Viaţa şi nevoinţa Cuviosului Părintelui nostru Ioan Casian
(29 februarie)
Acest Cuvios Părinte de neam străromân s-a născut prin anii
365 de la venirea mîntuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci
Sciţia Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime pînă azi numele "podişul Casian"
şi "peştera lui Casian". Localitatea Casimcea din judeţul Tulcea îi poartă,
de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat la şcolile
timpului. Dar însufleţit de o arzătoare sete de desăvîrşire duhovnicească renunţă
de tînăr la atracţiile deşarte şi înşelătoare ale vieţii lumeşti şi pleacă la
Locurile Sfinte însoţit de prietenul său Gherman, frate nu prin naştere, ci
în duh. Aşa au ajuns amîndoi călugări într-o mănăstire din Betleem. Întemeindu-se
după cuviinţă în rînduielile vieţii chinoviale, adică de obşte, după modelul
de viaţă al călugărilor din Palestina, Mesopotamia şi Capadocia şi simţind în
ei dorul de o mai mare desăvîrşire, au hotărît să plece în sihăstriile Egiptului,
la anahoreţii despre a căror îmbunătăţită viaţă duhovnicească auziseră. Aşa
au ajuns la comunităţile din delta Nilului, adîncindu-se de acolo tot mai mult
în pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, căutau cu rîvnă pe sfinţii însinguraţi,
ca să cinstească în ei strălucirea harului şi bogăţia roadelor lor şi pentru
a le cere sfaturi duhovniceşti pentru mîntuirea sufletului. Aceste întrebări
şi răspunsuri ne vor fi lăsate ca o moştenire sfîntă în cartea Convorbirilor,
cu care Cuviosul Casian a înzestrat Biserica.
Dobîndind pe cît puteau să adune din învăţătura lor cerească,
la sfatul Avei Iosif, au mai rămas în Egipt şapte ani şi apoi au mers mai departe
cercetînd din loc în loc pe aceşti învăţători în lucrul duhovnicesc pînă ce
au ajuns în vestita pustie Schitică, unde Sfîntul Macarie întemeiase şi făcuse
"pustia strălucitoare" vrednică de a fi sărbătorită de toţi. Aici se nevoiau
într-o asceză aspră un mare număr de călugări printre care străluceau îndeosebi,
cuvioşii părinţi Moise, Serapion, Teona, Isaac şi preotul Pafnutie, învăţătorul
lor. El le spunea că nu este deajuns pentru călugăr să renunţe la lume, părăsind
bunurile şi măririle lumeşti pentru a se dedica grijii de suflet în nevoinţă,
în asceză şi tăcere. De aici înainte trebuie împlinită o a doua "renunţare"
care constă în a te lepăda de obiceiurile, viciile şi atracţiile vechi ale sufletului
şi ale trupului printr-o luptă îndelungată şi răbdătoare, plină de ispite, dar
care duce la curăţia inimii. Căci acesta este scopul călugărului: să stea de
vorbă permanent cu Dumnezeu prin neîncetată rugăciune, încît mintea, nerisipită
la grijile lumii, să ajungă cu linişte şi pace în altarul despătimit, curăţit
al inimii. Iar capătul lucrului său este viaţa de veci, unirea cu Dumnezeu,
din care se poate dobîndi chiar de aici, de jos, o arvună, o pregustare a ei
prin sfînta iubire. Căci, într-adevăr, ajuns la un anume sfîrşit al celei de
a doua "renunţări", sufletul pe de-antregul tinzînd către Hristos Cel dorit,
călugărul trebuie să mai împlinească cea de-a treia "renunţare" care cuprinde
întreaga desăvîrşire. Iar aceasta constă în părăsirea oricărei amintiri a acestei
lumi, cu toate cele de faţă şi văzute ale ei, socotite măreţe, deşi sînt deşarte
şi repede trecătoare, pentru a se lăsa condus de Dumnezeu în "pămîntul făgăduinţei"
în care nu mai cresc spinii şi buruienile viciilor, în locaşurile cele veşnice
în care vom rămîne pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), în simţirea negrăitei
bucurii şi a revărsării luminii dumnezeieşti.
Acesta este marele dar al rugăciunii curate căci "atunci - precum
grăia ava Isaac - acea iubire desăvîrşită, prin care El ne-a iubit mai întîi,
trece şi în adîncul inimii noastre prin virtutea rugăciunii curate". Aceasta
se va face aşa cînd toată dragostea, Toată dorinţa, toată rîvna, toată strădania,
tot cugetul nostru, tot ce trăim, ce vorbim, ce respirăm va fi cu Dumnezeu.
Şi, cînd acea unitate care există veşnic între Tatăl cu Fiul şi între Fiul cu
Tatăl, prin Duhul Sfînt va trece şi în simţirea şi în mintea noastră. Aşa precum
El ne iubeşte cu iubirea cea adevărată şi curată care nu se stinge niciodată,
să ne dăruim şi noi Lui printr-o legătură veşnică, de nedespărţit, pentru ca
orice respirăm, orice înţelegem, orice vorbim, să fie cu Dumnezeu. Iar de starea
aceasta ne vom putea apropia, atît cît este cu putinţă pe pămînt, plinindu-se
cuvîntul Apostolului: Dumnezeu este totul în toate. Apoi devenind deplin
fii printr-o comuniune atît de desăvîrşită cu Tatăl, vom putea zice Celui
Care este Fiu şi moştenitor prin fire: Toate cîte are Tatăl ale Mele sînt
(Ioan 16,15). Pentru că El Însuşi S-a rugat, grăind despre noi: Părinte,
cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sînt Eu să fie şi ei cu mine. Aceasta
trebuie să fie năzuinţa pustnicului, aceasta toată strădania, pentru ca, după
cuviinţă, să aibă chiar în acest trup chipul fericirii viitoare şi să înceapă
să guste înainte din începutul vieţii şi măririi cereşti. Acesta este scopul
întregii desăvîrşiri: ca sufletul eliberat de orice lanţuri trupeşti să se înalţe
zilnic la negrăitele daruri ale vieţii duhovniceşti, într-atît încît întreaga
viaţă şi bătaie a inimii să devină o unică şi negrăită rugăciune (din Convorbirea
a X-a). Cît de mîngîiat şi uimit este creştinul, descoperindu-i-se un asemenea
suiş al sufletului întru care petreceau străbunii noştri sfinţi.
Astfel, îndrumaţi de pe culmile vieţii călugăreşti şi contemplînd
plinirea vie la aceşti străluciţi anahoreţi, cei doi prieteni s-au dedicat cu
mare severitate şi neclintită statornicie vieţii contemplative în timpul anilor
petrecuţi aici, în pustia Schitică. În liniştea chiliei, Sfîntul Casian a izbutit
să facă experienţa luptei aspre a sufletului îndrăgostit de Dumnezeu, împotriva
gîndurilor pătimaşe şi a demonilor pizmaşi, îndeosebi împotriva ispitei amorţirii
sufletului, a plictiselii care-i tulbură pe eremiţi şi îi silesc să-şi părăsească
retragerea liniştirii. Din această adîncă experienţă adîncă personală şi din
învăţătura altor bărbaţi învăţaţi, ca Sfîntul Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut
în Nitria, Cuviosul Casian întocmi o învăţătură aleasă de luptă duhovnicească
şi despre cele opt păcate capitale, anume: al lăcomiei, adică al îmbuibării
de mîncare; al doilea, al desfrînării; al treilea, al iubirii de arginţi sub
care se înţelege zgîrcenia; al patrulea, al mîniei; al cincilea, al tristeţii;
al şaselea, al neliniştii, sau al dezgustului inimii; al şaptelea, al slavei
deşarte şi al optulea, al trufiei.
După şapte ani, Cuvioşii Ioan şi Gherman s-au întors la Betleem,
unde au dobîndit de la părintele lor duhovnicesc binecuvîntarea de a trăi de
aici înainte în pustnicie. Şi aşa plecară cu rîvnă şi grăbire în Egipt. Dar,
cu tot dorul lor nestins, n-au putut regăsi liniştea cuvenită contemplaţiei,
din pricina unor învinuiri nedrepte la care erau supuşi călugării din Egipt
de către arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Atunci, Cuvioşii Ioan şi Gherman,
urmînd un grup de 50 de monahi, hotărîră să-şi caute liniştea la Constantinopol,
sub ocrotirea Sfîntului şi marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta se petrecea pe
la anii 401. De îndată ce îi văzu marele între patriarhi, desluşind cu o tainică
privire calitatea sufletelor lor, reuşi să-l convingă pe Gherman să primească
prin mîinile lui preoţia, iar Casian diaconia. Cucerit de curăţia şi sfinţenia
Sfîntului Ioan Gură de Aur şi de negrăita sa măiestrie a cuvîntului, Casian
se aşeză cu un zel fierbinte sub călăuzirea sa spirituală, consimţind să jertfească
liniştea pustiei pentru a scoate cîştig din petrecerea pe lîngă un asemenea
învăţător.
