Viata pamanteasca ca un exil

Când se întoarce cineva din străinătate, în patria sa are mare bucurie şi veselie, că a luat sfârşit exilul lui, şi vine să vadă rudele şi pe cei iubiţi ai săi. Şi când cineva se găseşte pedepsit şi legat într-o temniţă întunecoasă şi adâncă, dându-i-se libertatea să se ducă unde voieşte, saltă, joacă şi se umple de veselie, că a ieşit din acel loc împuţit al osândei, şi a venit la altul luminat şi strălucit.

Aşa şi un corăbier primejduit de valurile mării, când ajunge la doritul liman, izbăvindu-se de cumplita furtună a mării înfuriate, se bucură foarte şi se veseleşte că a ajuns la locul cel dorit, şi nu se mai teme de nici o primejdie.

Surghiunie, temniţă întunecată, mare furtunoasă, şi vale a plângerii, se zice viaţa aceasta, iubiţi fraţi! Şi atât cât ne aflăm în această lume, avem necazuri şi strâmtorări chinuindu-ne în acest închipuit noian de felurite primejdii, ca şi o corabie care se luptă cu vânturi potrivnice, şi când cu voia lui Dumnezeu vom muri, atunci se va sfârşi exilul nostru. Atunci vom ajunge la limanul odihnei. Atunci iese sufletul cel nematerial şi nemuritor din întunecata temniţă a trupului, şi se duce la loc de odihnă, unde nu este întristare, nici suspin, ci bucurie şi veselie. Şi cine se amărăşte şi se întristează că moare şi se jeleşte pentru vreo rudă şi prieten al său, că a adormit şi s-a odihnit, este fără minte şi nepriceput. Se cade să se întristeze un surghiunit, când se sfârşeşte exilul lui?

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, pp. 208-209)

Categoria: Articole

Cautare: