi unul către celălalt
a zis: "Păzeşte, frate, luntrea aceasta, iar eu mă voi grăbi să merg la Soloveţ
la rugăciunea de prînz". Noi, auzind aceea, ne-am minunat şi ne-am bucurat
foarte, nădăjduind izbăvire din primejdia cea de faţă. Şi îndată a încetat
viforul, s-a făcut linişte şi ne-am dus în calea noastră mulţumind lui Dumnezeu
şi plăcuţilor Lui.
Stareţul Filimon povestea, zicînd: "Vieţuind eu în pustie
la linişte, mi-a venit o supărare mare din diavoleasca lucrare. Iar pricina
supărării a fost astfel. Un frate a adus la mine spre pază banii săi, douăsprezece
pungi. Şi după o vreme, nu se ştie cum au pierit banii aceia. Atunci s-a mîhnit
fratele acela şi eu m-am întristat cîteva zile. Iar odată, după cîntarea pravilei
mele, şezînd eu şi adormind puţin, au intrat în chilia mea doi stareţi şi
am zis către ei: "Pentru ce aţi intrat fără rugăciune?" Iar ei au zis: "Am
făcut rugăciunea şi tu n-ai auzit". Eu le-am zis: "Şedeţi, domnii mei". Şi
iarăşi le-am zis: "Cine sînteţi voi? Oare sînteţi părinţi ai mănăstirii noastre?
Căci nu vă cunosc". Unul a zis: "Eu mă numesc Zosima, iar celălalt Savatie.
Nu te întrista, frate, de lucrul ce a pierit de la tine, căci se va găsi".
Apoi a zis şi altele, spre mîngîierea sufletului meu şi s-au făcut nevăzuţi
amîndoi. Iar eu, deşteptîndu-mă, n-am văzut pe nimeni şi mi s-a uşurat întristarea,
căci am simţit în mine bucurie. Apoi şi banii cei pierduţi s-au găsit la locul
lor şi m-am mîngîiat eu şi fratele acela. Apoi am dat laudă lui Dumnezeu şi
Cuvioşilor Părinţilor noştri Zosima şi Savatie.
Acestea şi multe alte minuni s-au făcut de acei cuvioşi părinţi,
egumenii Soloveţului, pentru care s-a scris pe larg în Mineiul cel mare. Iar
noi aici pe scurt am pus cît să ajungă spre al nostru folos şi spre mărirea
plăcuţilor lui Dumnezeu cum şi spre lauda Domnului nostru Iisus Hristos, Celui
împreună slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna aprilie
Cuvinte cheie: Cuviosul Zosima
Cautare:
Vizualizari: 1571
Id: 1581
Imagine:
Share:
