Viata omului, intre sacralitate si sfintenie

Existența creştină are un caracter paradoxal: deşi lupta noastră personală, „războiul spiritual” pe care‐l ducem este indispensabil şi de neocolit în viața credinței, roadele sale depind cu totul de harul lui Dumnezeu. Ortodoxia insistă asupra necesității unei „sinergii” între Dumnezeu şi ființele umane create, în lucrarea sfințeniei. Totuşi, sfințenia rămâne un dar, cu totul nemeritat şi cu totul inaccesibil prin propriile noastre eforturi. În timp ce căutarea sfințeniei cere un sens profund al responsabilității din partea noastră, rodul acestei căutări este dat de Dumnezeu. Aşa cum „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20), nu eu sunt cel care realizează sfințenia, ci mai degrabă „Duhul sfințeniei” (Rom. 1, 4) care sălăşluieşte în mine şi lucrează singur la mântuirea mea.

Înzestrată cu „sacralitate” de la zămislirea ei, viața umană îşi găseşte, deci, ultimul sens, adânca ei semnificație „spirituală”, în căutarea „sfințeniei”. Această distincție între sacralitate şi sfințenie este folositoare şi e conformă antropologiei ortodoxe. Cu toate acestea, discursul etic modern tinde să confunde termenii. Acest lucru este evident mai ales în discuțiile aride între cei care reprezintă fie perspectiva „sfințeniei vieții”, fie pe cea a „calității vieții” în abordarea problemelor morale.

Există în ultimii ani tendința de a opune aceste două perspective, punând „sfințenia” şi „calitatea” într‐o tensiune fără soluție. Susținătorii principiului „sfințenia vieții”, potrivit unei caricaturi populare, vor dori să conserve existența biologică cu orice preț, fără a ține seama de gradul de suferință îndurată de persoana în cauză. Susținătorii „calității vieții”, potrivit aceleiaşi caricaturi, încearcă mai presus de toate să evite durerea epuizantă şi suferința. De aceea, ei sprijină proceduri ca „avortul la cerere” şi „sinuciderea asistată”, pentru a asigura controlul asupra calității vieții unei femei însărcinate sau a unui muribund. În realitate, prima poziție reprezintă un punct de vedere filosofic, cunoscut sub numele de „vitalism”. Este o formă de bio‐idolatrie, care prin însăşi natura ei violentează „sfințenia” vieții, de vreme ce viața dăruită de Dumnezeu se împlineşte dincolo de limitele existenței biologice. De cealaltă parte, în măsura în care poziția radicală a „calității vieții” pune evitarea durerii mentale şi fizice deasupra oricărei alte valori, ea dezbracă viața umană de valoarea, scopul şi vocația sădite de Dumnezeu în firea ei.

Ne vom întoarce la această problemă mai târziu, în discuția asupra euthanasiei şi a „calității vieții”, care s‐a bucurat de atâta atenție din partea moraliştilor în ultimul deceniu. Deocamdată trebuie să accentuăm următorul lucru: „sfințenia” şi „calitatea” vieții nu trebuie privite în opoziție, ele trebuie luate ca şi complementare. Experiența creştină ştie că durerea şi suferința au potențial izbăvitor. Dacă anumite niveluri ale suferinței fizice sau psihice pot apărea ca „dezumanizante”, chiar acei care suferă dureri greu de suportat sunt în mâinile lui Dumnezeu şi pot experia grija Lui plină de dragoste şi mila Sa. Cu siguranță, aceste daruri ale iubirii şi milei divine asigură adevărata calitate a vieții umane în orice codiții sau circumstanțe. În acelaşi mod, darul liber al sfințeniei divine inundă viața umană cu autentica sfințenie. Dacă sfințenia şi calitatea vieții umane sunt privite ca derivând din grația divină (harul divin), atunci opoziția operată în această controversă este falsă. Adevărata „calitate” a existenței personale este oferită de lucrarea „sfințeniei”; iar autentica „sfințenie” derivă numai dintr‐o „calitate” deosebită a vieții, conferită de mila iubitoare a veşnic milostivului Dumnezeu.

Această complementaritate între calitatea vieții şi sfințenia ei este posibilă deoarece viața umană în însăşi natura ei este „sacră”. Originea, scopul şi finalitatea ei sunt date şi determinate de Dumnezeu. Încă o dată, „sacralitatea” şi „sfințenia” trebuie diferențiate: prima se referă la bunătatea esențială şi valoarea infinită a vieții umane create după chipul divin, iar ultima are în vedere lupta anevoioasă, dar binecuvântată a persoanei umane pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu.

(Preot Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2001; p. 8-10)

Categoria: Articole

Cautare: