Viaţa şi pătimirea Cuviosului Mucenic
Lucian, prezbiterul Antiohiei celei Mari
(15 octombrie)
Sfîntul Lucian era de loc din cetatea Samosatelor din Siria,
născut din părinţi drept-credincioşi. La vîrsta de doisprezece ani a rămas
orfan şi averea care i-a rămas de la părinţi a împărţit-o la săraci, iar el,
alegîndu-şi viaţa cea strîmtă şi aspră, se deprindea la învăţătura dumnezeieştilor
cărţi. Din tinereţea lui nu bea vin, ci numai apă, primea hrană o dată pe
zi, iar uneori toată săptămîna nu gusta nimic, şi hrana lui numai era pîine
şi apă. Cea mai multă vreme a vieţii sale o petrecea în rugăciuni şi lacrimi,
căutînd fericirea celor ce plîng. Si, iubind tăcerea, se mîngîia întotdeauna
cu gîndirea la Dumnezeu, iar la faţă întotdeauna arăta trist. Cînd era nevoie
să vorbească, atunci din gura lui curgeau dumnezeieştile Scripturi, încît
abia putea să se odihnească gîndind neîcetat la dînsele. Printr-o viaţă ca
aceasta ajungînd la adîncul înţelepciunii şi devenind mai iscusit decît alţii
întru învăţătură, s-a învrednicit de rînduială preoţească în Antiohia. Vrînd
ca şi pe alţi mulţi să-i vadă în dreapta credinţă şi în înţelepciune asemenea
cu sine, dar mai ales ca să-i înveţe pe cei tineri, a făcut o şcoală şi a
adunat mulţime de ucenici; el era învăţător al îndoitei înţelepciuni: al celor
scrise în Scriptură şi al celor duhovniceşti; adică şi dumnezeiasca Scriptură
învăţîndu-i să o înţeleagă şi cu fapte bune povăţuindu-i a vieţui. Încă era
iscusit şi la scriere, căci scria frumos şi repede, multe cărţi scriind, încît
dintru această lucrare de mînă se hrănea şi pe dînsul şi pe cei săraci. Vechiul
şi Noul Testament care erau scrise în limba greacă, fiind stricate de vicleşugul
ereticilor, le-a îndreptat din nou în limba evreiască. Şi întru atîta era
darul lui Dumnezeu în el, încît, cînd umbla prin cetate, de unii era văzut,
iar de alţii nevăzut. Preamărindu-se el cu bunătăţile sale pretutindeni, a
aflat de dînsul necredinciosul împărat Maximian, numit şi Galerie, care în
acea vreme, aflîndu-se în ţările Răsăritului, voia să dezrădăcineze şi să
piardă sfînta credinţă. Mai ales pe acei învăţători creştini, înţelepţi şi
renumiţi îi chinuia şi îi ucidea, cum de curînd îl ucisese pe Sfîntul Antim
al Nicomidiei şi pe Sfîntul Petru al Alexandriei, socotind nelegiuitul că
de va surpa pe stîlpii bisericeşti, cu înlesnire va cădea şi Biserica lui
Hristos.
Auzind şi despre Sfîntul Lucian, a poruncit să-l caute şi
să-l aducă pentru a fi chinuit. Iar el, ca orice om, temîndu-se să nu slăbească
în munci, se ascundea de cei ce-l căutau. Dar un preot care locuia acolo în
Antiohia, pe nume Pangratie, fiind de credinţa cea rea a lui Savelie, demult
zavistuindu-i slava cea bună a lui Lucian, a spus despre dînsul celor trimişi
de împărat unde se ascunde şi la fel ca Iuda a vîndut la moarte pe cel nevinovat
de moarte. Şi l-au prins necredincioşii pe Sfîntul Lucian şi l-au dus în Nicomidia
pentru a fi chinuit.
În acea vreme cumplitul împărat întru atît se ridicase asupra
creştinilor, încît ucidea şi pe pruncii cei mici ai lor, la fel ca un al doilea
Irod, şi, vrînd să-i pîngărească pe prunci cu mîncăruri jertfite idolilor,
a poruncit să li se dea cu de-a sila din acele mîncăruri. Iar ei, povăţuindu-se
de Duhul Sfînt şi fiindu-le scîrbă de acea mîncare, nu voiau să primească
şi pentru aceea îi ucidea. Şi s-a întîmplat de i-au adus doi prunci de neam
bun, amîndoi de un tată şi de o mamă, iar aceştia fiind învăţaţi de părinţii
lor şi mai ales de Dumnezeu se mîhneau tare mult de închinarea idolilor. Pe
aceştia, chemîndu-i judecătorul, îi amăgea cu cuvinte şi cu mîncăruri dulci
din cele jertfite idolilor, că doar-doar s-ar împărtăşi de mîncărurile lor
cele diavoleşti. Ei însă se împotriveau şi lepădau mîncărurile, zicînd: "Părinţii
ne-au poruncit nouă să nu gustăm din aceste mîncăruri, pentru că de va mînca
cineva din acestea, acela mînie pe Hristos". Atunci judecătorul a poruncit
să-i bată fără cruţare cu vergi, iar ei, ca nişte bărbaţi desăvîrşiţi, nu
au băgat seama de acestea. Dar un sofist, stînd înaintea împăratului, i-a
zis: "Ruşine ne-ar fi nouă dacă pruncii cei mici, nu demult dezlegaţi din
scutece, ar putea, prin răbdarea lor, să biruiască pe împăratul roman. Deci,
o, mare împărate, să mi-i dai în mîinile mele şi eu îi voi învăţa pe ei să-i
cinstească pe zei". Atunci împăratul i-a dat lui pe acei prunci, iar el făcînd
alifie din muştar iute şi răzîndu-le părul de pe capetele lor, i-a uns cu
alifia aceea iute şi le-a pus capetele într-un vas fierbinte şi, înfierbîntîndu-se
capetele lor, ardeau ca de o văpaie de foc ca şi cum erau loviţi de fulger.
Şi amîndoi copiii au murit în acele chinuri. Întîi a căzut mort cel mai mic,
iar cel mai mare, văzîndu-l pe fratele lui mort, a strigat: "Ai biruit, fratele
meu, ai biruit! Dumnezeu îţi este ţie de ajutor". După aceea, sărutînd trupul
fratelui mort, şi-a dat şi el duhul.
Acestea s-au petrecut în Nicomidia, unde era dus şi prea
fericitul Lucian la chinuri. Cînd era în Capadocia, văzîndu-i pe ostaşi lepădîndu-se
de Hristos de frica judecătorilor, îi învăţa pe ei, zicîndu-le: "O! ce ruşine
pentru voi, căci fiind ostaşi sănătatea voastră o puneţi întotdeauna pentru
împăratul cel pămîntesc şi vremelnic, chiar sufletele voastre le puneţi pentru
dînsul, iar pentru Hristos, Împăratul cel ceresc şi vrednic, n-aţi voit să
staţi neclintiţi, nu numai că v-aţi cruţat, ci v-aţi şi lepădat de El. Deci,
socotiţi ce folos aveţi, ascultînd pe împăratul pămîntesc, şi gîndiţi-vă de
ce v-aţi lepădat de împăratul cel ceresc. Pentru deşartă slavă şi cinste v-aţi
dat într-atît pierzării pe voi, iar pentru Domnul vostru, cel ce Şi-a dat
Sîngele Său pentru noi şi a gătit bunătăţile cele negrăite robilor Săi, n-aţi
voit să răbdaţi puţin şi să împărăţiţi în veci cu El. Ruşinaţi-vă de pruncii
cei mici şi de femeile cele neputincioase, ale căror inimi sînt mai viteze
decît ale voastre, pentru că acelea rabdă bărbăteşte pentru Domnul lor şi
s-au făcut ca bărbaţii, iar voi, temîndu-vă de chinuri, v-aţi făcut femei
şi prunci mici. Ce se va întîmpla cu voi cînd vă va chema Hristos la judecata
Sa?" Iar ostaşii, auzind acestea, iarăşi s-au întors la Hristos cu pocăinţă
şi mergeau la chinuri, mărturisind cu inima şi cu gura numele cel întru totul
sfînt al lui Iisus Hristos. Pînă la patruzeci de ostaşi au fost ucişi pentru
Hristos. Aşa a grăit Sfîntul Lucian, prin limba sa cea dulce şi plină de dumnezeiesc
dar, pentru cei căzuţi de la Hristos şi iarăşi i-a întors către El şi către
nevoinţa mucenicească i-a întărit.
Cînd l-au dus în Nicomidia, a aflat acolo mulţi creştini
şi ucenici ai săi, care aveau mare frică de chinuri, din care unii se ascundeau,
iar alţii voiau să se lepede de creştinism, temîndu-se de cumplita chinuire
şi moarte. Pe toţi aceştia i-a sfătuit Sfîntul Lucian cu puternicul său cuvînt
şi i-a întărit în credinţă ca să nu se teamă de cei ce ucid trupul, pentru
că sufletul nu pot să-l ucidă. Se spune că o fecioară, pe nume Pelaghia, ucenica
lui Lucian, cînd era căutată spre a fi chinuită pentru credinţa în Hristos,
temîndu-se să nu-i fie luată fecioria, a sărit de la o fereastră înaltă şi
a murit şi pe aceasta credincioşii au cinstit-o ca pe o mucenică.
Maximian auzise despre Lucian că atît îi este de frumoasă
faţa şi vorbele lui sînt atît de dulci, încît oricare, văzîndu-i cinstita
lui faţă şi auzindu-i cuvintele, nu era cu putinţă ca să nu devină creştin.
Temîndu-se păgînul de el, ca nu cumva şi el, vorbind cu Lucian faţă în faţă,
să se facă creştin, cînd l-au adus la dînsul a vorbit cu el prin perdea şi
de la depărtare. Mai întîi i-a făgăduit lui Lucian multe şi cinstite daruri,
iar după ce Sfîntul Lucian a rîs de cuvintele lui cele înşelătoare şi viclene,
a început a-l îngrozi cu chinuri. Dar el de loc nu s-a înfricoşat de ameninţarea
lui; apoi l-a pus în temniţă în care a răbdat tot felul de chinuri: l-a legat
în lanţuri, l-a bătut cu pietre ascuţite şi l-au chinuit mult cu foamea şi
cu setea; iar printre alte multe chinuri i-au rupt toate membrele din încheieturi,
l-au pus cu spatele pe cioburi ascuţite, pe care a zăcut patruzeci de zile.
Şi sosind praznicul dumnezeieştilor arătări, sfîntul a dorit ca şi el şi creştinii
cei erau cu dînsul să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Şi l-a rugat pe
Dumnezeu să-i îndeplinească dorinţa. Şi a rînduit Milostivul Dumnezeu ca,
prin nebăgarea de seamă a străjerilor, unii din credincioşi s-au adunat în
temniţă la dînsul aducînd pîine şi vin. Iar Sfîntul Lucian a zis ucenicilor
lui şi tuturor credincioşilor care erau acolo: "Staţi împrejurul meu şi să
vă faceţi biserică, căci cred lui Dumnezeu că mai bine primită îi va fi Lui
biserica cea vie, decît cea de lemne sau de pietre". Apoi, înconjurîndu-l
pe el toţi, le-a zis: "Să săvîrşim Sfînta Liturghie şi să ne împărtăşim cu
dumnezeieştile Taine". Iar ucenicii i-au zis: "Unde să punem mîinile, părinte,
pentru săvîrşirea Sfintelor Taine, pentru că aici nu este masă?" Iar el, zăcînd
cu faţa în sus, fiind legat pe cioburi, a zis: "Pe pieptul meu să o puneţi
şi va fi pristol viu al Dumnezeului celui viu". Si aşa s-a săvîrşit dumnezeiasca
Liturghie în temniţă, pe pieptul sfîntului, după rînduială, precum se cade,
cu toate rugăciunile cele cuviincioase ei şi toţi s-au împărtăşit cu Sfintele
şi dumnezeieştile Taine.
Dimineaţă a trimis împăratul slujitori ca să vadă dacă Lucian
mai este încă viu. Şi cînd au intrat slujitorii pe uşile temniţei, Sfîntul
Lucian, văzîndu-i, a strigat de trei ori: "Sînt creştin". Şi cu aceste cuvinte
şi-a dat duhul în mîinile lui Iisus Hristos, Dumnezeul său. Si slujitorii
au vestit lui Maximian că Lucian a murit, iar el a poruncit ca trupul lui
să fie aruncat în mare. Slujitorii au făcut după porunca împăratului şi, legîndu-l
de o piatră, au aruncat în noianul mării mult pătimitorul trup al Sfîntului
Lucian. Si a stat în mare trezeci de zile. După aceea i s-a arătat unuia din
ucenicii săi şi anume lui Glicherie, poruncindu-i să meargă la malul mării
şi, luîndu-i trupul lui, să-l îngroape. Şi a ieşit Glicherie la mal împreună
cu alţi creştini şi căutau trupul sfîntului; şi iată că a văzut în mare nişte
delfini ducînd trupul cel mucenicesc nestricat, pe care, aducîndu-l la mal,
l-au aruncat pe uscat. Iar credincioşii, luîndu-l cu mare bucurie, l-au îngropat
cu mare cinste. Iar după mulţi ani, Sfînta împărăteasă Elena, maica lui Constantin,
a ridicat o biserică în numele sfîntului mucenic, deasupra mormîntului său,
căruia şi de la noi acum să-i fie slavă, cinste şi închinăciune, în vecii
vecilor. Amin.
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie
Cuvinte cheie: Cuviosul Mucenic Lucian, Cuviosul Lucian, Lucian
Cautare:
Vizualizari: 1255
Id: 1885
Imagine:
Share:
