După fericitul Varlaam, care era fiu de boier, acest fericit
Efrem, fiind slăvit şi de bun neam, iar domnului Iziaslav fiind foarte iubit,
şi ţinînd toţi la dînsul, a plecat din casa domnească la Cuviosul părintele
nostru Antonie, în peşteră; rugîndu-se ca să-l numere, în locul slujbei de voievod,
cu slugile Împăratului ceresc, punînd pe dînsul sfinţitul chip îngeresc al monahiceştii
rînduieli. Iar Cuviosul Antonie învăţîndu-l pentru mîntuirea sufletului, l-a
dat fericitului Nicon, ca să-l tundă monah. Iar el făcîndu-i porunca, a tuns
pe fericitul Efrem, şi l-a îmbrăcat în haină monahicească.
Dar despre necazul ce a ridicat diavolul, vrăjmaşul şi urîtorul
binelui, asupra Cuviosului Efrem, precum şi asupra fericitului Varlaam, s-a
scris în viaţa Cuviosului Antonie şi a lui Nicon. Pentru că domnul întunericului
fiind biruit de acea sfîntă turmă, care se aduna în peştera cea întunecoasă,
şi înţelegînd că de atunci avea să se preamărească acel loc, plîngea de a lui
pierzare diavolească.
Deci, diavolul a început, cu meşteşugirile sale cele rele, a
aţîţa inima voievodului Iziaslav asupra cuvioşilor, ca să risipească acea sfîntă
turmă. Dar, nicidecum nu a putut, ci singur s-a gonit cu rugăciunile cuvioşilor
şi a căzut în groapa care şi-a făcut-o el. Căci şi cel ce a tuns pe acest fericit,
adică Cuviosul Nicon, a fost dus la voievod şi de acela a fost ocărît. Atunci,
chiar egumenul, adică Cuviosul Antonie, cu fraţii din peşteră, s-au izgonit
prin mînia voievodului, însă degrab, prin mijlocirea doamnei către voievodul
Iziaslav, dar mai ales prin rugăciunea cereştii împărătese, a Prea-sfintei Născătoare
de Dumnezeu, către Împăratul slavei Hristos Dumnezeu, monahii s-au întors în
peştera lor, ca nişte viteji de la război, biruind pe luptătorul lor, diavolul;
şi erau întotdeauna în peşteră, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu.
Apoi, Cuviosul părintele nostru Efrem, văzînd că pentru tunderea
lui a pornit vrăjmaşul o tulburare ca aceea asupra sfintei turme, s-a înarmat
în peşteră foarte tare asupra lui, prin viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, prin
rugăciuni şi post şi prin priveghere de toată noaptea. Deci, supunîndu-se întru
toate la învăţătura părintelui şi povăţuitorului său, Cuviosului Antonie, mare
rîvnă avea să urmeze faptele lui. Pentru aceea, precum Antonie a călătorit din
Rusia la Sfîntul Munte, asemenea şi Cuviosul părintele nostru Efrem ardea cu
duhul de Sfintele Locuri, ca şi acolo fiind văzător al vieţii Sfinţilor Părinţi
celei întocmai cu îngerii, să se îndemne spre îmbunătăţitele lor osteneli, prin
dragoste.
Deci, se ruga Cuviosului Antonie să-i dea binecuvîntare, ca
să meargă în ţara grecească. Iar el nevrînd ca să-l lipsească de plata străinătăţii,
l-a liberat cu binecuvîntare şi cu rugăciune, după cum altă dată Noe a trimis
porumbiţa din corabie, ca să aducă ramura de măslin.
Atunci Cuviosul părintele nostru Efrem, luînd ca două aripi
de plumb binecuvîntarea părintească şi rugăciunea, a pornit pe calea ce îi era
înainte şi, sosind la Constantinopol, a privit pretutindeni, cercetînd locaşurile
oamenilor cereşti şi ale îngerilor celor pămînteşti; apoi, săturîndu-se cu îndestulată
duhovnicească hrană, prin cuvinte de suflet folositoare şi prin învăţătura acelor
sfinţi părinţi, a zăbovit acolo cîtăva vreme. Şi atrăgîndu-l dragostea părintească
înapoi iarăşi, ca să nu se mai întoarcă în corabia sa cea gîndită fără vreo
ramură de măslin, a scris tipicul Sfintei Mînăstiri a Studiţilor, şi în Mînăstirea
Pecersca l-a adus; pentru care a trimis la dînsul fericitul Teodosie, fiind
egumen al Cuviosului Antonie. Iar după întoarcerea de la Sfintele Locuri, a
vieţuit în Mînăstirea Pecersca timp puţin, unde a dat pildă de multe fapte bune,
spre folosul sufletesc; încît toţi mulţumeau lui Dumnezeu pentru dînsul. Într-acea
vreme a murit fericitul Petru, episcopul Periaslavului; deci, prin dumnezeiasca
bunăvoire, şi cu sfatul tuturor, după voirea marelui domn Vsevolod Iaroslavici,
cuviosul părintele nostru a fost ales episcop al Periaslavului, prin ajutorul
preasfinţitului mitropolit Ioan al Kievului.
Astfel, luînd vrednicia arhieriei, a început în episcopia sa
a avea mare sîrguinţă, socotind acest lucru mai cinstit şi mai iubit decît toate,
ca adică să înmulţească lauda preasfîntului nume al lui Dumnezeu; iar Dumnezeu
i-a ajutat lui în chipul acesta: căci, în puţini ani a întemeiat o biserică
de piatră, mare şi prea frumoasă, în cinstea Sfîntului Arhanghel Mihail, pe
care a făcut-o scaun al episcopiei Periaslavului. Asemenea, a zidit şi o altă
biserică de zid Sfîntului Teodor, în poartă, cum şi Sfîntului Apostol Andrei,
întîiul chemat, lîngă poartă; şi a împodobit cetatea Periaslavului cu diferite
feluri de zidiri bisericeşti, toate de piatră, cum nu mai fuseseră pe acolo.
Dar toate acestea după multă vreme întru nefiinţă au venit; căci voind Dumnezeu,
a dat tot pămîntul Rusiei pentru păcatele noastre, spre pedepsirea păgînului
împărat al sciţilor, Batie, şi astfel a căzut soarta pe preaslăvita cetate a
Periaslavului.
Apoi, a fost acest cuvios emblema episcopiei sale, şi la mutarea
cinstitelor moaşte ale cuviosului părintelui nostru Teodosie al Pecerscăi. Deci,
vieţuind bine şi cu dumnezeiască plăcere, a luat sfîrşit vremelnicei vieţi,
iar cu sufletul s-a suit la scaunul Stăpînului, cel nefăcut de mînă; unde să
ne învrednicească şi pe noi a fi ca oile adunate de glasurile rugăciunilor păstoreşti,
ale Cuviosului părintelui nostru Efrem; ca împreună cu dînsul să preamărim pe
Începătorul păstorilor, Iisus, şi pe Dumnezeu Tatăl şi pe Sfîntul Duh, întru
nesfîrşiţii veci. Amin.