Dar n-a trecut mult timp că iată, Sfîntul Ioan Gură de Aur -
victimă a lui Teofil - fiind dus în exil, Cuvioşii Casian şi Gherman au fost
trimişi în misiune la Roma de cler şi popor, însoţindu-l pe episcopul Paladie
ca să încunoştiinţeze pe episcopul Romei, Inocenţiu I, printr-o scrisoare, privind
suferinţele Sfîntului Ioan Gură de Aur. Sfîntul Casian petrecu astfel zece ani
la Roma şi în acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia,
în sudul Galiei, unde a întemeiat, pentru bărbaţi, mănăstirea Sfîntului Victor,
pe mormîntul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea
a Mîntuitorului, pe la anul 415. Bărbat mult încercat în viaţa ascetică şi totodată
părinte ajuns la o mare înţelepciune pastorală, el a oferit mulţimii călugărilor
care se adunau în jurul lui adevărata tradiţie monahală pe care o primise de
la Părinţii din Răsărit, ţinînd seama însă de condiţiile de viaţă din Galia,
de climă şi de firea locuitorilor de aici.
La rugămintea Sfîntului Castor, episcop de Apt, el întocmai
lucrarea sa "Instituţii cenobitice" (rînduieli pentru viaţa în comun), pentru
mănăstirile pe care le întemeiase în Provenţa. În această lucrare el descrie
modul de vieţuire al călugărilor din Egipt, dar cu oarecare pogorămînt în ceea
ce era prea aspru pentru călugării din Galia, urmînd şi aici rînduielile care
se obişnuiau în Palestina, în Capadocia, în Mesopotamia. Căci, scrie el: "Dacă
se împlineşte porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală şi după putere, atunci
păzirea ei are măsura desăvîrşirii, chiar dacă mijloacele nu sînt aceleaşi".
El descrie apoi leacurile şi căile de vindecare de cele opt păcate capitale,
spre a conduce sufletul la desăvîrşirea virtuţii. Mai tîrziu el a completat
această învăţătură duhovnicească prin cartea Convorbirilor în care înfăţişează,
la cererea ermiţilor care trăiau la Lerins şi în insulele Hâeres de lîngă Marsilia,
treptele mai înalte ale luptei pentru curăţirea inimii şi contemplaţie, folosindu-se
de învăţătura marilor anahoreţi, pe care îi întîlnise în Egipt. Sfîntul Casian
a înzestrat astfel, din începuturile lui, monahismul din Galia cu o temeinică
armătură duhovnicească, adăpîndu-l din izvoarele vii ale Părinţilor pustiei.
Ca ucenic credincios al marilor învăţători Sfinţii Capadocieni
Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Grigore de Nîssa, ca şi al Sfîntului Ioan
Gură de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci împotriva unei separări
adînci între firea omenească şi harul divin, pe care Fericitul Augustin o stabilise
pentru a lupta împotriva ereziei lui Pelagiu. Într-adevăr, deşi tot darul desăvîrşit
şi tot harul de sus coboară, de la Dumnezeu Părintele Luminilor, libertatea
noastră omenească, zidită după chipul libertăţii absolute a lui Dumnezeu şi
reînnoită în Sfîntul Botez, este chemată să răspundă şi să conlucreze cu harul
dumnezeiesc pentru a produce în suflet roadele mîntuitoare ale sfintelor virtuţi
şi, într-o aşa măsură, încît se poate spune, cu Sfîntul Ioan Gură de Aur, că:
"Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui Harul Său, iar cel al omului este de
a-şi oferi credinţă". Căci, aşa cum grăieşte acelaşi mare învăţător al Bisericii
în alt loc: "Harul lui Dumnezeu curge atît pe cît este de deschis vasul credinţei
pus sub şipot". O asemenea învăţătură îşi avea limpede rădăcina în cuvîntul
lui Dumnezeu, pentru că Domnul a arătat: Cel care luase cinci talanţi de
la stăpînul său, a adus alţi cinci talanţi, iar cel ce a luat doi, a adus de
asemenea alţi doi (Matei 25, 20-22). Deci cu adevărat, precum spune şi Sfîntul
Apostol Pavel, sîntem împreună lucrători cu Hristos (2 Cor. 6,1).
Faţă de aceste împotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan
Casian a rămas statornic în dreapta credinţă a Bisericii, departe de zgomot
şi certuri, învăţat cu adîncul contemplării divine, taină a unei păci nesurpate
şi blînde, şi a unei linişti senine. El îşi încredinţă în pace sufletul său
lui Dumnezeu către anul 435. Cunoscut ca sfînt de cei din vremea lui, el este
cinstit de toţi călugării Bisericii Apusene ca Părinte al lor şi unul dintre
cei mai mari învăţători. Sfintele sale moaşte sînt păstrate pînă în ziua de
astăzi în mănăstirea Sfîntului Victor din Marsilia.
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna februarie
Cuvinte cheie: Cuviosul Ioan Casian, Ioan Casian
Cautare:
Vizualizari: 1253
Id: 1468
Imagine:
Share:
