Viaţa şi pătimirea Cuviosului Părintelui nostru Stefan cel Nou, făcătorul de minuni

    În acea vreme Constantinopolul era în eres. Şi mîhnindu-se nu puţin cei ce locuiau într-însul cu bună credinţă, plecînd nu puţini din patrie, s-au mutat în locurile cele dreptcredincioase. Deci într-aceste lucruri întristătoare căzînd şi părinţii fericitului Ştefan, căutau mîntuirea. Însă erau ţinuţi vrînd să împlinească făgăduinţa copilului lor; şi socotind că nu este cu putinţă ca el să petreacă în mînăstirile Bizanţului pentru tulburarea tiranului, fiind mişcaţi de Dumnezeu şi de înger povăţuindu-se - precum odinioară dumnezeiescul părinte Iosif împreună cu Născătoarea de Dumnezeu au fugit în Egipt de la faţa lui Irod, ucigaşul de prunci -, tot aşa şi aceştia împreună cu Ştefan, copilul cel de Dumnezeu cugetător, pornind din patrie şi intrînd în corabie la Calcedon, au călătorit spre calea ce duce la muntele Cuviosului purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Axentie. Pentru că în muntele acesta mai înainte locuind marele şi purtătorul de semne părintele nostru Axentie, a trimis razele minunilor sale în toată lumea, şi credinţa a luminat-o, arătînd multă vitejie împotriva celor necredincioşi Dioscor şi Evtihie, la al patrulea Sinod ecumenic, ce a fost adunat în Calcedon.

    Acest munte este în sînul Nicomidiei, în preajma eparhiei Bitiniei, şi este foarte veselitor celor ce voiesc a se mîntui; înalt mai mult decît toate vîrfurile, rece, uscat şi, ca să zic aşa, atingînd de cer. Pe acest munte, dacă cineva l-ar fi numit munte al lui Dumnezeu, muntele Horeb, muntele Carmel sau muntele Sinai, ori Taborul, ori Livanul sau cetate sfîntă, ca un munte din cei ce se aflau în Ierusalim, nu ar greşi deloc; căci unde este loc de mîntuire, acolo, pe drept cuvînt, este Ierusalimul cel adevărat.

    Deci, în acest sfînt munte, de la Sfîntul Axentie pînă acum, părinţii se închideau în peşteră şi după moarte aflau raiul. Astfel, după sfîrşitul vieţii dumnezeiescului părintelui nostru Axentie, Serghie, ucenicul lui, a locuit în peşteră; după acesta, al treilea purtător de semne şi care în tot chipul în fapte bune a strălucit, Vendimian; apoi al patrulea, Grigorie cel înfrînat şi plin de sfintele cărunteţi, iar după dînsul, al cincilea, cinstitul Ioan, noul Avraam, şi părtaşul darului înainte vederii.

    Deci, către Cuviosul Ioan aducînd Grigorie şi Ana, doimea cea de Dumnezeu cugetătoare, pe cinstitul fiu Ştefan, ca pe o jertfă, l-au rugat, cerînd să-l primească şi să-l învrednicească sfinţitului şi îngerescului chip, zicînd că este fiu al rugăciunii şi că, mai înainte de naştere, încă în pîntece fiind, l-a făgăduit vieţii monahiceşti. Iar cinstitul bătrîn, plin fiind de darul cel înainte văzător, precum mai sus am zis, şi cunoscînd obiceiul bine statornicit al copilului, adică mişcările, liniştea feţei şi aşezarea ochilor, şi mai în scurt, tot sfîntul dar care era într-însul, a zis: "Să te binecuvinteze pe tine Dumnezeu, fiule, şi să te facă vas de alegere". Iar părinţilor lui le-a zis: "Într-adevăr s-a odihnit Duhul lui Dumnezeu peste copilul acesta".

    Făcîndu-se obişnuita slujire şi priveghere, sosind dimineaţa, după obişnuita împlinire a canonului, luîndu-l pe dînsul purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Ioan, înaintea sfintei peşteri şi, învăţîndu-l multe, i-a zis:

    "Fericit eşti, fiule Ştefan, că astăzi a doua baie o ai, cu lumina îmbrăcîndu-te şi cu a doua străjuire; fericit eşti, fiule, că glasul lui Hristos îl împlineşti astăzi evangheliceşte, lăsînd tată, mamă, surori şi toate cele ce sînt astăzi şi mîine, şi porţi crucea Lui pe umeri, pentru ca să moşteneşti împărăţia cerurilor. Fericit eşti, fiule, că prooroceşte ai ales a fi în casa lui Dumnezeu, mai vîrtos decît a locui în locaşurile şi în cetăţile ereticilor celor defăimători de creştini.

    Vezi, fiule, chemarea vredniciei celei monahiceşti, căci nu este lupta împotriva sîngelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, a stăpîniilor lumii şi întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii pentru cele cereşti, precum zice vasul alegerii Pavel. Vezi, fiule, împreună cu cine te rînduieşti, să nu ai iarăşi dor de părinţi, ci pentru Dumnezeu, căci Acesta te-a zidit şi te-a mîntuit; iar aceia care i-au iubit, i-au pierdut şi i-au dat muncii, precum zice dascălul scării luminătoare. Vezi, fiule, să nu te întorci la cele ce ai lăsat, căci şi aceasta s-a scris: Nimeni, punînd mîna sa pe plug şi întorcîndu-se înapoi, este îndreptat în împărăţia cerurilor".

    Deci acestea învăţîndu-l pe dînsul şi mai multe decît acestea, apoi cerînd şi luînd din mîinile lui foarfecele, l-a tuns la vîrsta de şaisprezece ani şi l-a îmbrăcat în îngerescul chip. După aceasta părinţii cuviosului, depărtîndu-se de munte, au ajuns acasă, lăudînd şi mărind pe Dumnezeu.

    Cinstitul Ştefan începu astfel nevoinţele, purtînd grijă de merindele pentru fapta bună, dînd lui Dumnezeu rodul cel potrivit al fiecărei vremi. Iar împotriva lăcomiei pîntecelui rodul îi era înfrînarea şi cînd îi veneau gînduri de dezmierdare trupească, iarăşi înţelepciunea îl odrăslea. Iar mînia şi iuţimea atît de mult le-a stăpînit, încît prooroceşte putem zice: "Era ca un surd, neauzind, şi ca un mut, nedeschizînd gura sa, rodind dragoste şi răbdare".

    Şi aşa pe toate le-a biruit şi întreitele învăluiri nălucitoare ale gîndurilor le-a surpat, pentru că postul lui era mare şi rugăciunea nu înceta, fiind cu obiceiul blînd, cu gura tăcut, cu inima smerit, cu duhul umilit, cu trupul şi cu sufletul curat, cu fecioria fără prihană, sărăcia cea adevărată şi neagoniseala cea apostolească.

    Apoi ascultarea lui era fără cîrtire şi supunerea cu sîrguinţă, lucrarea cu răbdare şi ostenelile osîrduitoare, încît se minuna de fapta lui bună în toate, purtătorul de Dumnezeu Ioan şi zicea: "Fiule, încetează cu multa ajunare, pentru asprimea muntelui şi pentru cumplita suflare a vînturilor ca nu cumva să osteneşti la slujire". Pentru că el slujea cuviosului la cele trebuincioase şi îi aducea apa de la mare depărtare de loc.

    În partea dinspre miazăzi a muntelui, în loc şes şi neted, unde este şi cimitirul cuviosului părintelui nostru Axentie, care însuşi l-a lucrat încă trăind, cînd era în munte, a făcut mînăstire de femei sfinte, numind-o Trihinaria. Fericitul Ştefan pentru asprimea şi greutatea locului sau pentru îmbrăcămintea cea vîrtoasă şi aspră a hainelor, prin rugăciunile cuvioşilor părinţi, în acest loc greu de umblat, precum s-a zis, cărînd apa şi făcînd toată trebuinţa în vreme de arşiţă şi de iarnă, n-a îngenuncheat de oboseală niciodată, nici nu a lăsat obişnuita sa pravilă. Ci în toate zilele era bun, osîrduitor şi neispitit de patimi şi de diavoli. Apoi, urmînd cinstitului său învăţător Ioan, nu lipsea de la dînsul, învăţînd să se îngrijească de cele spre mîntuire.

    Cuviosul Ioan era povăţuitorul său, bărbat desăvîrşit în toate faptele cele bune şi plin de darul lui Dumnezeu şi de darul proorociei. Odată, ajungînd la munte preacinstitul Ştefan, a aflat pe purtătorul de Dumnezeu Ioan lîngă fereastra peşterii cu capul plecat şi plîngînd amar. Cum a intrat, a făcut obişnuita metanie, dar binecuvîntare n-a luat, pentru că se tînguia părintele cu amar. Iar el gîndea, pentru ce oare va fi plîngerea părintelui?

    Iar acel blînd părinte, de la Dumnezeu cunoscînd gîndurile sfîntului, ridicîndu-l pe dînsul, a zis: "Pentru tine este tînguirea mea, o, preacinstite fiule, pentru că am cunsocut că în vremea ta va creşte şi se va răsturna locul acesta de eresul arzătorilor de icoane, ce acum fierbe". Iar cinstitul Ştefan suspinînd din inimă, a zis cu durere: "O, părinte, poate voi pieri şi eu cu păgînătatea lor, nemîntuindu-mă!" Iar Cuviosul Ioan a zis: "Ba nu, fiule, vezi că scris este: Cela ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui". Şi mai înainte i-a spus lui toate cele ce erau să i se întîmple.

    În anul acela, tatăl cinstitului Ştefan şi-a sfîrşit viaţa şi venind în cetate era de faţă la îngroparea părintelui său şi după îngroparea lui, vînzînd toate averile în Constantinopol, le-a împărţit la săraci, apoi împreună cu mama sa şi cu o soră - fiindcă cealaltă se tunsese în călugărie mai înainte în altă mînăstire a Bizanţului -, pornind din patrie a ajuns la sfîntul munte. Iar cinstitul Ştefan făcînd a se binecuvînta mama şi sora sa de sfîntul bătrîn Ioan şi a se învăţa cuvîntul adevărului, le-a coborît pe dînsele în mînăstirea femeiască şi numărîndu-le împreună cu sfîntă obşte, el s-a făcut părinte duhovnicesc mamei sale celei trupeşti şi surorii sale. Şi după împlinirea sfîntului chip, suindu-se la munte, s-a dus la cea dintîi nevoinţă.

    În toate lucrurile plăcute lui Dumnezeu, binepetrecînd purtătorul de Dumnezeu Ioan, a adormit în pace şi de la cele de aici bine s-a mutat, după ce mult a învăţat pe Sfîntul Ştefan. Iar la sfîrşit i-a zis: "Mîntuieşte-te, fiule, şi vezi sfîrşitul primejdiei ce vine asupra ta". Deci pentru aceasta cugetătorul de Dumnezeu Ştefan neîntristîndu-se, ci mai vîrtos veselindu-se, a bătut în toacă şi a arătat adormirea părintelui.

    Şi era veselie de pustnici din munţii cei dimprejur, din dealuri şi din văi, ca nişte cerbi însetaţi, alergînd la muntele izvorului purtătorului de Dumnezeu Axentie, ca să-l sărute pe Ioan la sfîrşit şi să-l îngroape. Şi astfel trupul lui cel cinstit şi sfînt l-a aşezat în cimitirul părinţilor, iar cinstitul lui suflet a fost dus în ceruri de îngerii lui Dumnezeu, spre veşnică bucurie.

    Dar a merge din slavă în slavă şi de la sfînt la sfînt este lucru potrivit, căci nu lipseşte numărul robilor lui Dumnezeu. Căci Moisi, săvîrşindu-se, era de faţă Iisus al lui Navi; iar Ilie, înălţîndu-se, Elisei s-a făcut moştenitor al cojocului şi al darului îndoit. În acest fel şi purtătorul de Dumnezeu Ioan, de la cele de aici mutîndu-se, cinstitul Ştefan a moştenit locul şi darul îndoit. Pentru că se cădea aceasta, ca cel ce a moştenit cele dintîi învăţături ale lui şi puţin lipsea Cuviosului Ştefan a se potrivi cu faptele cele iubitoare de Dumnezeu ale fericitului Ioan. Precum copilul moşteneşte cele ale tatălui său, în acest chip s-a întipărit şi caracterul faptei bune a învăţătorului său.

    Deci acesta, locuitor al cereştii mitropolii, Sfîntul Ştefan cel desăvîrşit între monahi, care după urmare a fost al şaselea cu numărul locuitor al dumnezeieştii peşteri şi de suflete mîntuitor, noul Israel, al şaselea fiind de la Adam şi tată al lui Enoh, cunoscîndu-se prin asemenea bună plăcere. Pentru că şi el s-a cunoscut al şaselea de prea fericitul Axentie, care, ca pe un fiu zămislind frica de Dumnezeu, după proorocul, ca pe un nou Enoh l-a născut. Iar de mutarea dascălului mîhnindu-se, gîndea ca un bun următor să împlinească nevoinţa învăţătorului.

    Şi precum cei ce obişnuiesc a trece pe mare şi fac îndelungată călătorie - fiindcă firea apelor nu are căi rînduite -, ci la stele luînd aminte, îşi fac calea lor; şi precum, iarăşi, cei ce umblă pe uscat, cînd voiesc a merge undeva, nu se încredinţează drumurilor necunoscute, temîndu-se de rătăcire şi îngrozindu-se de pîndirile tîlharilor, ci caută drumurile cele împărăteşti şi cu multă întemeiere săvîrşesc calea; în asemenea chip a fost şi prea fericitul părinte Ştefan, fiindcă voia a trece noian de viaţă grea şi se sîrguia a călători la Ierusalim, cetatea cea de sus, ca la nişte stele ce-l povăţuiau de sus, căuta la învăţătorii vieţii celei plăcute lui Dumnezeu şi la cuvioşii cinci părinţi dinaintea lui, locuitori ai acelei sfinte peşteri, de la Axentie pînă la Ioan.

    Şi ca pe o cale împărătească şi ca pe un drum mare urmînd calea cea călcată de aceştia, sîrguindu-se a se sui deasupra, s-a apropiat de o căsuţă strîmtă şi s-a încuiat într-o stîncă de sub pămînt la treizeci şi unu de ani ai vieţii sale. Apoi învăţînd iubirea de linişte, a ajuns desăvîrşit, nimic cîştigînd din cele ale acestui veac. Pentru că în chipul albinei ca şi într-un stup, în peştera muntelui închizîndu-se Cuviosul Ştefan, lucra mierea cea dulce a faptelor bune cu sîrguinţă, aducînd-o lui Dumnezeu, Împăratul tuturor.

    Astfel, iscusindu-şi simţirile ca să se deprindă a cunoaşte pe cel bun din cel rău, a învăţat a lucra apostoleasca împletire a mrejelor, adică meşteşugul pescăresc, precum şi al bunei scrieri, pentru ca să nu îngreuieze pe cineva, ci mai vîrtos prin ostenelile sale să dea şi celui ce are de trebuinţă. De toată grija pămîntească lepădîndu-se, o singură grijă avea, adică cum să placă lui Dumnezeu în rugăciuni şi în posturi. Nu numai atît, ci şi de toată fapta bună purtînd grijă, ca un lucrător de pămînt ales, tăia din rădăcină mărăcinii patimilor, curăţind gîndurile ce se ridică la cunoştinţa lui Dumnezeu, împlinind acel proorocesc glas ce zice: Înnoiţi-vă vouă înnoiri şi să nu semănaţi peste spini.

    În aceste lucruri plăcute lui Dumnezeu iscusindu-se prea fericitul Ştefan, tuturor din aceasta se făcea arătat; căci adevărată este aceea ce s-a zis că nu poate cetatea să se ascundă, deasupra muntelui stînd. Şi ce se întîmpla din petrecerea lui cea bună? Mulţi aprinzîndu-se de dumnezeiasca rîvnă pentru Hristos, au alergat acolo şi împreună cu dînsul se rugau ca să dobîndească sălăşluirea şi l-au rugat să li se facă povăţuitor al vieţii lor celei după Dumnezeu.

    Deci deabia s-a plecat, căci îl sileau, făcîndu-se tuturor toate şi învăţînd a căuta fiecare, nu numai pe ale sale ci şi pe ale aproapelui, ca să se mîntuiască. Acolo au mers către dînsul pînă la doisprezece fraţi deodată, cărora evangheliceşte poruncindu-le, după cuvintele Domnului că Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară, îi primeşte pe aceştia cu bucurie, ca un învăţător bun de copii, îndemnîndu-i către nevoinţele pustniciei. Întîi a primit pe un oarecare Marin, bărbat bun şi blînd cu chipul, apoi pe un oarecare Ioan şi după dînsul pe Zaharia, om iscusit în calea cea duhovnicească, între care şi pe Cristofor şi pe perechea satanei muşcătoare pe ascuns, pe Serghie şi pe Ştefan, cel ce de la Dumnezeu s-a robit de tiranul.

    Pentru care, după aceasta voi povesti şi despre alţi şase, ale căror nume sînt în cartea vieţii. Şi aşa muntele s-a făcut cetate, viaţă de obşte minunată, şi a primit sfinţenie, pregătindu-se cele de trebuinţă prin dăruirea lui Dumnezeu şi prin rugăciunile cuviosului, precum şi alte case trebuincioase şi cele de nevoie în ele. Apoi s-a alcătuit viaţă de obşte dreptcredincioasă, purtînd numirea Sfîntului Axentie, strămoşul Cuviosului. Iar tiranul, pornindu-se cu vrăjmăşie către sfîntul, surpînd locaşul acesta de tot, l-a numit dealul lui Axentie. Aşa se zice de cei împreună următori ai lui pînă în ziua de astăzi.

    Deci starea vieţii de obşte întemeindu-se cu bună cuviinţă, părintele nostru Ştefan lua aminte la ancora cuvîntului. Şi din peştera cea de Dumnezeu zidită luminînd soborul, îi sfătuia, zicînd: "Fiilor, luaţi aminte de voi şi de sufletele voastre şi, lepădînd frica ce vine de la diavolii cei stricători de suflete sau trîndăvia, să iubiţi mult pe Dumnezeu. Că dragostea către El, nu osebirea de materie sau frica cea rea, ci mărimea de suflet a aşezămîntului, o face să stea, arătîndu-se îndestularea în darurile cele mici ale pustniciei voastre.

    De asemenea, mîhnirea şi întristarea lăsîndu-le departe, cu veselie să vă apropiaţi de Dumnezeu, proorocescul vers ţinîndu-l în minte de-a pururea, că a mă lipi de Dumnezeu bine îmi este, a pune în Domnul nădejdea mea. Pentru că hrăneşte nădejdea precum şi adevărul nu mai puţin.

    Deci de vreme ce a sîrguitorilor este împărăţia cerurilor, după glasul Domului, şi silitorii pe dînsa o dobîndesc, aşa şi noi, fraţilor, după marele propovăduitor şi dumnezeiescul Pavel, fiind lipsiţi, necăjiţi, rău pătimind, goi fiind, flămînzind şi însetînd, în pustietăţi rătăcind, în munţi, în peşteri, în prăpăstiile pămîntului, să trecem scurta nemernicie a vieţii noastre cea mult chinuită cu dreaptă credinţă, şi pe aceea moştenind-o, să zicem către judecătorul cel nemitarnic: Vezi smerenia şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele.

    Cu acestea şi cu multe alte cuvinte mîngîietoare luminînd prea fericitul părintele nostru Ştefan pe fiii pe care în Domnul i-a născut, în fiecare zi nu se odihnea, crescîndu-i pe dînşii în rînduiala mîntuirii.

    Ajungînd pînă la douăzeci de ucenici cu numărul, pe Marin, bărbatul cel de Dumnezeu întărit, la ale economiei şi la toate ale locaşului l-a aşezat prea fericitul întîi. Iar el punea mai aspre nevoinţe pe sine, avînd dorinţă ca mai cu strîmtorare să se închidă, decît în strîmtoarea peşterii. Pentru că capul muntelui cu o piatră mare terminîndu-se, avea o rîpă adîncită spre partea de miazăzi în care se afla şi mînăstirea şi peştera cea de Dumnezeu zidită, ce este acoperită şi neînviforată de vînturile cele iernatice ale Crivăţului şi ale Liviei.

    Pe acest vîrf înconjurîndu-l preafericitul nostru părinte Ştefan, a zidit într-însul o chilie foarte mică în lungime şi lăţime, înălţime şi adîncime, ca de un cot şi jumătate înălţimea, ca de doi lungimea şi spre partea de răsărit fiind o cămăruţă de rugăciune, avînd înălţimea numai cît putea să stea. Iar cealaltă toată voind a se acoperi de acoperămîntul cerului, a lăsat-o descoperită. Pe această mică chilie a făcut-o strîmtă şi înfricoşată, încît cei ce o vedeau ziceau că este ca un mormînt, iar nu locuinţă de odihnă.

    Şi să nu socotească cineva din cei prihănitori că aceasta o făcea mai mult decît părinţii cei mai dinainte, pentru că învăţa nevoinţele cele plăcute lui Dumnezeu ale Cuviosului Axentie, iar el era ca un nou Elisei care a primit cojocul lui Ilie în muntele Carmelului; de aceea a voit a face întocmai ca purtătorul de Dumnezeu Axentie. Şi era mai presus de ceilalţi părinţi, căci avea mai tînără vîrstă, fiind de patruzeci şi doi de ani atunci cînd s-a mutat în vîrful muntelui.

    Ucenicii lui necunoscînd pentru ce s-a făcut o asemenea zidire, Cuviosul Ştefan a chemat la miezul nopţii pe Marin, cel de Dumnezeu întărit şi acestuia povestindu-i scopul, ca unui fiu iubit, împreună cu dînsul, ieşind din peşteră, au intrat în acea înfricoşată locuinţă cu chip de mormînt. Iar dimineaţă, după cîntarea de psalmi, toţi fraţii, după obicei, punînd metanie înaintea uşii peşterii ca să-i binecuvinteze sfîntul, glasul părintelui celui milostiv ce se auzea în fiecare zi, nu mai răsuna în urechile lor cele ascultătoare. Nedumerindu-se ei, după multă vreme sculîndu-se şi în peşteră sărind, nu era acolo cel căutat. Şi părîndu-li-se că au pierdut pe părintele lor, apoi mîinile la gură punîndu-le şi, arătînd cu degetul, ziceau: "Oile toate fiind de faţă, păstorul cum lipseşte?"

    Pornind pe calea cea de la vale, se duceau vărsînd lacrimi şi cu pumnii în piept se băteau, ca unii ce au pierdut pe părintele lor. Iar părintele, simţind întristarea lor cea dureroasă, cu glas blînd şi dulce îi chema cu grăbire la vale. Şi ei, ca nişte peşti ce aleargă după rîmă din aruncarea undiţei, auzind glas, deodată s-au întors şi către dînsul alergînd şi încă purtînd pe obraz rămăşiţele plînsului, cu tînguire şi cu suspinare ziceau către dînsul: "De ce te-ai dat la aspre şi aducătoare de moarte nevoinţe, cinstite părinte?" Iar Cuviosul a răspuns către dînşii, zicînd: Fiilor, strîmtă şi cu necazuri este calea ce duce la viaţă şi puţini sînt cei ce o află pe dînsa.

    Şi îndată, acest cuvînt auzindu-l, s-au liniştit, rugîndu-l ca măcar să acopere chilia lui. Iar el a zis că se îndestulează a se acoperi cu acoperămîntul porţilor cerului. Acolo petrecea, vara arzîndu-se şi iarna îngheţînd; iar sub îmbrăcăminte avea trupul încins cu fiare şi de la umeri pînă la mijloc era înconjurat cu altă cingătoare de fier pironit de amîndouă părţile şi pe sub braţe cu altă cingătoare de fier. Îmbrăcămintea o avea din piele şi chiar sfîntul culion şi analavul cel purtător de cruci, asemenea şi sfinţita mantie a chipului monahicesc. Iar pentru odihnă avea numai o rogojină, după chipul purtătorului de Dumnezeu Ioan, care a fost învăţătorul lui.

    Deci în aceste sporiri petrecînd neprihănitul părinte, nu era cu putinţă a se ascunde, precum mai înainte s-a zis, fiind el cetate pusă pe muntele cel mare şi dreptcredincios. Pentru aceea s-a arătat vestit luminător al tuturor, mai ales al dreptcredincioşilor care locuiau în împărăteasca cetate. Şi mulţi către dînsul venind în munte pentru folosul lor, numai din vederea cea cuviincioasă folosindu-se, iarăşi se întorceau acasă, lăudînd şi preamărind pe Dumnezeu; între care era şi o femeie din cele dreptcredincioase cu duhul şi bogată, suferind văduvia.

    Aceea, auzind în fiecare zi de la toţi despre dumnezeiasca nevoinţă a cinstitului părintelui nostru Ştefan, şi uitînd de slăbiciunea femeilor, a pornit întrebînd şi a ajuns la dealul sfinţitului păstor. Apoi aproape de chilia cuviosului fiind, se ruga să dobîndească binecuvîntare. Iar părintele săvîrşind rugăciunea, ea s-a sculat plîngînd şi a spus sfîntului toate ale sale şi văduvia şi nerodirea de fii şi că, dorind să dobîndească monahicească viaţă, caută a se mîntui. Dar iubitorul de Dumnezeu părinte învăţînd-o pe dînsa cu cuvinte duhovniceşti şi cele pentru mîntuire rînduindu-i, a eliberat-o, zicînd: "Vezi, femeie, cui te făgăduieşti, ca nu cumva să te ajungă moartea, mai înainte de a împlini făgăduinţa".

    Cinstita femeie, punînd în suflet cuvintele purtătorului de Dumnezeu părinte, precum ceara primeşte închipuirea peceţii, aşa neclintit îl păstra. Şi ajungînd la limanul corăbiilor Calcedonului, a înotat către patrie înapoi şi toate averile sale vînzîndu-le în Constantinopol şi împărţindu-le săracilor cele mai multe, temîndu-se de moartea sufletului, după cuvîntul cinstitului părinte, se sîrguia să împlinească făgăduinţa.

    La urmă, pornind de la a sa cetate, a lăsat, după Evanghelie, părinţi, cunoscuţi, prieteni, rudenii şi vecini şi crucea lui Hristos ridicînd, s-a suit în minunatul munte, aducînd aur la Cuviosul, ca să se împartă de dînsul mai bine. Iar în preajma chiliei punînd obişnuita metanie, a zis: "Binecuvintează, părinte". Sfîntul cu asprime i-a răspuns: "Mîntuitorul, prin Evanghelie luminat spune, că cine nu se va lepăda de toate avuţiile sale, nu poate să fie ucenic al Meu. Pentru ce tu porţi încă rămăşiţele lumii împrejur?"

    Iar femeia, spăimîntată pentru darul cel înainte-văzător al părintelui şi de mustrarea cea cu asprime, cu ruşinea cea cuviincioasă femeilor, a zis către dînsul: "Nu fiind ţinută de dorul cel stricăcios am adus aici acest aur, cinstite părinte, ci ca prin mîinile tale cele cuvioase, să se împartă mai bine pentru sufletul meu cel înfocat".

    Dar iubitorul de Dumnezeu părinte a zis: "Scînteile greşelilor celor străine nu voiesc a le face cenuşă cu mîinile mele, ca nu cumva din nebăgare de seamă, vreuna arzîndu-se pe ascuns dintr-însele, mare văpaie sufletului meu să fie, precum au pătimit unii pentru aceasta; ci cei ce seamănă, să şi secere!" Iar femeia zise: "Şi ce îmi porunceşti, părinte?"

    Preamilostivul părinte, dacă a auzit, precum s-a zis mai înainte, că ea a lăsat ale sale desăvîrşit şi n-a voit a se întoarce în patrie, i-a poruncit să împartă aurul cu ale sale mîini. Şi aşa, spălînd-o pe dînsa de întinăciunea acestei vieţi, i-a dat sfîntul chip monahicesc, schimbîndu-i numele în Ana. Şi s-a făcut părintele ei în Domnul. Apoi îndată a trimis-o pe ea la mînăstirea cea de jos, dînd-o sfintei şi cuvioasei maici proiestoase a acelui locaş, mult rugînd pe acea cinstită femeie a o sfătui pentru mîntuirea sufletului.

    Dar cred că a ajuns acum vremea ce mă îndeamnă a povesti şi despre pătimitoarele lui lupte. Însă eu, fiind împins de ştiinţa mea, mă ispitesc a tăcea, ca cel ce nu ajung să povestesc mărimea faptei, fiindcă sînt sărac de cuvînt şi de fapte. Pentru că cu neputinţa acestora obişnuiesc a judeca lucrurile, cei ce nu caută la adevăr, ci la iscusinţa cuvintelor voiesc a lua aminte, precum fac cei ce alcătuiesc basme. Însă îndrăznesc în urma celor ce mă îndeamnă, bizuindu-mă dumnezeiescului mucenic.

    Şi cu rugăciunile celor ce mă îndeamnă la aceasta, cu putinţă este a mi se dărui lesne călătoria. Şi să-mi fie mie în minte versuirea aceea a lui David împotriva eresului celor de noi lucruri, de creştini defăimători şi de icoane arzători; de multe ori s-a luptat cu mine vrăjmaşul din tinereţele mele. Şi iarăşi zice mai pe urmă: Să zică dar Israil, de multe ori s-a luptat cu mine din tinereţele mele şi nu m-a biruit.

    Aceasta însă la Israil cel trupesc pe care egiptenii l-au robit, nu se va potrivi niciodată, că cei de alt neam de multe ori l-au biruit şi babilonienii robindu-l l-au dus departe. Apoi i-au supus macedonenii cu cruzime şi cu amar, iar romanii mai pe urmă i-au dat pierzării. Apoi risipiţi şi strămutaţi prin toată lumea i-au arătat, "curtea lor făcînd-o pustie" iar spinarea lor totdeauna, după cuvîntul proorocului, gîrbovind-o.

    Dar Israelul lui Dumnezeu cel nou ales, care cu adevărat vede pe Dumnezeu şi cu faţă descoperită Domnului străluceşte, cu alte vorbe zic, turma cea numită cu numele lui Hristos, al cărui chip este Iacob, care s-a numit pe urmă Israil; care pe cel mai bătrîn, ca pe un neiscusit dîndu-l în lături şi întîia binecuvîntare părintească a luat-o, cu cuviinţă ar fi putut zice: De multe ori s-a luptat cu mine vrăjmaşul din tinereţele mele şi nu m-a biruit. Pentru că îndată s-au ridicat asupra lui nenumărate cete de vrăjmaşi, dar nu l-au biruit şi a lor neputinţă a mustrat-o.

    Întîi iudeii au dat război turmei Mîntuitorului nostru şi cu a lor armă s-au rănit, căci prin crucea cea de dînşii înfiptă, Păstorul cel bun i-a izgonit ca pe nişte lupi de la oi. Iar după aceştia slujitorii idolilor care s-au ruşinat de apărătorii adevărului, şi după aceştia Simon şi ucenicii cei de sub dînsul, Menandros şi Kedron, apoi Marchion şi Valentin. Şi după dînşii Cherint şi Satornic, Vasilid şi Carpocrat, Marcu şi Tatian, Montan şi Vardisan, Artemon şi Navat, Sabelie şi Nepon; Pavel şi Maniheu, Fotinos şi Marcel şi cei după aceia, Arie, Aetie, Evnomie, Macedonie, Maxim, Nestorie - vidra cea cu multe capete -, Evtihie şi Dioscor, Zosim, Apolinarie, Origen, Petru ticălosul, Teodosie, Iacov, Iulian, Zinon, Serghie, Pir, Chir, Macaris, Onorie şi răucredinciosul Mohamed şi oricare altul pe care, omeneşte, l-am uitat.

    Pentru că mă va lăsa pe mine ziua, numărînd pe apărătorii şi începătorii păgînătăţii, a căror pomenire vremea a prăpădit-o. Şi aceştia toţi deodată, apostoleştilor propovăduiri dînd război, Sfinţii Părinţi i-au izgonit după cuviinţă din Biserică. Şi a petrecut în paşnică stare Biserica, care totdeauna a fost în război şi de cele mai multe ori a biruit.

    Deci, tatăl vicleniei şi aflătorul răutăţii, diavolul, care niciodată nu încetează a da război omului celui zidit după chipul lui Dumnezeu, văzînd turma Domnului că biruieşte cu înlesnire pe vrăjmaşii cei arătaţi, a socotit să aprindă văpaia războiului. Şi aflînd unealtă vrednică de a sa lucrare, pe un bărbat care se socotea că va face multe minuni cu descîntece vrăjitoreşti şi va putea amăgi pe oamenii care se înspăimîntă de unele ca acestea, avînd neamul din pămîntul sirienesc; această fiară cu numele de leu, precum mai înainte s-a scris, întîi se aprinde împotriva închinării sfintelor icoane.

    Acest eretic arătîndu-se de patriarhul Gherman, apărătorul adevărului, precum şi mai înainte s-a zis, nici atunci duşmanul de obşte al oamenilor n-a încetat. Dar el, lăsîndu-şi viaţa şi făcîndu-se cheltuială viermelui celui fără de sfîrşit şi focului celui veşnic, s-a ridicat în locul lui necurata odraslă a lui, zic de Constantin, cum s-ar fi putut zice din Ahaz pe Ahav şi din Arhelau pe Irod cel prea rău, robul desfrînării şi ucigaşul Mergătorului Înainte.

    Deci, copacul acelei rele rădăcini mai amare roduri odrăslind, şi adunînd otrăvi de multe feluri vătămătoare sufletului său, a pierdut şi a ars toate chipurile sfintelor icoane. Iar după ce s-au dat înapoi de către tăinuitorii dreptcredincioşi ai chipului monahicesc, s-a dat împotriva lor războiul. Şi chip al întunericului fiind acest împărat, cu suflet întunecat, pe cei dreptcredincioşi i-a numit închinători de idoli, pentru închinăciunea cea către cinstitele icoane.

    Şi pe tot poporul cel de sub dînsul adunîndu-l tiranul, l-a făcut a se jura - punîndu-se înainte de viaţă făcătorul Trup şi Sînge al lui Hristos şi Sfînta Cruce pe care Hristos Dumnezeu Şi-a întins mîinile pentru noi, precum şi Sfintele şi prea curatele Evanghelii, prin care Hristos ne porunceşte să nu ne jurăm nicidecum -, apoi să zică că nu se vor închina la sfînta icoană, ci pe aceasta o vor chema idol şi nici nu se vor împărtăşi de la Patriarh şi nicidecum bună ziua nu-i vor da lui. Iar dacă ar afla pe vreun călugăr cu haine smerite îmbrăcat, pe acesta ocărîndu-l, să-l lovească cu pietre.

    O, ce batjocură! Aflînd unealtă de un nărav şi de un glas, şi nu numai atît, ci şi de un nume şi de un cuget, ca şi cum după Scriptură s-ar zice Valac, a chemat pe Valaam, pe Ianis şi pe Iamvris. Apoi nu cu hotărîrea lui Dumnezeu şi a preoţilor, ci cu vicleşug amîndoi în amvon suindu-se, se îmbracă de mîinile împăratului Constantin cel nesfinţit, cu mantie şi cu omofor, omul cel nevrednic de patriarh al Bisericii, însuşi tiranul împărat grăind Axios, adică vrednic este.

    O, ce nevrednicie! Purtătorul de pavăză împărat, fiind călcător de cele sfinţite, cel ce a avut trei femei cu nelegiuire, se aşează în fruntea Bisericii! Cine a auzit una ca aceasta cîndva din veac, sau a văzut sau a povestit? Cu adevărat nimeni. Nici chiar în slujbele elinilor şi la păgîni nu s-a arătat una ca aceasta. Acum s-a împlinit cuvîntul proorocului: Poporul ca un preot şi nimeni nu era care sfinţea şi care se sfinţea.

    Deci, această necurată pereche, împăratul şi patriarhul pus de el, fiind eretici, trimiteau scrisori în fiecare eparhie către începătorii de satrapi, ca împreună cu episcopii să vină la împărăteasca cetate Constantinopol, pentru ca să se facă sinod împotriva sfintelor şi cinstitelor icoane. Atunci se vedea în fiecare latură şi cetate tînguire peste tînguire din partea celor dreptcredincioşi. Iar din partea celor păgîni icoanele cele sfinţite fiind călcate, vasele prefăcîndu-se, bisericile săpîndu-se şi cu cenuşă însemnîndu-se, ca unele care aveau sfinţite icoane.

    Şi unde se aflau cinstitele icoane ale lui Hristos sau ale Născătoarei de Dumnezeu sau ale sfinţilor, li se dădeau foc, sau se îngropau, sau se văruiau. Unele erau aruncate prin locuri noroioase, altele în mare, altele în foc, iar altele erau tăiate şi sfărîmate cu topoarele de răucredincioşii luptători împotriva sfintelor icoane. Iar unde se aflau copaci, păsări sau dobitoace necuvîntătoare şi mai ales hăţuri de cai sataniceşti şi vînători, privelişti ori alergări de cai rău zugrăvite, acestea cu cinste le lăsau.

    Atunci era drept a se zice: "Vai mie! că a pierit cel cucernic de pe pămînt şi nu este cel ce face bine între oameni; căci cu secure şi cu bardă a surpat uşile Bisericii lui Dumnezeu şi cu foc a ars sfinţitorul lui. Iar uşă se zice icoana, căci deschide mintea noastră cea zidită după Dumnezeu, către asemănarea cea dinăuntru a chipului celui dintîi. Precum oarecare uşi, purtînd încuietori şi peceţi, din cele de afară cele se asemuiesc dinlăuntru, prin întemeierea peceţilor, aşa şi închipuirea icoanelor, ca pe nişte peceţi arătînd prescrierile şi pe arătări ca pe nişte încuietori, prin cele materialnice însemnează tainic cele gîndite.

    Căci nu materiei slujim, închinîndu-ne acesteia - să nu fie -, ci gînditor prin cele simţite, de însăşi pricinile ne apropiem, precum la Cruce şi la sfinţita Evanghelie, la moaşte de sfînt şi la tot ce este în Biserică închinat, în aceasta împlinind acest glas părintesc al lui Vasile, arătătorul de cele cereşti, căci cinstea icoanei trece la chipul cel dintîi". Dar să ne întoarcem la ceea ce ne stă înainte.

    În aceste dureroase lucruri fiind împărţită Biserica lui Hristos, cei mai aleşi dintre monahi care se ţineau de dreapta credinţă, din părţile Europei, ale Bizanţului, ale Tiniei şi ai eparhiei Bitiniei şi cei ce petreceau în peşteri şi cei ce aveau locaşuri în munţi în părţile Prusiei, toţi împreună mergînd la muntele purtătorului de Dumnezeu Axentie, s-au apropiat ca de un povăţuitor şi doritor de mîntuire, la prea fericitul Ştefan, rugîndu-l pe dînsul să li se facă sfeşnic de mîntuire.

    Deci, l-au aflat pe dînsul cuprins de mîhnire şi de lacrimi, pentru eresul cel făcător de lucruri noi şi au zis către dînsul: "Spune, părinte, cele cuviincioase, pentru că plînge gîndul nostru şi ne-am cufundat în nedumerire, ca nu cumva frica cea omenească să vîndă dreapta credinţă a sufletului, că partea lui este a se teme de moarte".

    Iar fericitul Ştefan, auzind mulţimea părinţilor şi acea îngerească cărunteţe, a zis:

    "O, părinţi cinstiţi şi fraţi, nimic nu este mai tare decît socoteala cea dreaptă şi nimic mai puternic decît sufletul ce nu voieşte a sluji răutăţii; care lucru sînt încredinţat că se păzeşte de către frăţia voastră şi pentru aceasta vă veţi face ai mei sfetnici şi veţi lua binecuvîntare. Căci văd înconjurată cu cruzime şi cu amărăciune mireasa Domnului, Biserica, de vicleanul, ucigaşul şi iubitorul de război satana, care a lucrat ceea ce s-a întîmplat asupra Bisericii lui Dumnezeu pentru icoana Lui cea cu chip de trup şi care, de la începutul zidirii a dat război firii noastre şi zavistuind petrecerea noastră cea din rai, ne-a făcut să lepădăm dumnezeiasca lege.

    Iar acum iarăşi cinstitul trup al Bisericii se ispiteşte a-l strica şi face a se dezbina mădularele, unele împotriva altora şi război neîmpăcat s-a ridicat pentru că a pornit pe unul împotriva altuia prin eresul ce a tulburat mulţimea. Astfel de luptă a aprins vicleanul diavol între oameni, sîrguindu-se a porni pe unii împotriva altora şi a-i abate din calea cea dreaptă.

    Astfel vrăjmaşul Bisericii care a semănat neghinele se bucură şi joacă văzînd reaua meşteşugire printr-acest tiran împărat. El se desfătează în primejdiile noastre, aduce din toate părţile materie la văpaia războiului şi pe ale sale cete împreună ridicîndu-le - pe elini, pe iudei, pe sirieni şi adunările ereticilor -, ca să facă privelişte mare din toate părţile, făcîndu-şi veselie şi plăcere din greutăţile noastre. Şi se poate vedea grăind împotriva noastră cei ce beau vin. Pentru că în ospeţele lor, prin porunca puiului de leu, Constantin Copronim, ereticul împărat, cugetă împotriva noastră şi ne batjocoresc.

    Pentru aceasta fiii Sionului cei cinstiţi, fiind mai presus decît aurul, s-au socotit ca nişte vase de lut, lucururi de mîini de olari. Ne-am făcut de rîs la tot poporul, sîntem cîntare lor toate ziua. Pentru că a întunecat în iuţimea Sa Domnul pe fiica Sionului şi a surpat din cer slava lui Israil şi nu şi-a adus aminte de aşternutul picioarelor Sale, din ziua iuţimii Sale. Căci a păcătuit Ierusalimul (creştinătatea).

    Pentru aceasta ochii mei varsă lacrimi, căci s-a depărtat de la mine cel ce mă mîngîie pe mine şi strig către cel ce bate şi vindecă: Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că prea mult ne-am umplut de defăimare, prea mult s-a umplut sufeltul nostru de ocară şi o dă pe dînsa duşmanilor celor ce sînt îndestulaţi în vremea cea de acum şi celor mîndri, prihănitori de creştini. Pentru că au ocărît turma Ta cea de un neam cu tine, numindu-ne pe noi închinători de idoli şi pe Biserica Ta au numit-o idolatrie. Ci înnoieşte-ne pe noi ca pe o mîncare de dimineaţă. Înmulţească-se credinţa Ta în dimineţi, căci multe sînt suspinele noastre şi inima noastră a slăbit, căci ai surpat gardul nostru şi ne culeg pe noi toţi cei ce trec pe cale, ne-a vătămat pe noi porcul din pădure.

    Acest pui de leu ne-a muşcat şi ca un porc sălbatic ne-a păscut pe noi. Doamne, Dumnezeul puterilor, întoarce-Te şi cercetează această vie şi o desăvîrşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta şi pe Fiul Omului pe Care L-ai întărit. Însă, plîngînd, tînguindu-mă şi jelindu-mă pentru negura care zace peste păstori şi peste turmă şi Dumnezeului meu rugîndu-mă să risipeasă negura, iar raza cea mai dinainte a dreptei credinţe şi închinăciunea sfintelor şi cinstitelor icoane să o aşeze la starea cea dintîi, am uitat făgăduinţa.

    Am întins şi tînguirea şi de-abia acum mi-am adus aminte, aflînd în rugăciune pe Fiul Omului pe Care L-ai întărit şi mîntuirea noastră ai lucrat-o printr-Însul, Atotfăcătorul, pe a Cărui dumnezeiească închipuire aceşti grăitori de tulburare au dat-o focului. Dar cu foc îi va mistui pe dînşii Domnul şi va pieri pomenirea lor împreună cu toţi cei ce nădăjduiesc spre dînşii, că Dumnezeu este Dumnezeul răsplătirilor şi nu va tăcea pentru hulirea Bisericii Sale".

    Acestea vorbind prea fericitul părintele nostru Ştefan sfinţitei adunări a monahilor, şi toţi vărsînd lacrimi, bătîndu-se în piept şi din adînc suspinînd, părintele a zis: "Trei fiind ţinuturile noastre care nu s-au împărtăşit cu acest eres, la acestea vă sfătuiesc a alerga". Pentru că nu a rămas alt loc care este sub stăpînirea balaurului, nesupus glasului său celui deşert. Iar ei au zis: "Unde sînt oare aceste părţi, părinte?" El le-a răspuns: "Cele de cealaltă parte a Pontului Euxinului (Marea Neagră), care sînt părţile Sciţiei, ale Goţiei şi părţile Romei şi ale Liviei.

    Şi ce se cuvine a zice, pentru întîi şezătorii Romei, ai Antiohiei, ai Ierusalimului şi ai Alexandriei, care, nu numai au urît şi au blestemat necurata dogmă a arzătorilor de icoane, ci şi prin scrisori n-au încetat a ocărî pe păgînul împărat, care s-a plecat către aceasta, numindu-l depărtat şi începător de eres; între aceştia este preacinstitul şi preaînţeleptul Ioan Damaschin preotul, care s-a numit de tiranul acesta cîine, iar noi îl numim cuvios şi purtător de Dumnezeu.

    Acesta n-a încetat a-i scrie şi a-l numi făcător de rele, arzător de icoane şi urîtor de sfinţi; iar pe episcopii cei de sub dînsul i-a numit întunecaţi şi robi ai pîntecelui. Mai ales pe iubitorii de lupte, alergătorii de cai şi pe iubitorii de privelişti, pe Pastila, pe Tricacav, pe Nicolait şi pe Atzipie, iubitorul de diavoli, ca pe nişte noi Oriv, Ziv, Zivie, Salmana şi Datan, şi pe cei de sub dînşii, ca pe adunarea lui Aviron i-a numit.

    Acestea grăind Cuviosul Ştefan şi alte multe cuvinte de suflet folositoare, părinţii, făcînd rugăciune tînguitoare şi mai pe urmă pregătindu-se de plecare şi pe sfîntul sărutîndu-l, s-au dus către locurile cele mîntuitoare, nu de mucenicie temîndu-se, ci de vicleşugul tiranului, avînd frică de neiscusinţa lor, căci nu este lucru puţin neiscusinţa. Iar cel cernut în lucruri este mai lămurit, precum se lămureşte aurul în cuptor. Şi se putea vedea Bizanţul dezbrăcîndu-se de cinul monahicesc şi de chipul nazarienesc. Unul mergea către Marea Neagră, iar altul la Cipru; altul gîndea a se duce către Roma şi aşa înstrăinîndu-se de ale lor mînăstiri, erau străini şi fugari.

    Iar tiranul împărat, săpînd cinstita biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu cea din Vlaherna, care mai înainte era împodobită pe pereţi cu tot felul de icoane, de la întruparea lui Hristos, Dumnezeu, pînă la tot felul de minuni şi pînă la înălţarea Lui, precum şi Pogorîrea Sfîntului Duh. Şi aşa răzuind toate icoanele tainice ale lui Hristos, a zugrăvit pe pereţi copaci şi păsări de tot felul, animale şi alte închipuiri cu frunze de iederă, cocori, corbi şi păuni.

    Şi dacă cineva dintre cei de un cuget cu împăratul socotesc că eu îl necinstesc, să meargă la această biserică şi, încredinţîndu-se că sînt adevărate, împreună cu sfinţitul prooroc David să zică: "Dumnezeule, venit-au neamurile în moştenirea Ta, defăimat-au Biserica Ta cea sfîntă; pus-au Ierusalimul cel gîndit. Biserica Ta ca o păzitoare de poame, trupurile cuvioşilor Tăi mucenici şi monahi, cinstitele moaşte le-au dat fiarelor, focului şi fundului mării".

    Deci, în această prea cinstită biserică, pierzătorul împărat şezînd împreună cu cel de un nume vînzător al turmei lui Hristos şi cu cei de sub dînsul robi ai pîntecelui, episcopi eretici au ţinut sinodul cel necurat şi vrăjmaş al lui Dumnezeu. Şi a fost adunat acest sinod de luptătorii împotriva sfintelor icoane, în anul 754, după naşterea lui Hristos, în al paisprezecelea an al împărăţiei lui Copronim; şi era numărul episcopilor Răsăritului, celor ce se adunaseră, 338, iar patriarh nici unul nu era, fără numai Constantin mincinosul patriarh al Constantinopolului, ereticul şi cel de un gînd cu împăratul, numind cinstitele icoane idoli de chipuri cioplite.

    După multe vorbe şi pricini, împăratul a silit pe toţi episcopii ca să se supună voii lui, la acea hulă împotriva lui Dumnezeu. Pentru că mulţi dintre dînşii, deşi vedeau luminos rătăcirea împăratului şi a patriarhului şi năpăstuirea Bisericii, însă nu îndrăzneau a zice nimic împotrivă, temîndu-se de mînia împăratului şi a patriarhului şi de nevoia care se făcea celor dreptcredincioşi.

    Deci, se plecau la credinţa cea rea, de care mai pe urmă, la sinodul cel adevărat al şaptelea, ce s-a făcut în împărăţia lui Constantin cel tînăr şi a maicii sale Irina, s-au lepădat şi cu pocăinţă mărturisindu-se, s-au întors către buna credinţă; dar atunci, la acel sinod eretic au urmat împăratului şi patriarhului.

    Aceste dogme rău credincioase şi urîte de Dumnezeu, au fost aşezate atunci acolo astfel: Întîi, ca sfintele icoane să fie de toţi numite idoli; al doilea, toţi cei ce se închină icoanelor să fie anatema. Mai întîi pe Gherman, care fusese patriarh, l-a anatemizat, slujitor de lemne numindu-l. Ereticii cei fărădelege, singuri ei fiind anatemizaţi, au afurisit pe omul cel sfînt şi drept. Dar Dumnezeu l-a binecuvîntat pe dînsul, încît s-a împlinit Scriptura care zice: Aceia vor blestema iar Tu vei binecuvînta.

    Al treilea, au hotărît ereticii ca fiecare să mărturisească că, nu numai sfinţii după moartea lor, ci nici Maica lui Dumnezeu nu poate să ne ajute nimic cu mijlocirea sa; al patrulea, ca nimeni să nu îndrăznească a numi sfinţi pe Apostoli sau pe mărturisitori, pe fecioare şi pe toţi cei care au plăcut lui Dumnezeu. La sfîrşit s-a zis ca să fie sinodul acela numărat cu cele şase sinoade care fuseseră mai înainte şi să se numească sinodul al şaptelea a toată lumea, iar cel care nu va primi sinodul acela, să fie anatema ca Arie, ca Nestorie, ca Evtihie, ca Sever, şi ca Dioscor. Se înfiorează oasele mele şi rărunchii inimii mele simt durere, precum zice Elifaz, o! pricepuţi şi credincioşi ascultători, cînd numai le-aş cugeta în pomenire pe cele făcute atunci. O, ce orbire a vrăjmaşului. O, ce hulă! O, ce schimbare în cel mai rău! Cum voi înţelege, Hristoase, nemărginita Ta răbdare!

    Cea mai de pe urmă faptă şi cît toate mai rea, necuraţii aceia şi nesfinţiţi babilonieni, care au stricat via lui Hristos, pentru care s-a scris: Ieşit-a fărădelege de la preoţii Babilonului şi păstori mulţi au stricat via Mea; cei ce au rătăcit cărările pe pămînt, după cum zice paremia, şi au adunat cu mîinile nerodire; cei ce între sfînt şi între necurat nu au deosebit, ci în mijlocul jertfelnicului de tînguire au lucrat. Aceştia sculîndu-se împreună cu tot poporul şi mîinile la înălţime ridicîndu-le, au strigat ticăloşii într-un glas şi au zis: "Astăzi este mîntuirea lumii, căci tu, împărate, ne-ai izbăvit pe noi de idoli". O, glas dureros!

    Atunci cerul s-a întunecat şi pămîntul împreună s-a clătit, văzduhul s-a făcut necurat şi toţi cei de acolo s-au înstrăinat de Dumnezeu. Pentru că, dacă acest întîi începător al păgînătăţii este pricinuitor al surpării idolilor, apoi deşartă s-a făcut întruparea lui Hristos şi zadarnică învăţătura Apostolilor.

    Şi dacă, precum voi ziceţi, acesta este izbăvitorul de închinarea făpturilor şi de blestemul idolilor, care de voi se numeşte al treisprezecelea apostol; şi dacă nu în Hristos, după glasul lui Pavel, propovăduitorul de Dumnezeu, nici în Treime nu vă botezaţi, ci, ca să zic ceva de rîs, pentru obraznica voastră nebunie, vă botezaţi în Pastila, în Tricacav şi în Cavalon, în învăţătorii lui şi ai voştri, care au lăsat Treimea cea mai presus de lumină şi prea cinstita dogmă din Biserica Sa. Aceste bîrfeli lăsîndu-le, vremea cerînd, acum mergem către ceea ce ne stă înainte, întorcîndu-ne să vorbim despre fericitul Ştefan.

    Acestea astfel săvîrşindu-se şi toată gura mărturisind cele despre Sfîntul părintele nostru Ştefan, iar tiranul înştiinţîndu-se, a chemat un cuvîntător dintre cei slăviţi, Meghistani ai lui şi iscusit în a grăi şi a auzi, cu numele Calist, iar cu vrednicia de patriciu. dar şi la eresul lui desăvîrşit fiind învăţat, l-a trimis pe dînsul, zicînd: "Mergi la dealul lui Axentie şi pe unul cu numele Ştefan, care este sălăşluit acolo, fiind de un chip cu ceata nepomeniţilor, pe acesta să-l pleci a iscăli la sinod, zicîndu-i: "Fiind mişcaţi de prietenia către tine, pentru cucernicia vieţii tale, dreptcredincioşii şi preamăriţii noştri împăraţi, Constantin şi Leon, poruncesc să te iscăleşti în hotărîrea preamăritului nostru sinod". Dîndu-i finice, smochine şi altele care sînt îndemînatice pentru hrana pustnicului; pentru că ştia şi însuşi tiranul împărat despre petrecerea Cuviosului cea înfrînată şi plăcută lui Dumnezeu.

    Calist îndată mergînd la munte, i-a adus sfîntului părinte vestea aceea, sfătuindu-l preaînrăutăţitul să iscălească şi să laude hotărîrea împăraţilor. Iar cinstitul Ştefan, cel asemenea celui dintîi dintre mucenici, ca unul ce mai înainte vedea de-a dreapta sa de-a pururea pe Dumnezeu şi nu se clintea în orice fel de socoteală ereticească, a zis către patriciu:

    "Ia aminte, domnule patriciu, fiindcă este judecată eretică hotărîrea acestui sinod de mincinoasă adunare, eu, Ştefan nu iscălesc, nici amarul dulce nu-l numesc, ca să nu trag asupră-mi vaietul proorocului. Şi pe lîngă aceasta, voiesc a muri pentru închinăciunea sfintelor icoane, neavînd nici o grijă de împăratul cel începător de eres, care a îndrăznit să se lepede".

    Apoi a zis: "Înţelege dar, că-mi voi vărsa sîngele pentru icoana lui Hristos. Iar mîncările cele trimise de dînsul întoarce-i-le înapoi, căci untdelemnul păcătosului nu trebuie să ungă capul meu şi din mîncările ereticului să nu se îndulcească gîtlejul meu".

    Acestea auzindu-le boierul acela şi întorcîndu-se iarăşi, a ajuns la palat şi arătate le-a făcut pe toate împăratului care l-a trimis. Iar el, răcnind de mînie ca un leu, şi mare strigare ieşind din sufletul său cel aprins, îndată a trimis slujitori şi ostaşi purtători de paveze, împreună cu Calist patriciul, pe care îl trimisese mai înainte să meargă la munte şi îndată să ridice pe sfîntul din chilie.

    Apoi a poruncit să-l păzească în mînăstirea cea de jos, pînă ce îl va judeca. Iar el mergînd la munte şi ajungînd la mînăstire, ca nişte fiare săltînd, cu lovituri de picioare băteau în uşi şi sărind în sfînta peşteră au scos afară pe sfîntul, ca dintr-o cămară duhovnicească, tîrîndu-l afară. Căci din multă înfrînare şi din prea strîmta locuinţă, pulpele picioarelor lui fiind slăbite, nu putea a se mişca.

    Acei bărbaţi purtători de paveze, văzînd lucrul minunat al părintelui şi multă milostivire arătînd spre sfîntul pentru vederea cea de spaimă, înjugîndu-se doi şi pe umerele lor punînd mîinile cuviosului, iar cu mîinile lor genunchii odihnindu-i, l-au dus în cimitirul Sfîntului Axentie, în care închizînd pe sfîntul împreună cu obştea monahilor cea de Dumnezeu întărită, care era împreună cu dînsul, aşteptau hotărîrea împăratului. Iar Sfîntul Ştefan n-a încetat cîntînd înăuntru cu obştea sa: "Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule..." şi celelalte.

    După aceasta a cîntat şi slava: "În tîlharii gîndurilor mele căzînd, m-am prădat eu ticălosul, de minte...", şi celelalte ale stihului. Iar păzitorii cei dinaintea uşilor, auzind acestea cîntîndu-se de dînşii, mişcîndu-şi capetele, unii către alţii, ziceau: "Vai nouă, că pe drept sîntem socotiţi ca nişte tîlhari de către nişte monahi, care cu nimic nu ne-au nedreptăţit, dar ei rău pătimesc".

    Trecînd şase zile, fără de hrană au petrecut cei ce erau închişi, împreună cu sfîntul. Şi în ziua a şaptea a venit de la tiranul împărat un alt boier ca să aşeze pe sfîntul în mînăstirea sa, fiindcă avea război împotriva sciţilor. Iar oastea aceea, cerînd binecuvîntare de la sfîntul, a mers în cetatea cea împărătească, şi împreună cu împăratul s-au luptat împotriva sciţilor.

    Prea răul Calist, luînd pe unul din ucenicii Cuviosului, deosebit dîndu-i aur şi făgăduindu-i încă şi mai mult, a înduplecat pe ticălosul acela ca să se facă al doilea Iuda, şi împotriva învăţătorului său să se într-armeze. Iar Serghie, căci acesta era numele ucenicului aceluia, fiul fărădelegii, al doilea Iscariotean şi moştenitor al spînzurării, prin aurul cel viclean îmbrăcîndu-se în satană, de atunci n-a încetat pe ascuns sfătuindu-se împotriva cinstitului părinte. Deci, despărţindu-se de sfinţitul staul şi alergînd către începătorul de vameşi şi strîngătorul de bir al Nicomidiei, Avlicalam cu numele, se face de o socoteală cu el şi părtaş al pierzării sale.

    Apoi, scriind o carte cu ocări plăsmuite împotriva Cuviosului Ştefan, a zis într-însa aşa: "Serghie anatematiseşte pomenirea ta, ca pe a unui eretic, apoi te numeşte sirian de neam şi sapă gropi împotriva ta, şezînd în munte". Şi cu multe alte ocărîndu-l pe dînsul, de care nu se cade a pomeni sau scrisului a le da. Apoi spun că înşelînd pe o femeie de bun neam, a tuns-o în călugărie şi o are în mînăstirea cea de jos; iar noaptea ea se suie la dînsul în deal, pentru amestecare păcătoasă.

    Dar acea femeie cu numele Ana, pe toate ale sale bine economisindu-le şi lepădînd toată grija lumească, fiică duhovnicească a sfîntului s-a făcut, luînd îngerescul chip.

    Amăgind ei o slujnică a acelei femei, făgăduindu-i că o vor elibera şi o vor însoţi pe dînsa cu oarecare din cei ai palatului, au învăţat-o să grăiască împotriva stăpînei sale şi a sfîntului. Şi făcînd ei o scrisoare vicleană ca aceasta, scrisă cu minciuni, au trimis-o în mîinile împăratului, care citind-o şi gîndind fărădelege, ca unul ce îmbrăţişase vreme potrivită, cu tărie trimiţînd cîţiva slujitori credincioşi către cel ce stăpînea cetatea locului, cu numele Antim, i-a poruncit prin scrisori acestea:

    "Ca unul care împlineşti poruncile noastre cu mulţumire, fiind ca un prieten iubit şi slugă mulţumitoare, adeverindu-ne prin fapte, pentru care ţi-am şi încredinţat vrednicia cea dinaintea feţei noastre, poruncim degrab să mergi la mînăstirea cea de sub dealul lui Axentie, unde locuiesc femei desfrînate, care se făţărnicesc că sînt drept-credincioase. Şi răpind pe una dintr-însele cu numele Ana, şi prin aceşti slujitori credincioşi trimiţînd-o la noi degrab, cu oaste să mi-o pui de faţă; fii sănătos". Iar sluga cea fărădelege a împăratului cel fărădelege, necitind desăvîrşit cele scrise, îndată a mers ca un barbar la mînăstire cu mulţime de ostaşi.

    Acolo au aflat pe sfinţitele femei săvîrşind citirea ceasului al treilea. Apoi sărind spre femei în biserică ca nişte cai îndrăciţi, au înfricoşat pe fecioarele lui Hristos, scoţînd săbiile tîlhăreşte şi în văzduh cu strălucire întorcîndu-le. Deci, făcîndu-se tulburare şi cîntarea de laudă tăcînd, femeile se tînguiau lui Dumnezeu. Şi una fugea în altar înăuntrul sfintei catapetesme; alta ridicînd sfinţitul acoperămînt al prestolului, se ascundea sub sfînta masă; alta fugea către munte, de mîinile păgînilor.

    Această năpădire cunoscînd-o cinstita bătrînă şi proiestoasa mînăstirii, care se liniştea în chilie, a ieşit la dînşii cu suflet netulburat şi a zis: "O, creştini, dacă aveţi nădejde către Dumnezeu, de ce faceţi semnele de biruinţă ca împotriva barbarilor celor fără de Dumnezeu?"

    Iar ei spăimîntîndu-se de îndrăzneala sfinţitei bătrîne şi înştiinţîndu-se că aceasta este proiestoasa, schimbînd chipul cel de fiară cu blîndeţe, au răspuns: "Pe Ana dă-ne-o, pe iubita lui Ştefan, căci împăratul are trebuinţă de dînsa în oaste". Iar ea, chemînd pe nume pe aceasta şi împreună cu dînsa pe alta, anume Teofana, a zis către dînsele: "Mergeţi, cinstite fiice, la împăratul, şi cu înţelepciune să-i daţi răspunsurile, ca nu cumva să vă înşele pe voi. Mergeţi în pace, mergeţi şi Domnul să fie cu voi".

    Iar acele cinstite femei, luîndu-şi mantiile, punînd metania cea obişnuită şi luînd binecuvîntare de la acea cinstită egumenă, s-au dus la împăratul. O, voire de bine ascultătoare a ascultătoarelor! Şi o, rugăciune prea curată a credincioasei maici!

    Fiind aduse ele în oaste şi făcîndu-se împăratului arătate cele despre dînsele, a poruncit să le despartă una de alta. Apoi chemînd pe duhovniceasca fiică a Sfîntului Ştefan, cea căutată, a zis către dînsa: "Mă plec să cred că adevărate sînt cele grăite către noi despre tine, pentru că ştiu grabnica robire a cugetului femeiesc. Spune-mi, cum te-a înduplecat vrăjitorul Ştefan, să părăseşti strălucirea părinţilor şi de acest chip întunecat să te apropii? Negreşit, precum am auzit, el a vrut numai a păcătui cu tine. Şi ce frumuseţe are acesta care te-a amăgit pe tine?"

    Iar cinstita femeie, auzind aceste urîte graiuri, cu adevărat ca o a doua Suzană înţeleaptă, uitîndu-şi neputinţa femeiască, a răspuns cu minte către dînsul: "Împărate, mă aflu cu trupul înaintea ta, munceşte-mă, înjunghie-mă, fă cu mine ce vrei şi ce îţi place, căci de la Ana nu vei auzi altceva decît numai adevărul; căci nu ştiu pe omul acesta aşa cum zici tu, ci precum îl ştiu eu voi grăi: sfînt şi drept îl ştiu pe dînsul, învăţător de folosul sufletului şi povăţuitor al mîntuirii mele".

    Iar tiranul făcîndu-se fără glas pentru îndrăzneala femeii, muşcîndu-şi degetul cel mic al mîinii şi cealaltă mînă întorcînd-o în văzduh, şezînd cu fruntea împilat, a rămas uimit. Apoi a poruncit să o păzească pe dînsa, iar sora ce era împreună cu dînsa să fie dusă, chiar nevrînd, la a sa mînăstire.

    Aceea ajungînd la mînăstire, pe toate le-a povestit sfinţitei egumene şi surorilor şi nu numai atît, ci, suindu-se în deal la dumnezeiescul părinte Ştefan, îl ruga să se roage pentru dînsa, mai ales că pentru dînsul era luptată. Împăratul făcînd adunarea oastei şi mergînd la cetatea cea împărătească, a poruncit ca pe fiica cea duhovnicească a sfîntului s-o ţină în temniţa cea mai întunecată în obezi, vrînd în ziua următoare să-i facă întrebare.

    Iar printr-un famen care avea rînduială împărătească la palat i-a zis acestea: "Cruţă-te, femeie, şi tu vei trăi bine cu împăratul, lepădînd această îmbrăcăminte întunecată şi să spui mîine înaintea a tot poporul adevărul împotriva lui Ştefan, căci iată şi slujnica ta a spus adevărul; iar de nu vei vrea să faci aceasta şi vei rămîne în nesupunerea ta cea împietrită, voi pune înaintea ta bucăţi de carne din trupul tău, despărţite de mădulare. Iar dacă cele dorite de mine vei arăta şi vei mărturisi păcatul, te vei învrednici de la mine de multă cinste şi de daruri".

    Dar cinstita femeie, auzind acestea şi plîngînd în adîncul inimii cu durere şi plecînd capul, a zis către dînsul: "Du-te de la mine, omule, du-te şi voia Domnului să se facă!"

    Împăratul, adunînd de dimineaţă mulţime de popor înaintea tîrgului, ca unul ce socotea că o va îndupleca pe dînsa, a poruncit să o aducă goală în mijlocul tuturor. Apoi, mulţime de vine de bou punînd înaintea ochilor ei, a zis: "Toate acestea le voi aduce pe spatele tău şi pe pîntece, de nu vei scoate la arătare desfrînările tale făcute cu Ştefan". Iar cinstita femeie nimic nu răspunse. Tiranul înfricoşînd-o şi numind-o desfrînată, a poruncit s-o bată. Îndată opt bărbaţi tari, luînd-o de amîndouă mînile, o băteau pe pîntece şi pe spate fără cruţare, iar ea zicea: "Nu ştiu pe omul acela precum tu spui". Apoi striga: "Doamne miluieşte".

    Şi a pus tiranul pe slujnica cea vicleană să stea înaintea ei să o mustre în mijlocul tuturor, precum el a învăţat-o, ridicîndu-şi mîinile asupra stăpînei sale şi scuipînd-o în faţă. Deci, cei trei împreună tăinuitori ai păgînătăţii, plecîndu-se la urechile ei, o învăţau să zică cele plăcute împăratului şi să trăiască; iar ea cu glasul cel mai dinainte răspundea. Şi dacă a văzut-o tiranul acum fără glas din bătaia cea fără de milă şi părîndu-i-se că a murit, a intrat ruşinat în palat şi a poruncit ca s-o arunce într-una din mînăstirile Constantinopolului, fără purtare de grijă. Ea după cîtăva vreme a murit în pace şi s-a dus către Domnul. Iar tiranul nu înceta măiestrind cum ar ucide pe sfîntul.

    În ziua aceea, chemînd împăratul pe unul din tinerii cei supuşi ai lui, cu numele Gheorghe, se jura că foarte îl iubeşte şi i-a zis: "Mare este, Gheorghe, dragostea ta către mine?" Iar el a zis: "Nemărginită, stăpîne". Iar împăratul a zis către dînsul: "Cu înlesnire îţi va fi a muri pentru dragostea mea?" Iar el plecîndu-se la pămînt şi punînd mîinile la piept, se jura cu osîrdie, că pentru dînsul îşi dă şi viaţa.

    Împăratul, pe acesta sărutîndu-l, a zis: "Iată dar noul Isaac; nu te rog pe tine să mori pentru mine, nici un singur mădular să-ţi lipsească, ci numai aceasta, ca un părinte cer de la tine, să mergi la dealul lui Axentie, să îndupleci pe nepomenitul cel aflat acolo, ca să te facă şi pe tine numărat cu cei de sub dînsul şi de un chip. Şi dacă aceasta o vei dobîndi, degrab să te întorci la noi".

    Iar fiul şi slujitorul cel fărădelege, primind cu bucurie cuvîntul, învăţînd multe vicleşuguri, s-a suit în munte şi în loc cu tufişuri dese ascunzîndu-se, a ieşit la miezul nopţii din acea pădure, a mers la mînăstire şi înaintea uşilor stînd, cu glas jalnic zicea: "Miluiţi-mă, o, creştinilor care locuiţi în locaşul acesta, ca să nu mă mănînce fiarele sau să cad în prăpastie, pentru că am rătăcit calea".

    Şi alte cuvinte zicea şi diavoleşte se tînguia. Iar Cuviosul părintele nostru Ştefan, auzind tînguirea şi plîngerea, strigînd pe Marin cel mai înainte pomenit, i-a poruncit să aducă înăuntru pe cel ce se tînguia.

    Intrînd el, a pus metanie bătrînului, zicînd: "Binecuvintează, părinte". Pe acesta sfîntul binecuvîntîndu-l, l-a ridicat şi cunoscîndu-l pe dînsul că este de la palat, după îmbrăcăminte, după faţă precum şi după barbă, pentru că era rasă după porunca tiranului împărat, l-a întrebat: "Cu adevărat tu, frate, nu eşti din palatul împărătesc?"

    Iar el răspunse: "Aşa este, părinte, dar prin fărădelegea împăratului, care cu rea credinţă stăpîneşte, am rătăcit toţi, şi către primejdie sufletească ne-am plecat. Şi abia trezindu-mă dintr-un chip rău ca acesta, iată, fiind povăţuit de Dumnezeu, la aceste de aici am venit. Şi acum, cinstite părinte, să nu fiu izgonit din obştea ta cea de suflet mîntuitoare şi să dobîndesc chipul cel îngeresc".

    Iar cinstitul Ştefan i-a zis: "Nu pot s-o fac aceasta pentru primejdia care este din partea tiranului, ca nu cumva înştiinţîndu-se, să-ţi robească sufletul tău de la mîntuire şi cu cursele cele vechi te va împletici pe tine". Iar el iarăşi căzînd, zicea: "Cuvînt vei da lui Dumnezeu pentru mine, dacă vei zăbovi a mă tunde".

    Dar sfîntul i-a zis: "De ar fi fost fără primejdie aş fi împlinit glasul cel evanghelicesc, că "pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară". Dar, de vreme ce, cum ai zis, din tot sufletul te apropii, aceasta o voi împlini, însă vezi numai să nu te ajungă ispita". Zicînd aceasta şi învăţîndu-l cu cuvinte folositoare, l-a dezbrăcat de portul cel lumesc şi l-a îmbrăcat cu îmbrăcămintea supunerii. Şi astfel au trecut trei zile.

    Iar tiranul împărat, adunînd poporul în priveliştea alergării de cai, stînd deasupra, a strigat acestea: "Să n-am parte de viaţă cu ceata nepomeniţilor celor de Dumnezeu urîţi". Iar poporul, plîngînd şi încercînd a face tulburare, a zis: "Nici urmă a chipului lor nu s-a arătat în cetatea ta, stăpîne". Apoi cu iuţime a strigat: "Nu voi mai putea suferi bîntuirile lor, pentru că pe toţi cei de sub mine pe ascuns i-a atras şi întunericului i-a dat. După aceea, neîndestulîndu-se, iată şi pe iubitul sufletului meu, Gheorghe singlitul, din braţele mele răpindu-l, l-a făcut avă. Dar să aruncăm către Domnul grija noastră şi El îl va arăta pe dînsul degrab, numai rugăciune să facem". Şi toţi au zis: "Cu adevărat inima ta este în mîna lui Dumnezeu şi rugîndu- te, negreşit o va auzi Domnul".

    După a treia zi, Cuviosul Ştefan, învăţînd multe pe vicleanul în răutate Gheorghe, l-a tuns şi l-a îmbrăcat pe dînsul cu sfîntul chip. Iar slujitorul fărădelegii, nepăzind ale lui Dumnezeu, după alte trei zile, fugind din deal, s-a dus la palatul împărătesc, unde împăratul l-a primit cu dragoste, ca pe unul ce a împlinit izvodirea relei lui sfătuiri. L-a sărutat pe acesta nu pentru chip, ci pentru aflarea pricinuirii ca să ucidă pe sfîntul. Şi apucînd vreme cu prilej, a poruncit ca de dimineaţă, toate vîrstele, de la bătrîn pînă la prunc, bărbaţi şi femei, în tăcere a se aduna la priveliştea alergării de cai; şi toţi s-au adunat, nenumărată mulţime îngrămădindu-se.

    Iar tiranul, stînd pe trepte înalte, a strigat mai întîi aceasta: "A biruit poporul meu şi Dumnezeu a auzit rugăciunile mele". Iar poporul striga: "Oare cînd Dumnezeu nu te ascultă pe tine?". Şi împăratul, veselindu-se şi rîzînd, a zis: "Mi-a descoperit mie Dumnezeu pe cel căutat şi, de voiţi, vi-l voi arăta". Iar mulţimea cu urlete grăia: "Munceşte-l pe acesta, înjunghie-l, arde-l cu foc, ca pe unul ce a călcat porunca ta". Împăratul l-a adus pe Gheorghe spre arătare tuturor. Iar mulţimea s-a tulburat, văzîndu-l pe el îmbrăcat în chipul monahicesc şi a strigat cu glas ticălos, precum de demult strigau iudeii: "Ia-L, ia-L răstigneşte-L pe Fiul lui Dumnezeu!", aşa şi aceştia, ziceau. Apoi cu porunca tiranului l-a dezbrăcat de sfînta mantie şi a aruncat-o la popor, asemenea şi sfinţitul culion şi s-au călcat în picioare.

    Apoi, după ce a scos şi analavul cel în chipul crucii, ca să-l arunce, împăratul, luîndu-l în mîinile lui, se întorcea în toate părţile întrebînd: "Ce să fie oare?" Iar unul din boierii, cei de un chip cu satana, a strigat: "Aruncă-l şi pe acesta, împărate, să se calce funia spînzurării sataniceşti". Asemenea a aruncat şi cureaua. Apoi patru bărbaţi, plecîndu-se la pămînt şi apucîndu-se de hainele călcătorului de poruncă, îl plecară jos şi ca în chip de jupuire l-au pus în mijlocul tuturor.

    Apoi, aducînd o vadră plină cu apă au turnat-o peste dînsul spre lepădarea botezului. Atunci punîndu-i coif pe cap şi îmbrăcăminte ostăşească, tiranul împărat i-a dat sabia cu ale sale mîini, l-a rînduit în vrednicia de comis. Apoi a poruncit să meargă mulţime nenumărată de ostaşi, la dealul Sfîntului Axentie. Alergînd toată mulţimea şi risipind pe ucenicii Sfîntului Ştefan, le-a ars mînăstirea şi biserica pînă la temelii, făcîndu-le cenuşă. Iar pe sfîntul, luîndu-l din peşteră au plecat către pogorîşul mării.

    Ce cuvînt de tînguire va povesti necazurile cele pătimitoare ale Sfîntului, în aceea călătorie? Unii îl băteau peste spate cu vergi, alţii îl împingeau către pogorîşul rîpii, alţii cu buruieni ghimpoase băteau pulpele lui, alţii umpleau cu scuipat faţa sfîntului, iar alţii frîngînd beţele cele mai putrede ca să facă sunet îl băteau peste cap în batjocură. Unii cu stîlpări de dafin jucînd înaintea lui cu batjocură, n-au încetat a-l lovi. Îmbrăcat rău fiind şi cuvinte urîte zicîndu-i şi chinuindu-l în tot felul, au ajuns la malul mării. Apoi, punîndu-l în luntre, pentru că nu putea umbla din pricina înfrînării, au ajuns la mînăstirea cea sfîntă a lui Filipisc, care se afla la marea cetăţii Hrisopoli şi acolo, închizînd pe sfîntul, au făcut arătate împăratului toate cele despre dînsul.

    Înştiinţîndu-se împăratul despre ocara şi stricarea desăvîrşită a mînăstirii, a dat poruncă că, dacă va fi prins cineva la dealul lui Axentie să primească pedeapsă prin moarte de sabie. Apoi chemîndu-i la bîrfirea lui Ştefan, pe cei de un chip cu el, pe începătorii de eres, adică pe Teodosie cel cu nume mincinos, episcop al Efesului, pe Constantin al Nicomidiei, isvoditorul de lucruri noi şi pe cel cu acelaşi nume, al Nacoliei împreună cu Sisinie Pastila, şi cu Vasile Tricacavul, precum şi pe cei ce covîrşeau în cuvînt ai palatului, pe Calist cel mai înainte zis, pe Comvoconom scriitorul, pe Masara cel cugetător ca saracinii.

    Pe aceştia i-a trimis către cel de un nume şi un obicei cu dînsul, începător al păstorilor, ca să facă împreună cu dînşii călătorie, către mînăstirea cea mai înainte zisă, în Hrisopoli. Iar năimitul păstor şi vînzător, ştiind cunoştinţa şi dreapta credinţă a sfîntului şi prea fericitului părintelui nostru Ştefan, s-a lepădat a merge împreună cu dînşii, zicînd: "Duceţi-vă în pace. Pentru că a vorbi Constantin împreună cu Ştefan, este multă depărtare. Căci la mine este cuvînt numai, iar la dînsul împreună cu cuvîntul este şi puterea dumnezeiescului Duh; vedeţi ce veţi auzi de la dînsul".

    Iar ei, luînd hotărîrea sinodului celui de adunare mincinoasă, pornind de la patriarhul, au ajuns la mînăstirea cea mai înainte zisă. Apoi intrînd în sfînta biserică au făcut rugăciune şi către scăldătoare întorcîndu-se, au şezut pe treptele ce erau acolo şi au poruncit să aducă îndată pe sfîntul. Şi s-a adus sfîntul, fiind ţinut de doi, pentru că nu putea umbla, avînd picioarele închise în obezi de fier.

    Văzîndu-l, urîtorii de Dumnezeu au lăcrimat. Apoi Teodosie al Efesului a zis către dînsul: "Cu ce chip, omule al lui Dumnezeu, ai voit a ne socoti eretici şi a cugeta mai presus decît împăraţii, arhipăstorii şi episcopii şi decît toţi creştinii? Au dar noi toţi neguţătorim paguba sufletelor noastre?" Iar sfîntul cu glas lin a zis către dînşii: "Luaţi aminte ce a scris Ilie proorocul către Ahav: Nu răzvrătesc eu, ci tu şi casa tatălui tău. Pentru că nu sînt eu acela ce tulbur, ci voi ce aţi călcat învăţătura cea de demult a părinţilor şi aţi învăţat nouă glăsuire deşartă în Biserică. Pentru că ceea ce covîrşeşte cu vechimea este lucru vrednic de cucernicie, după cum un înţelept a zis: "Cele nou glăsuite de voi toate sînt deşarte şi de la Dumnezeu înstrăinate, şi nu numai atît, ci şi minciuni stricătoare de Biserică. Învăţaţii pămîntului şi boierii împreună cu păstorii şi cu vînzătorii turmei, s-au adunat asupra Bisericii lui Hristos cugetînd cele rele şi zadarnice".

    Deci grăindu-se acestea de sfîntul, Constantin al Nicomidiei, care a scornit lucruri noi, fiind zburdalnic cu trupul şi cu mintea, pentru că avea treizeci de ani, sărind a lovit cu piciorul peste obraz pe sfîntul, care şedea jos, precum odată în vremea lui Antioh pe Sfîntul Eliazar. Şi unii din cruzii purtători de săbii şi lănci, sărind l-au lovit cu picioarele şi a căzut fericitul, iar ei au început a-l călca cu picioarele pe piept. Dar cinstitul Ştefan, după evangheliceasca poruncă, s-a dat pe sine nu numai peste un obraz să fie lovit, ci şi pe celălalt.

    Iar Calist şi Convoconom fiind sinclitici, pe nesfinţitul Constantin făcîndu-l să tacă, au zis sfîntului: "Două pricini sînt: sau te pleci şi iscăleşti, ori dacă nu morţii să te dai ca unul ce grăieşte împotriva părinţilor şi a împăraţilor care de la Dumnezeu au învăţat legea". Iar sfîntul a zis: "Ia aminte domnule patriciu, eu am pe Hristos şi a muri pentru sfînta lui icoană îmi este dobîndă şi slavă. Că o dată şi de două ori ţi-am zis, arătînd palma, că oricît sînge vieţuitor ar fi în mine, să se verse pentru scopul acesta. Dar să se citească hotărîrea sinodului vostru, şi voi vedea ce dreptate are, spre răsturnarea cinstitelor icoane.

    Constantin al Nicoliei, deschizînd îndată cartea, a citit acestea: "Hotărîrea sfîntului şi a toată lumea al şaptelea sinod". Iar sfîntul ameninţînd pe acesta să tacă, a zis:

    "O, ce minune! De la minciună începînd şi prin toată deşarta voastră glăsuire cea isvoditoare de lucruri noi, pe aceasta spre apărare luînd-o, întru minciună aţi încetat voi defăimătorii de creştini! Cum este sfînt şi a necinstit pe cele sfinte? Oare nu de voi s-au călcat cele sfinte? Au nu la soborul vostru s-a adus vină asupra unui episcop, de nişte bărbaţi iubitori de Hristos că a călcat un sfînt Disc al Preacuratelor Taine ale lui Dumnezeu, pentru că avea închipuite: cinstita icoană a lui Hristos, a Maicii Domnului, si a Mergătorului-înainte?

    Iar voi, lăsînd vina călcării, pe acesta l-aţi primit a lucra cele sfinte, iar pe iubitorii de Hristos i-aţi afurisit, răzbunători ai idolilor numindu-i. Ce lucru este mai urît decît acesta? Au nu aţi adus sfintele acoperăminte şi le-aţi rupt? Deci cum se va numi sinodul vostru sfînt? Au nu aţi înstrăinat sfinţenia de la toţi sfinţii, drepţii, apostolii şi mucenicii, şi aţi dogmatisit, zicînd: "Unde mergi? La apostoli. De unde vii? De la patruzeci de mucenici. Unde şi la care? La mucenicul Teodor şi la mucenicul Acachie şi la cei ca aceştia. Nu sînt acestea învăţături ale voastre?

    Şi cum aţi alcătuit sfînt sinod, voi care aţi necinstit cele sfinte? O, ce nebunie! Apoi cum l-aţi numit a toată lumea cînd nu a fost nici un episcop al Alexandriei, nici al Antiohiei sau al Ierusalimului? Unde sînt cărţile lor, ca sinodul vostru de-a toată lumea să se propovăduiască, fiind de adunare mincinoasă? Şi cum se zice al şaptelea cel ce n-a urmat pe cele şase mai înainte de el? Iar voi călcînd predaniile celor şase, cu ce chip l-aţi numit al şaptelea sinod, nu mă dumiresc".

    Iar Tricacavul zicea: "Şi ce am călcat noi din sfintele şase sinoade a toată lumea?" Sfîntul a zis: "Nu s-au adunat în sfinţitele biserici, sfintele şase sinoade? Cel dintîi în Niceea, în biserica Sfintei Sofii; al doilea în Constantinopol, în biserica Sfintei Irina; al treilea în Efes, în biserica Cuvîntătorului de Dumnezeu Ioan; al patrulea în mitropolia Calcedonienilor, în biserica prealăudatei Sico; al cincilea iar în Constantinopol; al şaselea în biserica Sfintei Sofii, iar acesta în sfinţitul palat, unde se numeşte trula, pe care noi îl numim Trulan. Au nu în toate bisericile acelea se zugrăveau icoane? Spune, o, episcope!"

    Iar el zicînd că aşa este, atunci ochiul drept spre cer ridicîndu-l şi din inimă tare suspinînd, mîinile întinzînd, a zis: "Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos în icoană, după omenire, să fie anatema şi să se numere cu aceia care au strigat: "Ia-L, ia-L! Răstigneşte-L pe El!" Aceştia înspăimîntîndu-se de îndrăzneala Sfîntului şi el mai vrînd să grăiască, ei s-au sculat, poruncind să-l închidă numai pe el, fiind ruşinaţi, şi s-au întors la împărăţie. Împăratul, întrebîndu-i ce au făcut, episcopii vrînd a ascunde biruirea, a răspuns Calist: "Ne-a biruit, împărate, pentru că bărbatul acela este înalt cu puterea, cu cuvîntul şi cu îndrăzneala morţii". Iar el, fierbînd de mînie, a scris îndată izgonirea lui în laturile Elespontului, la insula ce se cheamă Proconis.

    Sfîntul a stat nemîncat şaptesprezece zile în locaşul Hrisopoliei. Măcar că împăratul îi trimitea hrană, dar el iarăşi o întorcea către dînsul. În zilele acelea, egumenul mînăstirii înbolnăvindu-se rău de tifos, s-a deznădăjduit de doctori. Văzîndu-se cu totul lipsit, trimiţînd soli la Cuviosul pe cei dintîi al locaşului unde el era închis, îl ruga să vină la dînsul, sau măcar să se roage pentru dînsul, zicînd: "Cu trupul ne despărţim unul de altul. Deci vino, cinstite părinte, măcar să săruţi a mea neputincioasă smerenie; căci doar pînă la al nouălea ceas vor sluji puterile mele, ca să ţină sufletul meu".

    Sfîntul, auzind acestea, a poftit să meargă. Şi vorbind cu cel ce bolea şi apucînd pulsul, a zis: "Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre cel ce a ridicat neputinţele noastre şi bolile le-a purtat, cu puterea Lui cea vindecătoare cercetîndu-te, să te scoale pe tine". Şi îndată s-a uşurat egumenul de boală. Şi i-a zis Sfîntul: "Nu voieşti să bei vin neamestecat?" Iar el a zis: "Da, părinte". Cinstitul Ştefan, umplînd un pahar cu vin neamestecat, i-a dat egumenului să bea. Cînd a băut îndată asudînd foarte, spre sănătate s-a întors. Iar sfîntul, luîndu-şi ziua bună, i-a zis: "Roagă-te pentru mine şi fă pomenire de smerenia mea; dacă vei avea trebuinţă vreodată de ceva, să te apropii la deal".

    Apoi de acolo pornind şi suindu-se în corabie, a ajuns la insula cea de mai înainte pomenită, şi prin locurile lui pustii trecînd, a venit la un loc prăpăstios şi înfricoşat dinspre mare. Apoi înconjurînd prăpăstiile ce se aflau mai sus de marginea mării, pentru iubirea de linişte, fiind povăţuit de Dumnezeu, a aflat o locuinţă cu chip de peşteră foarte veselă şi minunată, în prăpastia cea spre miazăzi a insulei, care se numea Chisuda, întru care era zidită o biserică în cinstea Sfintei Ana. Şi bucurîndu-se fericitul, ca şi cum de Dumnezeu era locul pregătit, a locuit într-însul, hrănindu-se cu ierburile care se găseau.

    Ucenicii Sfîntului cei izgoniţi din munte, auzind de izgonirea învăţătorului, au venit la Proconis şi au mers la sfîntul ca nişte oi ce sînt adunate de fluierul păstorului. Numai doi au fost robiţi din sfinţita obşte, care au luat chip lumesc: Serghie, cel mai înainte spus, care, scriind hîrtia cea ocărîtoare asupra sfîntului, a trimis-o împăratului în oaste, şi Ştefan cel rău credincios, care, fiind sluga lui Calist cel de multe ori pomenit, a fost îmbrăcat de Cuviosul în sfîntul chip, adică monah şi preot în locaşul muntelui.

    Acest ticălos Ştefan, depărtîndu-se împreună cu Serghie de la Dumnezeu şi de chipul îngeresc, s-au dus la corbi; şi de împărat fiind îmbrăcat cu haină mirenească, întorcîndu-se ca un cîine la stîrv a zis: "Astăzi, stăpîne, din gîtlejul satanei prin tine fiind răpit, cu lumină m-am îmbrăcat". Pe acesta tiranul, fiind atras de ticălosul său glas, l-a îndrăgit. Şi luîndu-l pentru lăcomia gîtlejului său şi pentru călcarea de poruncă a lui Dumnezeu, în palatul lui, unde îi făcea necuratele lui alaiuri, slujitor al zeiţei Sofia pe dînsul l-a aşezat, şi popă al bucuriei l-a numit, pe cel vrednic de multe lacrimi.

    Aceştia doi singuri au lipsit, precum odinoară din cei doisprezece apostoli, Iuda, şi din patruzecimea mucenicilor, cel ce s-a topit ca un căzut; toţi ceilalţi fraţi, însă, păstorindu-se de Cuviosul, au alcătuit mînăstire în Proconis. Dar încă şi mama sfîntului, din mînăstirea Trihinareilor pornind, împreună cu sora lui la insulă au ajuns şi către sfîntul au mers. Iar sfîntul zidind o mică închidere în chip de stîlp, loc care şi pînă acum se află, a intrat într-însa la vîrsta de patruzeci şi nouă de ani, ţinîndu-se de viaţa petrecerii celei mai dinainte.

    Deci acum este vreme să vorbesc şi pentru grădina minunilor celor din insula Proconis, după cît îmi este cu putinţă; ca întru aceasta cu iubitorii de Dumnezeu şi iubitorii de sărbătoare împreună prăznuind, să zicem într-adevăr: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi şi nimeni să nu fie necredincios, fraţilor. Mai ales că şi Domnul zice: "Cel ce crede întru Mine, lucrurile pe care le fac Eu şi acela le va face, şi mai mari decît acestea va face; nu cu puterea lui izvorînd facerea de bine, ci cu numele Meu şi cu chemarea Mea, pentru că Eu sînt cel ce toate întru toţi le lucrez, cu stăpînirea Mea.

    Deci acestea a urmat marele părintele nostru Ştefan, cel cu adevărat om al lui Dumnezeu, cel cinstit cu sufletul şi cu trupul, cel ce viaţa cea necîştigătoare a dorit şi icoana lui Hristos şi a Maicii Sale, spre străjuire a ţinut-o; cel ce întru Dumnezeu s-a îmbogăţit şi darului celui de mult preţ s-a învrednicit. Acesta luînd stăpînire, a călca asupra şerpilor şi a scorpiilor, peste toată puterea vrăjmaşului celui rău, şi a vindeca toată neputinţa şi toată vătămarea, ne-a arătat nouă minunile lui Dumnezeu Cel făcător de minuni, darul cel cu îndestulare, izvorul ce izvorăşte curgerile cele curgătoare de miere.

    Odată a venit în insulă la acest fericit Ştefan un orb oarecare, asemenea cu orbul din naştere, strigînd: "Robule al lui Dumnezeu cel înalt, Ştefane, vindecă-mi ochii, deschide-mi orbirea şi luminează-mă pe mine cel întunecat, ca prin tine văzînd alcătuirea celor ce se văd şi minunîndu-mă de bunătatea lor, să laud prin făpturi pe Cel ce le-a zidit". Pe acesta văzîndu-l fericitul Ştefan, fiind orb la vedere, dar avînd în el credinţa care mută munţii, a răspuns către dînsul:

    "De ce ceri de la mine, tinere, să-ţi dau cele ce sînt mai presus de mine? Ce ai văzut în mine din faptele bune, ca să ceri şi să ai această vindecare pe care singur Ziditorul şi Dumnezeul tuturor acolo unde voieşte o împarte? De ce nu ai alergat către Hristos? De ce, lăsînd pe Ziditorul, ai venit la făpturi? De ce, părăsind pe Stăpînul, la rob ai ajuns? Nu ştii că toţi de obşte avem trebuinţă de ajutorul Lui? Nu ştii că eu însumi sînt om ca tine? Deci, de ce cauţi cele ce nu pot a le avea? De ce voieşti să mă fac tămăduitor al unei asemenea boli, căreia numai singur Domnul are putere a-i dărui vindecare, Care mai înainte pe orbul l-a vindecat?"

    Cu aceste graiuri Cuviosul depărta pe tînăr cu cuvinte blînde, iar acela se împotrivea, şi pe orbul cel din Evanghelie urmînd, striga tare şi pe Sfîntul îl ruga, zicînd: "Miluieşte-mă o, adevărată slugă a lui Dumnezeu, Ştefane! Pentru că ţie acest dar ţi-a dăruit, şi prin tine îmi va dărui lumina cea adevărată şi strălucirea ochilor. Dar să nu lepezi îndrăzneala mea, Părinte, nici cu zăbovirea să întîrzii darul, nici cu norii să acoperi soarele, ci văzînd necazul meu, dă-mi vindecare, măsurîndu-mi credinţa; dă-mi darul, cumpănindu-mi dorul meu şi vindecă-mi durerea!"

    Cuviosul Ştefan a zis: "Ai credinţă? Te închini icoanei lui Hristos, a Maicii Sale şi a sfinţilor? Crezi lui Dumnezeu Cel ce şi prin icoane vindecă, precum mai înainte acea cinstită Maria Egipteanca crezînd, luînd chezăşuire de la icoană, către pocăinţă s-a apropiat şi s-a mîntuit?" Iar el a zis: "Cred, Doamne, şi crezînd mă apropii şi mă închin".

    Iar Ştefan a zis către el: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Care pe cel orb l-a vindecat, întru Care, crezînd, ai venit aici şi ai mărturisit că te vei închina la icoană, fie ţie ca să vezi soarele!" Deci îndată i s-au deschis ochii şi s-a făcut sănătos tînărul, ca şi cînd niciodată nu a fost orbit de lumina ochilor.

    Această preaslăvită vindecare făcîndu-se, s-a dus veselindu-se şi bucurîndu-se, lăudînd pe Dumnezeu şi slăvind pe Cel ce dă nişte daruri ca acestea sfinţilor Săi asupra bolilor. Această minune s-a făcut în insulă, rodul ostenelilor lui, pentru care noi, pe Hristos slăvindu-l şi pe Cuviosul Ştefan, după vrednicie, lăudîndu-l, la altă facere de minune să ne mutăm.

    O femeie de neam bun, petrecînd în Cizic, avea un copil ca de nouă ani, care era îndrăcit. Auzind ea de Sfîntul, a mers la el împreună cu copilul. Cum l-a văzut de departe, copilul cel ce era chinuit de duh necurat, se scutura tare şi de năpraznă jos s-a aruncat către Sfîntul, dînd nedesluşite glasuri. Mama copilului, mai cu durere decît cel ce pătimea, vărsînd lacrimi şi pe fiul său ţinîndu-l de mînă, zicea:

    "Miluieşte-mă pe mine ticăloasa, Sfinte! Singurul meu fiu este acesta pe care acum îl vezi îndrăcit; şi mă rog lui Dumnezeu să moară, pentru că noaptea şi ziua îmi chinuieşte sufletul. Două suflete miluieşte şi tămăduieşte, sfinte, pe copil de duhul cel rău şi pe mine de chinuire, căci mari supărări se întîmplă mamelor cînd copilul cel iubit pătimeşte ceva!" Apoi, văzînd pe mama sfîntului, a căzut la picioarele ei şi plîngînd, zicea: "Tu singură ştii durerea mea, ca una ce, asemenea, ai avut fii. Tu îmi măsoară chinuirea şi pe fiul tău roagă-l să se roage Domnului pentru bietul meu copil, pentru că mama păcătuind prea cumplit, pruncul se pedepseşte".

    Cu aceste graiuri jalnice nu numai pe mama sfîntului, ci şi pe toţi cei ce erau împreună mişcîndu-i femeia spre tînguire, Cuviosul Ştefan a poruncit unui monah să facă semnul Crucii pe tot trupul copilului. Apoi el, rugîndu-se cu lacrimi, a chemat pe nume copilul şi făcîndu-l să se închine icoanei lui Hristos împreună cu maica sa, l-a slobozit pe dînsul sănătos. Şi astfel luminat s-a împlinit cuvîntul lui David: "Mama veselindu-se de fiu, s-a dus".

    O altă femeie preacinstită, ce-i curgea sînge de şapte ani, fiind slăbită, se ruşina şi nu se pricepea ce să facă. Deznădăjduindu-se de vindecare şi, locuind în Iraclia Traciei, aproape de malul mării, auzind de la cei ce primeau facerile de minuni ale Cuviosului, a început a întreba, rugîndu-se: "Unde petrece prietenul lui Dumnezeu şi doctorul meu?"

    Iar oamenii aceia arătîndu-i insula de cealaltă parte, fără să pregete intrînd în caic, a plutit spre ea şi la Cuviosul Ştefan a alergat, arătîndu-i suferinţa şi cu lacrimi rugîndu-se să o vindece. Pe aceasta părintele, rugîndu-se, a vindecat-o prin ungerea întru Hristos şi prin închinarea la icoana Sa. Făcîndu-se bine cu trupul, a treia zi femeia a cunoscut desăvîrşit că s-a vindecat nemaifiind supărată cu boala. Şi multe alte minuni a făcut Cuviosul pe mare şi pe uscat.

    În vremea acestor minuni ale cinstitului părintelui nostru Ştefan, în al doilea an al izgonirii în acea insulă, dreptcredincioasa mamă a Cuviosului Ştefan, s-a dus către Domnul, zicînd fiicei sale: "Nu plînge Teodota, căci vei merge cu mine". După şapte zile a adormit în pace şi sora sfîntului.

    În zilele acelea, un oarecare Ştefan, ostaş din ceata armenilor, fiind slab cu trupul se gîrbovea. Acesta venind în insulă, a căzut la Sfîntul şi rugîndu-l, s-a închinat la icoana lui Hristos şi a Maicii Lui cu credinţă şi s-a întors drept şi cu totul sănătos, prin rugăciunile Cuviosului. Iar ostaşii întrebînd, cum, în ce chip, şi de cine s-a vindecat, el le-a răspuns: "În Proconis este un monah închis, numit Ştefan. Acesta rugîndu-se şi făcîndu-mă pe mine să mă închin la două icoane, una a lui Hristos şi alta a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sărutîndu-le, îndată am dobîndit vindecare".

    Iar cei fărădelege, luîndu-l în batjocură, au zis către dînsul: "Vai de tine, Ştefane, te-ai închinat idolilor". Şi l-au clevetit pe dînsul către stăpînitorul Traciei; iar acesta, cunoscînd cele pentru dînsul, degrab l-a trimis la împărat. Iar tiranul împărat, primindu-l, a zis: "Cum te-a învăţat nepomenitul acela să te închini la nişte năluciri ca acestea?" Iar el mai vîrtos lepădîndu-se şi iertare cerînd, ca unul ce acum se rătăcise, îndată pierzătorul l-a cinstit cu vrednicia de sutaş, ca pe unul ce a necinstit icoana lui Hristos.

    Dar Dumnezeu cel ce judecă drept, şi care prin proorocul strigă: Numai pe cei ce Mă slăvesc pe Mine îi voi slăvi, iar cei ce Mă defaimă pe Mine, se vor necinsti, n-a trecut cu vederea izbînda nedreptei judecăţi. Căci călcătorul acela de lege, luînd vrednicia, cînd se întorcea de la împărăţie acasă, fiind trîntit de cal şi de picioarele acestuia fiind zdrobit, a fost omorît şi sufletul său rău şi-a lepădat. În acest chip, sfîntul a pornit de la Proconis, iar vicleanul balaur zicea: "Că şi izgonit fiind, nu încetează învăţînd pe popor a se închina idolilor".

    Întorcîndu-l din Proconis, a poruncit să-l ducă în temniţă întunecată şi în obezi să se păzească, iar picioarele lui în legături să le pună. După cîteva zile şezînd în palatul cel de lîngă mare, care se numea Faros, între doi boieri ai lui, şi, făcînd întrebare, au poruncit să aducă pe Sfîntul. Iar Sfîntul, cînd era să intre la împăratul, luînd un ban de la un iubitor de Hristos, îl ţinea înăuntrul culionului său. Cînd a intrat, abia l-a văzut nelegiuitul împărat şi, de mînie biruindu-se, a strigat, zicînd: "O, ticăloşie! O, ce rabd! Oare şi nevrednicul acesta de pomenire să defăimeze împărăţia mea? Şi acesta vrea să mă ocărască şi stăpînirea mea întru nimic să o socotească?" Iar sfîntul, nerăspunzînd, şi jos la pămînt plecîndu-se, tiranul la dînsul se uita, căutînd cu ochii sîngeraţi şi ridicînd prin văzduh mîna ca un balaur, şuierînd tare, a zis: "Mie nu-mi răspunzi, necuratule chip?"

    Iar sfîntul a zis către dînsul: "Împărate, de voieşti să mă chinuieşti, chinuieşte-mă, iar dacă voieşti a mă întreba, vorbeşte cu blîndeţe, căci aşa poruncesc legile". Iar împăratul a zis: "Spune, căror hotărîri şi porunci părinteşti nu ne-am supus, de zici că avem socoteală eretică?" Sfîntul a zis: "Zugrăvirea pe pereţi a icoanelor care de mult, de toţi Părinţii a fost primită şi închinată, pe aceasta aţi lepădat-o din Biserică".

    Iar împăratul a zis: "Nu le numi pe acestea o, necuvioase cap, zugrăviri de icoane, ci zugrăveli de idoli. Şi ce împărtăşire au cu sfinţii? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?" Sfîntul a răspuns: "Împărate, creştinii au hotărît a sluji nu materiei în icoane, ci numirii chipului ne închinăm gînditor, suindu-ne prin aceasta la pricinile chipurilor celor dintîi şi prin vedere ne înălţăm la dogmele şi scopul dreptei credinţe, la locurile cerului cele înalte. Aceasta este dorirea sufletului, de a se înălţa ca o pasăre mult rătăcitoare, spre a se odihni acolo".

    Împăratul a zis: "Cu dreptate este oare, ca cele de oameni propovăduite, care sînt nemărginite cu anevoie văzute şi nici de minte ajunse, a le închipui în chip simţit şi prin materie a ne închina lor, nefiind acestea cunoscute, fără numai nemărginirea, precum zice Grigore cuvîntătorul de Dumnezeu? Şi este oare cu cuviinţă, în materie a ne închina acelora, a cărora fire nimănui nu-i este adeverită?"

    Cuviosul a răspuns: "Care din oameni, avînd înţelegere, zice că este cu putinţă a se zugrăvi cu vopselele cele făcute din materie firea dumnezeiască cea nematerialnică, care covîrşeşte toată mintea, al cărei chip nici cu mintea nu se poate închipui, şi cum este cu putinţă a o închipui cu vopsele? Iar noi, cînd închipuim în icoană pe Hristos, atunci nu închipuim firea Dumnezeirii Lui, ci însemnăm chipul acela al dumnezeieştii Lui omeniri, cel arătat întru asemănarea noastră şi de mîinile apostolilor pipăit, precum grăieşte Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu: Care L-am văzut cu ochii noştri, care L-am privit şi mîinile nostre L-au pipăit.

    Iar de-mi vei pune înainte cuvîntul lui Moise, care zice: Să nu-ţi faci ţie chip cioplit, nici orice asemănare din cîte sînt în cer sus, şi cîte sînt pe pămînt jos, chiar pe Moise însuşi îl voi arăta ţie că a făcut închipuire a doi Heruvimi de aur, de care dumnezeiescul Apostol zice aşa: Heruvimii slavei, care umbreau altarul. Încă şi altarul, cortul şi sfînta sfintelor, închipuiau asemănare cerească, precum acelaşi apostol grăieşte: Care slujesc chipului şi umbrei celor cereşti.

    Deci, ce fărădelege facem cînd închipuim pe icoană chipul lui Hristos cel în vedere de om, şi ne închinăm Lui? Oare închinîndu-ne şi Crucii aceleia făcute din orice fel de materie, vi se pare că ne închinăm materiei? Încă şi vasele cele sfinţite care se cinstesc de noi, nici un fel de sminteală nu fac ştiinţei noastre, deoarece sîntem adeveriţi că se sfinţesc prin chemarea numelui lui Hristos.

    Oare vei lepăda din Biserică şi Sfintele Taine, care au aceeaşi închipuire, sub vederea pîinii şi a vinului cuprind în taină Trupul şi Sîngele lui Hristos, prin care se închipuieşte acelaşi trup al lui Hristos, care a pătimit pe cruce şi acum este fără pătimire în cer? Acestora ne închinăm şi le sărutăm, împărtăşindu-ne cu dînsele, ca să moştenim sfinţenia; iar voi, nefăcînd deosebire între sfînt şi necurat, icoana lui Hristos o socotiţi ca pe idolul lui Apolo; iar pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu, ca pe idolul Artemidei şi nu v-aţi înfricoşat a le numi pe dînsele idoli şi le-aţi călcat cu picioarele şi le-aţi ars".

    Iar împăratul a zis: "O, tu, orbitule cu mintea şi decît nepomeniţii mai nepomenit, călcînd icoanele oare pe Hristos l-am călcat? Să nu fie". Dar purtătorul de semne Ştefan, de-a pururea purtînd întru sine pe Hristos şi de dînsul învăţîndu-se, punînd mîna în sfinţitul culion, şi scoţînd banul îl arăta, precum Hristos a arătat adunării celei mai dinainte a iudeilor, purtînd chipul şi numele pierzătorului împărat, şi a zis: "Al cui este chipul acesta, împărate şi scrisul de pe el?" Iar tiranul înspăimîntîndu-se, a zis: "Al celui ce împărăţeşte".

    Sfîntul a zis: "Oare dacă pe acesta, aruncîndu-l la pămînt şi de bunăvoie îl voi călca, voi suferi muncă?" Iar cei ce stăteau de faţă, au zis: "Aspru va fi pedepsit, cel ce îndrăzneşte să calce banul ce poartă semnul şi numele nebiruiţilor împăraţi". Iar sfîntul, oftînd, a zis: "Dacă voi ziceţi aşa, ce muncă va suferi cel ce a călcat şi a ars chipul lui Hristos şi al Maicii Sale din icoană? Negreşit se va da focului celui fără de sfîrşit şi veşnic cum şi viermelui celui neadormit!" Şi aruncînd banul, l-a călcat.

    Atunci cei ce stăteau lîngă împărat, ca nişte fiare sălbatice, sărind asupra sfîntului, au vrut să-l arunce jos în mare din palat. Dar împăratul, cu vicleşug oarecum, pentru că se schimba ca un şarpe, i-a oprit; şi îndată, legîndu-l pe sfînt de gît cu mîinile înapoi, l-au trimis la temniţa cea de obşte a Bizanţului, unde se numeşte sfinţitul divan, ca după lege să se judece, că a călcat chip de împărat.

    O, nebunie! Căci cei ce au defăimat legea lui Dumnezeu, şi icoana Lui au călcat-o, aceştia fac legi care îi îndreptăţesc. Şi cine oare nu va rîde de nebunia acestora?

    Deci Sfîntul părintele nostru Ştefan, fiind trimis la temniţa numită Pretoriu, numai cît a intrat în pridvoare, s-a înfierbîntat inima lui, ca să zic aşa după proorocul, aprinzînd înăuntrul lui focul cugetării şi a grăit cu limba sa sfîrşitul zilelor vieţii sale, zicînd: "Aceasta este odihna vieţii mele şi aici voi lăuda pe Dumnezeu pînă la cea mai de pe urmă răsuflare a vieţii mele, căci pentru icoana lui Hristos am ales-o pe dînsa".

    Şi a aflat închişi acolo ca 342 de monahi, din toate laturile. Unii cu nasurile tăiate, alţii cu ochii scoşi, alţii avînd mîinile tăiate, ca unii ce nu au iscălit împotriva sfintelor icoane, ci încă au scris pentru ele, iar alţii neavînd urechi. Iar unii arătau urmele bătăilor celor neasemănate pe care le luaseră de la chinuitori, răni care nu se tămăduiseră încă, iar alţii se arătau că nu au păr, fiind tunşi de păgînii arzători de icoane, şi cei mai mulţi aveau cinstita barbă unsă cu smoală şi arsă.

    Aceste grele munci de multe feluri, ale tăinuitorilor bunei credinţe, văzîndu-le sfîntul, mulţumea lui Dumnezeu, Care le-a dăruit răbdare, iar pe sine se socotea a fi vrednic de plîngere. Ba încă se supăra şi cu greu suferea că nu s-a învrednicit a purta şi el asemenea răni pentru icoana lui Hristos în felul cum s-au învrednicit aceia.

    Toţi acei părinţi l-au primit pe Cuviosul Ştefan ca pe un păstor şi începător de mîntuire şi de la dînsul se învăţau, se spovedeau şi-i spuneau lui gîndurile. Deci s-a făcut pretoriu ca o mînăstire, fiindcă toată pravila monahicescă se săvîrşea într-însul. Iar cei ce păzeau temniţele, văzîndu-l pe acesta cu adevărat înger pămîntesc fără prihană, s-au înspăimîntat, încît un temnicer a spus către femeia sa în taină, precum Manoe: "O, femeie! pierim întru această nebunie a tiranului; căci ca pe un Dumnezeu l-am văzut pe Ştefan Axenteanul, cel închis acum în temniţă".

    Iar femeia aceea cinstită - noua Samarineancă, cu adevărat -, prin întrebare către bărbat, fură de la dînsul prin auz toată petre-cerea fericitului şi pe ascuns de soţul său intrînd în temniţă, la picioarele cuviosului aruncîndu-se, ruga pe sfîntul, zicînd: "Nu te feri, părinte, de mine, preaticăloasa, că voiesc a-ţi aduce mîngîiere şi a-ţi sluji la cele de trebuinţă, pentru că, în chipul acesta nădăjduiesc să iau şi eu plată de la Dumnezeu. Pentru aceea nu mă respinge pe mine nevrednica".

    Pe cînd cinstitul părinte făcea rugăciune pentru dînsa, şi nu s-a plecat ca să ia ceva, femeia a zis către dînsul: "Cinstite părinte, de ce te lepezi de credinţa mea cea către tine? Că deşi nevrednicia mea mă respinge pe mine, fă milă cu mine; căci, precum văduva de la Sarepta odinioară a adus lui Ilie făină, iar Sumaniteanca i-a dat lui Elisei foişorul pentru iubirea de străini, iar văduva care se fericeşte în Evanghelie a pus cei doi bani în vistieria bisericii, aşa şi eu, prin nădejdea credinţei, ceva asemenea săvîrşind către tine, să nu mă întorci smerită şi ruşinată".

    Iar sfîntul a zis către dînsa: "Du-te femeie, du-te căci nu pot să primesc ceva de la tine. Că nu de fire sau de nevrednicie fug, să nu fie aceasta, ci fiindcă sînt cu totul nevrednic eu ticălosul. Căci sînt oprit de Dumnezeu a nu ne împărtăşi cu ereticii. Nu mă ştiu să mă fi împărtăşit cîndva cu ereticii cei prigonitori de creştini şi arzători de icoane, sau din mîinile lor să fi luat ceva".

    Iar femeia aceea iubitoare de Hristos, cea în adevăr păzitoare de cei chinuiţi, auzind acestea de la sfîntul şi aruncîndu-se jos, zicea: "Să nu-mi fie mie, Cuvioase părinte Ştefane, a ocărî icoana lui Hristos, a Maicii Lui, sau a sfinţilor; căci ştiu ce fel de răspuns vor da înaintea Domnului, cei ce au îndrăznit să facă aceasta. Căci cel întru sfinţi, părintele nostru Gherman, a rînduit pe surpătorii sfintelor icoane împreună cu aceia care au strigat: Ia-L, Ia-L, răstigneşte-L pe Fiul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, cinstite părinte, cer numai să se ascundă lucrul acesta de bărbatul meu şi de păzitorii cei împreună cu el. Şi eu cu lucrul deplin te voi încredinţa pe cuvioşia ta".

    Şi zicînd acestea s-a întors către casă, unde deschizînd o lădiţă a scos trei icoane ascunse, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care purta în braţe pe Fiul lui Dumnezeu, şi a Sfîntului Pavel, şi închinîndu-li-se lor cu credinţă le-a dat sfîntului Ştefan, zicînd: "Să fie acestea, sfinte, înaintea feţei tale, ca atunci cînd te rogi, să mă pomeneşti şi pe mine păcătoasa".

    Astfel, iubitorul de Dumnezeu Ştefan, plecîndu-se către cererea sa, o pomenea la rugăciune. Femeia, în ascuns, de atunci îi aducea sîmbăta şi Duminica cîte o bucăţică de pîine şi trei pahare de apă. Aceasta a fost mîncarea şi băutura fericitului în vreme de un an şi unsprezece luni, cît a fost în temniţă.

    Într-una din zile, şezînd Cuviosul cu ceilalţi părinţi, care erau împreună legaţi, a venit cuvîntul despre chinurile cele de multe feluri, care se aduceau celor credincioşi, de la antipaţii şi ighemonii cei fărădelege ai împăratului. Şi a venit în mijloc Antonie, care era din insula Critenilor, vestind jertfa adusă lui Dumnezeu, zicînd:

    "Cum fără de lacrimi voi aduce în mijloc, părinţi cinstiţi, vitejiile lui ava Pavel? Căci acest viteaz s-a prins de către Teofan, eparhul Ciprului şi a fost dus spre cercetare în divanul ce se zice a lui Heracle". Şi stătea la pămînt icoana lui Hristos şi unealta caznelor, care la elini se zice catapeltis. Şi a zis voievodul: "O, Pavele, una din două îţi stă înainte: sau icoana lui Hristos s-o calci în picioare ca să trăieşti, sau de nu, cu aceste unelte cumplit vei fi muncit ca să mori".

    Dar Sfîntul Pavel cel cu bărbăţie, cu glas mare a strigat: "Să nu-mi fie mie aceasta, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, să calc dumnezeiasca Ta icoană, ce este asemenea cu chipul trupului Tău, fiind lăcaş al numelui Tău cel înfricoşat". Şi la pămînt plecîndu-se, a adus sfintei icoane închinarea cea cuviincioasă, sărutînd cu dragoste chipul răstignirii lui Hristos, arătînd cu lucrul că nu se teme de îngrozirea chinurilor şi este gata să moară pentru icoana lui Hristos.

    Iar voievodul, mîniindu-se, a poruncit să-l dezbrace şi aşa să-l întindă pe catapelte. Şi din toate părţile, strîngîndu-l slujitorii pe sfîntul între cele două scînduri, de la gît pînă la glezne, şi cu fiare pătrunzînd mădularele acestuia, să-l spînzure cu capul în jos şi de jur împrejur să aprindă un foc mare; şi aşa l-a făcut ardere de tot, prin foc, boierul cel care era în fărădelegi mai mult decît împăratul".

    Pe cînd acesta grăia şi toţi părinţii vărsau lacrimi, un preot bătrîn, Teostirict din sfînta mînăstire a Nelechitului care avea nasul tăiat, iar barba dată cu smoală şi cu catran îi fusese arsă de luptătorii contra sfintelor icoane, cei fără Dumnezeu, acela venind în mijloc a zis: "Nu este cu putinţă, cu adevărat, cinstite Ştefane, a suferi fără plîns sau a trece cu vederea sălbăticia de atunci a boierului din pămîntul Asiei, pe care îl numesc Lahonodracon". Iar cinstitul Ştefan i-a zis: "Spune părinte spune pentru Domnul, şi să nu ascunzi, căci mai rîvnitori ne faci, dacă va voi Dumnezeu să pătimim şi noi".

    Iar Teostirict a zis: "Sfîntul Marele Post trecînd şi sfintele Paşti ajungînd, în seara sfintei Joi celei mari, în care Hristos Dumnezeul nostru se dădea în mîinile Iudeilor, dumnezeiasca jertfă săvîrşindu-se, acest eparh cu nume de balaur, după porunca împăratului împreună cu mulţime de ostaşi, năvălind fără veste şi intrînd cu îndrăzneală în biserică şi în Sfîntul Altar, au poruncit să înceteze cîntarea şi au răsturnat la pămînt sfintele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos. Apoi, luînd pe cei mai aleşi din monahi, vreo treizeci şi opt, le-a pus mîinile şi gîturile în cătuşe, iar din ceilalţi pe unul l-au bătut fără cruţare, iar pe altul l-au ars de tot. Altora, smolindu-le barba şi feţele, i-au izgonit după ce le-au tăiat nasul, dintre care unul sînt şi eu.

    După toate acestea, neîndestulîndu-se, acel rău credincios, toată mînăstirea a ars-o, de la grajd pînă la biserică, şi le-a prefăcut în praf aruncat pe pămînt. Apoi, împreună cu dînsul, luînd pe cei treizeci şi opt de părinţi, i-a surghiunit în părţile cele mai îndepărtate ale Efesului şi i-a încuiat în cămara unei băi vechi, astupînd intrarea; apoi săpînd poalele muntelui, i-a îngropat de vii. Şi aşa cu silă nesuferită s-au săvîrşit în Domnul.

    Deci, aceste lucruri pline de întristare şi altele mai multe şi mai dureroase grăindu-le, nu era cu putinţă a suferi plîngerea. De aceea ruga pe Sfîntul Ştefan, precum mai înainte în munte, aşa şi acum să le spună cuvînt de mîngîiere. Iar prea fericitul, cu durere sufletească, suspinînd, a zis: "Să mulţumim, părinţi şi fraţi, să mulţumim pentru toate acestea ce s-au întîmplat, căci răbdarea cea pînă în sfîrşit aduce cununa; căci foc, sabie şi la sfîrşit moarte de la păgîni ne stau înainte. Să răbdăm şi să-i urmăm pe Cuvioşii Părinţi, care şi-au săvîrşit viaţa în vremea noastră muceniceşte, pe Cuviosul Petru, cel încuiat în Vlaherna, care fiind bătut cu vine de bou înaintea împăratului pentru icoana lui Hristos, atîta răbdare a arătat, încît nici n-a suspinat, nici n-a strigat, ca şi cum n-ar fi simţit nici un fel de durere din acele bătăi".

    Dar mai vîrtos pe împăratul îl rănea cu cuvintele sale ca şi cu nişte arme ascuţite, pe acest nou Datian şi Iulian Paravatul, cu îndrăzneală propovăduindu-l şi către Dumnezeu ochii ridicînd a zis: "Mulţumesc Ţie, Doamne". Aşa a răposat în bătăi.

    După dînsul pe Ioan, dumnezeiescul egumen al mînăstirii celei vestite a Monagriei, pe care tiranul împărat, pierzîndu-l cu tiranie, pentru că nu a călcat icoana lui Hristos şi a Maicii Lui, l-a cusut într-un sac şi legîndu-i o piatră mare, l-au înecat în adîncul mării. Ce moarte poate fi mai cumplită decît aceasta? Dar aceasta aduce cununa. Cine ar fi îndestulat să afle cercetările în fiecare eparhie, de la cumpliţii boieri ai tiranului şi vrăjmaşii adevărului, cum şi cumplitele chinuri? Pentru că noi, lepădînd multe semne de biruinţă ale păgînătăţii acelora, rîvnim moartea Stăpînului. Că nu-s vrednice pătimirile vremii de acum, pe lîngă slava ce are să ni se arate nouă, precum zice vasul alegerii, Pavel.

    Însă vremea îmi spune o, credincioşi, ca să aduc la arătare şi moartea pentru dreapta credinţă a cinstitului părintelui nostru Ştefan. Deci, precum în multe chipuri mai înainte m-am îndreptat, mă trage înapoi nevrednicia mea şi necunoştinţa meşteşugului vorbirii spre a grăi. Dar de vreme ce sfîntul este milostiv şi bun către a mea smerenie, nu voi înceta grăind după putere, neieşind întru nimic afară din adevăr. Dumnezeu, Care descoperă robilor Săi tainele Sale, şi pe cele mai înainte de facere la arătare le aduce, n-a ascuns vremea mutării cinstitului părintelui nostru Ştefan de la cele de aici.

    Căci, precum s-a zis mai sus, Sfîntul Ştefan era împărtăşit şi de darul înainte vederii. Deci, acest cinstit şi sfînt bărbat, mai înainte cu patruzeci de zile de pătimirea sa, chemînd pe preafericita şi iubitoarea de străini femeie, pe slujitoarea sfinţilor, care erau în temniţă, i-a zis ei: "Plata slujirii tale către mine o, femeie, îţi va da-o ţie Domnul. Dar voiesc întru această patruzecime să săvîrşesc rugăciune în linişte şi înfrînare. Deci nu-mi mai aduce pîine şi apă".

    Iar cinstita femeie a răspuns: "De ce vrei această asprime, părinte? Au nu toată vremea vieţii tale este o postire, o rugăciune şi o asprime?" Şi sfîntul a zis: "Am cunoscut că după puţine zile are să fie sfîrşitul vieţii mele". Şi cu aceasta umilind pe femeia cea iubitoare de străini a slobozit-o în pace.

    Şi aşa, nu a încetat sfîntul în acele patruzeci de zile, vorbind şi învăţînd pe părinţii cei împreună legaţi, de a nu se întrista întru necazuri, săvîrşind cîntări de laudă de toată noaptea, încît şi unii din cei care ţineau în taină credinţa cea dreaptă, veneau la dînsul schimbîndu-şi hainele, îmbrăcîndu-se în zdrenţe proaste şi îndulcindu-se de la dînsul cu învăţăturile cele folositoare pentru credinţa cea dreaptă, luînd binecuvîntare de la dînsul.

    Trecînd zilele şi ziua a treizeci şi opta ajungînd, de dimineaţă după slavoslovia Utreniei şi după sfîrşitul ceasului întîi, chemînd iarăşi pe acea femeie milostivă, în auzul părinţilor, a zis: "Vino, cinstită şi binecuvîntată femeie să vadă Dumnezeu şi să-ţi măsoare nelipsit osteneala ce ai făcut-o cu mine, răsplătind rodul ostenelilor însutit, precum este scris în Sfînta Evanghelie. Căci eşti uceniţă cu adevărat a Celui ce a zis: Întrucît aţi făcut unuia dintre aceşti mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut. Şi Cel ce primeşte pe drept în nume de drept, plată de drept va lua. Pentru aceasta Domnul să-ţi dea însutit şi să te rînduiască împreună cu credincioasele Marii şi înţeleptele femei, cu a lui Cleopa, cu a lui Iosif, cu a lui Ioachim şi cu Marta". Deci şi mai multe decît acestea a zis, binecuvîntînd-o.

    Apoi, luînd dumnezeiasca icoană cu chipul Mîntuitorului şi a ucenicilor Lui, adică a lui Petru şi Pavel, i le-a dat ei, zicîndu-i: "Să-ţi fie ţie acestea strajă în viaţă şi amanet al dreptei credinţe". Apoi, oftînd, a spus că peste două zile, pornind de la cele de aici, se va duce în altă viaţă şi la Dreptul Judecător. Iar ea, nu puţin tînguindu-se, luînd sfintele icoane de la sfîntul, le-a învelit într-o basma de frica prigonitorilor celor fără de Dumnezeu şi, primind binecuvîntarea de pe urmă, a pornit spre casă, plîngînd pentru despărţirea de un părinte şi învăţător ca acesta. Iar Cuviosul Ştefan, împreună cu cei legaţi, a petrecut cealaltă vreme a zilei aceleia şi toată noaptea în rugăciune, binecuvîntînd pe Dumnezeu.

    Tiranul împărat săvîrşea atunci jertfa cea păgînească, adică sărbătoare diavolească, pe Dionis şi pe Vrum, lăudîndu-i la acea prăznuire ca pe nişte făcători ai seminţelor şi ai vinului. Şi în acea zi de dimineaţă, stătea în foişoarele şcolilor, împreună cu lăutarii cei de un cuget cu dînsul, avea îndeletnicire urîtă şi lui Dumnezeu vrăjmaşă, prin jertfa cea de faţă, în cinstea preadesfrînatei lui femei, cea de a treia cu numele Evdochia.

    Căci lepădatul de Dumnezeu eretic, pe lîngă multe alte fapte rele şi urîte, nu lăsa nici praznicile cele păgîneşti. Şi i s-a spus lui de către nişte urîtori de Hristos, că Ştefan Axenteanul, exarhul nepomeniţilor, acea temniţă a făcut-o mînăstire, săvîrşind cîntare de laudă de toată noaptea în dînsa, şi toţi cei din cetate alergînd la dînsul, se învăţau a sluji idolilor - căci aşa numeau ei sfintele icoane.

    Iar tiranul, auzind aceasta şi fierbînd de mînie, a chemat un bărbat, purtător de sabie, cu vrednicia de proxim, şi i-a poruncit să ducă pe Cuviosul Ştefan în cealaltă parte de tîrg, unde era cinstita biserică a Sfintei Marii Muceniţe Mavra, pe care urîtorul de sfinţi, dărîmînd-o pînă la temelie, a făcut-o loc de ucidere, şi Mavra a numit locul acela unde făcea şi tocmelile cu dracii. Aceasta o mărturiseşte copilul jertfitorului, care s-a dat spre jertfă, pentru care nu este vreme a povesti.

    Apoi, îndată a rînduit să se cerceteze, întrebînd prin cetate, ca oricine va fi aflat avînd rudenie, prieteni, sau neam apropiat pe cineva, din catalogul monahicesc, sau măcar cu haină neagră, să-l trimită, după bătăi nesuferite, în surghiun. Şi atunci era bucurie vrăjmaşilor, căci dădea pe care voiau, încă şi robi pe stăpîni cleveteau. Plîngerea şi tînguirea Bizanţului, nu era mică, ci mai mult decît în zilele cele de demult ale lui Iulian şi Valens, cei fără de Dumnezeu.

    Trimisul acela, luînd pe Sfîntul Ştefan din temniţă şi încătuşîndu-i gîtul şi mîinile, îl ducea la locul cel rînduit. Iar tiranul împărat, ieşind din palat, s-a dus spre uliţa cea de obşte, care se numea Milion, unde, în anii cei de demult, cei ce au împărăţit cu dreaptă credinţă, au zugrăvit cele şase sinoade a toată lumea, care arătau mărturisind dreapta credinţă ţăranilor, străinilor şi celor dimprejur, pe care, babiloneanul tiran, în zilele acelea, văruindu-le, a zugrăvit sataniceasca alergare de cai şi pe vizitiul cel iubit de draci şi nevrednic cerului şi pămîntului, cinstindu-l pe acesta mai mult decît pe Sfinţii Părinţi. Cine oare nu se va înfricoşa şi nu se va înspăimînta, sau nu va rîde, ori nu va plînge, de o asemenea îndrăzneală? O! Mîntuitorul meu, cît de nemărginită şi îndelungată răbdare ai!

    Stînd tiranul în acel loc, lăudîndu-l şi slăvindu-l toţi, el a zis: "Nici o mîngîiere nu este sufletului meu pentru nepomeniţii cei răi". Iar unul din cei împreună tăinuitori ai lui, a strigat: "Şi unde s-a arătat oare, stăpîne, urma acestora, sau pomenirea lor în cetatea ta, ori în altă parte, fiindcă toţi s-au pierdut? Căci iată şi pe vrăjmaşul adevărului, pe Ştefan Axenteanul, întîlnindu-l astăzi, am văzut dreapta judecată, fiind dus pentru a se da sabiei".

    Iar balaurul cel cu multe chipuri, a zis către dînsul: "Şi ce este oare mai dulce lui Ştefan, decît să primească tăierea capului? Căci mă plec să cred că, de cînd s-a închis, aceasta o dorea. Dar nu se cade ca el să sufere o moarte ca aceasta, ci mult mai grea şi cu anevoie. De vreme ce şi împărăteasa nu puţin se va supăra pe noi, căci ziua sărbătorii vrumaliului, cu ucidere am săvîrşit-o".

    Şi îndată a poruncit acest nou Irod, robul femeilor, să-l întoarcă pe sfîntul şi în temniţă să-l închidă. Iar părintele iarăşi cînta în temniţă împreună cu cei legaţi, acestea: Cel ce locuieşti întru ajutorul celui Preaînalt, întru acoperămîntul aripilor se va sălăşlui... şi celelalte stihuri ale psalmului.

    Tiranul împărat a făcut în ziua aceea ospăţ mare boierilor săi şi celor de un gînd cu dînsul şi, săvîrşind prăznuirea cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, în seara aceea cu strigăte şi alăute s-au plecat spre băutură. Apoi chemînd doi fraţi de-o mamă, neîntrecuţi în vrednicie, frumoşi la chip şi la suflet, şi foarte minunaţi, pe care, zavistuindu-i mai pe urmă cu rîvnă, i-a ucis după ce le-a zis lor:

    "Mergeţi în temniţă, ziceţi acestea lui Ştefan Axenteanul: Ştii cît mă îngrijesc de tine, viaţa ţi-am dăruit, ca doar plecîndu-te, măcar mai pe urmă să faci cele plăcute mie. Deşi eu ştiu gîndul lui cel neplecat şi cu împietrire de inimă, negreşit vă va ocărî. Totuşi dacă prin cuvinte bune îl veţi pleca pe dînsul, bine va fi. Iar dacă nu, atîta să-l răniţi cu bătăi peste gură şi peste spate, încît, ieşind voi de acolo, el în chinuri să moară".

    Acei fraţi, mergînd la temniţă şi la sfîntul ajungînd, i-au vestit acestuia graiurile împăratului, întru nimic pe sfîntul vătămîndu-l, fiindcă au văzut faţa lui ca o faţă de înger, ci mai vîrtos întărindu-l în dreapta credinţă. Apoi sărutîndu-l, au luat binecuvîntare şi, întorcîndu-se înapoi, au venit la cel ce i-a trimis, şi i-au zis:

    "Împărate, am aflat pe călugărul acela neplecat, încă stăruind în cele dinainte ale sale şi anatematisind. Şi atît de tare l-am rănit pe dînsul cu bătăi, încît fără glas zăcea şi nu ne mai aşteptăm să fie viu pînă mîine". Apoi, veselidu-se trufaşii şi rîzînd tare, se ţineau de lăcomia gîtului, adică a băuturii celei irodieneşti, fiind robul pîntecelui.

    Cuviosul Ştefan, toată noaptea aceea a stat la rugăciune, gătindu-se de moarte. Cînd a fost la răsăritul luceafărului, a chemat pe toţi Cuvioşii Părinţi, împreună cu cei legaţi, şi a zis către dînşii: "Mîntuiţi-vă, părinţi şi fraţi, mîntuiţi-vă! Şi vă rugaţi pentru mine, ca nu cumva să se afle vreun înger rău în întîmpinarea duhului meu, pentru mulţimea greşelilor mele. Pacea şi sărutarea cea mai de pe urmă vă dau, că iată acum s-a apropiat ceasul sfîrşitului meu, şi cununa cea mucenicească este lîngă uşă. Iar voi petreceţi întru dreapta credinţă pînă în sfîrşit".

    Acestea auzindu-le de la dînsul, Cuvioşii Părinţi îşi spălau feţele cu lacrimi fierbinţi. Iar el a început a dezbrăca de pe sine hainele, însă Sfinţii Părinţi au zis: "Mai bine este, părinte, ca în această sfîntă îmbrăcăminte să vezi sfîrşitul zilelor tale". Iar Sfîntul Ştefan, de Dumnezeu însufleţitul, a zis: "Părinţi şi fraţi, cel ce se luptă, gol se luptă, şi socotesc că nu este drept, ca acest sfînt chip, să se necinstească şi să se calce de un norod ce latră ca nişte cîini". Cu acestea înduplecînd pe părinţi, şezînd numai într-o haină de pînză împreună cu dînşii, grăia cele despre mîntuire.

    Iar în noaptea aceea, după banchet, trufaşul împărat odihnindu-se pe patul său, i s-a spus de către dracul cel ca un corb de noapte, care totdeauna petrecea împreună cu el, că cei doi trimişi de dînsul n-au făcut nici un rău lui Ştefan în temniţă, ci mai vîrtos i s-au închinat lui şi s-au binecuvîntat de dînsul.

    Deşteptîndu-se împăratul din somn în al doilea ceas din zi, a ieşit cu sîrguinţă într-un foişor al palatului şi a început a răcni ca un leu, zicînd: "O, ce nevoie! O, ce mare defăimare pentru mine, nimeni nu este ca să-mi ajute mie! Ce este mie şi nepomeniţilor? Nu este nici unul care să-mi slujească cu credinţă, toţi mă socotesc pe mine întru nimic; şi nu ştiu ce voi face cu acei nepomeniţi".

    Auzind strigarea împăratului toţi cei ce erau în curţile împărăteşti, s-au mîhnit, s-au tulburat foarte, şi au alergat degrabă la dînsul. Iar el, cu aceştia întîlnindu-se, a zis: "Unde mergeţi şi pe cine căutaţi?" Iar ei au răspuns: "La tine preabunul nostru stăpîn, venim să ne veselim împreună cu tine, marele împărat, la ziua cea de sărbătoare care acum se săvîrşeste, adică a Augustei". Dar el iarăşi a strigat: "Nu sînt eu stăpînul vostru, nu sînt împăratul vostru, altul este stăpînul vostru, la ale cărui picioare tăvălindu-vă şi la ale căror urme închinîndu-vă faceţi rugăciuni. Nimeni nu este de un suflet cu mine, ca să-l omoare pe acela, că doar ar afla odihnă viaţa mea şi s-ar fi mîngîiat duhul meu".

    Iar ei nedumerindu-se şi cu durere în inimă sîrguindu-se, au întrebat: "Cine este oare alt împărat pe pămînt, mai presus decît tine, împărate şi stăpîne? Şi cine este vrăjmaş al împăratului pe care l-am fi cinstit mai mult decît pe tine împărate? Nu te iuţi asupra noastră?" iar Copronim a răspuns: "Ştefan Axenteanul, exarhul nepomeniţilor este împăratul vostru, iar nu eu".

    Şi numai cît a pomenit numele acesta, şi îndată se putea vedea pornire şi tulburare de mulţime, ca un tunet, alergînd la temniţă, la care ajungînd, ca nişte fiare sălbatice, sărind în temniţă, strigau la temniceri: "Daţi-ne aici pe Ştefan Axenteanul!" Iar cel ales întru sfinţenie, fără tulburare ieşind la dînşii, a zis: "Ca o oaie ce vine la cei ce voiesc a o junghia, iată eu sînt cel pe care îl căutaţi".

    Şi îndată la pămînt aruncîndu-l ca nişte fiare sălbatice, şi legînd funii de fiarele în care picioarele lui erau închise, l-au tras la uliţa cea de obşte, călcîndu-l peste cap şi peste tot trupul, cu pietre lovindu-l şi cu beţe bătîndu-l. Şi cum a ieşit, fiind tîrît pe prima uşă a temniţei, ajungînd la pridvoarele casei celei de rugăciune ce era acolo, adică a Sfîntului Mare Mucenic Teodor, mîinile şi capul puţin ridicîndu-şi şi ochii spre cer înălţîndu-i, pe cît îi era cu putinţă, a făcut închinăciunea cea mai de pe urmă, înaintea bisericii sfîntului mucenic.

    Fiind întru atîtea munci cumplite şi bătăi, a săvîrşit lucrul cel cuviincios dreptei credinţe; apoi văzîndu-l unul din acei băutori de sînge şi fără de Dumnezeu, fiind îmbrăcat cu satana, scrîşnind, a zis: "Vezi că nepomenitul ca un mucenic voieşte a muri". Şi alergînd către tulumbele de stins focurile ce sînt în acel loc, pe care le numesc sorburi, şi luînd un lemn mare numit antion, repede întorcîndu-se şi ajungîndu-l pe sfîntul, fiind tîrît de mulţime şi peste creştet lovindu-l, ca pe un cîine, îndată l-a omorît.

    Filomatie era numele acelui gealat, care, fiind trîntit îndată la pămînt şi îndrăcindu-se, striga groaznic, scuturîndu-se, curgîndu-i spume şi scrîşnind din dinţi. Apoi pînă la moartea lui, aşa a fost pedepsit de diavolul.

    Dar ce cuvînt va istorisi, sau ce auz va primi mucenicia sfîntului, întru acele cumplite dureri? Căci care mădular al lui s-a văzut nemărturisit de cunună, dintre nenumăratele împroşcări cu pietre? Că fiind tîrît pe pămînt şi lovit din lespede în lespede, mîinile i se tăiau, degetele împreună cu unghiile cădeau, iar coastele lui se rupeau, vinele rozîndu-se înroşeau pămîntul cu mulţimea sîngelui, oasele rupîndu-se din încheieturi, se făceau bucăţi.

    Iar unul din cei fărădelege, lovind cu o piatră în pîntecele lui, l-a despicat în două. Şi se vedeau toate măruntaiele lui pe pămînt tîrîndu-se cumplit. Cu adevărat nici o moarte nu s-a văzut mai cumplită ca aceasta, nici la elini nu s-a văzut cîndva, căci şi după ce a răposat îl băteau cu beţe şi cu pietre pe trupul mort; nu numai bărbaţii, ci şi femeile şi copiii din şcoli, după porunca tiranului, alergau cu pietre.

    Dar dacă cineva ar fi întîmpinat pe cale această ardere de tot, jertfită lui Dumnezeu, fără să o lovească cu pietre, se pedepsea ca un iubit al sfîntului şi vrăjmaş al împăraţilor. Şi cum cei ce-l tîrau au ajuns la locul boului, un om care prăjiea nişte peşte în tigaie l-a văzut pe sfîntul, fiind tîrît pe uliţă; şi părîndu-i-se că el încă trăieşte, apucînd un tăciune din foc şi lovind tare capul sfîntului în partea dinapoi, despărţindu-se, a sărit şi s-au vărsat pe pămînt creierii cei moi.

    Atunci un bărbat dreptcredincios, cu numele Teodor, rămînînd înapoi cu socoteală ascunsă, făcîndu-se că a alunecat, plecîndu-se la pămînt, a ridicat acele sfinte moaşte şi cu basma învelindu-le, le-a ascuns înăuntrul hainelor sale şi se sîrguia să vadă unde îl vor arunca pe Sfîntul Ştefan, spre mîncarea cîinilor. Iar răul tiran, a mers tîrînd pe Sfîntul spre mînăstirea unde era sora lui, ca s-o scoată şi pe dînsa şi s-o împroaşte cu pietre cu mîinile lui, ca şi pe fratele ei, Sfîntul Mucenic Ştefan.

    Dar cinstita şi cu adevărat sora Sfîntului, cu firea şi cu socoteala, cunoscînd mai înainte năpădirea tiranilor eretici, într-un mormînt întunecat închizîndu-se, a scăpat. Şi venind păgînii şi neaflînd-o, de acolo tîrînd pe Sfîntul, l-au aruncat în groapa păgînilor şi a osîndiţilor, unde era biserica Sfîntului Palaghie. Pe aceasta, tiranul urîtor de sfinţi, aflînd-o căzută, a făcut-o mormînt de osîndiţi şi a numit-o "a lui Palaghie". Şi s-a arătat graiul cel proorocesc luminat grăind, şi cu cel fărădelege s-a socotit dreptul.

    De aici tîlharii, întorcîndu-se la împărat, ca de la un război cu vitejie făcînd izbînzi, s-au primit de dînsul cu bucurie. Şi aşa tiranul, şezînd cu dînşii la o masă cu multe cărnuri, auzind de moartea Sfîntului Ştefan cea în multe chipuri, rîzînd tare se ruşina. După aceia şi pe ceilalţi cuvioşi părinţi, care erau în temniţă împreună cu Sfîntul Ştefan, cu felurite chinuri i-au omorît.

    Aşa s-a sfîrşit Sfîntul lui Dumnezeu şi Cuviosul Mucenic Ştefan, la cincizeci şi trei de ani ai vîrstei sale, în luna noiembrie, în douăzeci şi opt de zile, în care se prăznuia o sărbătoare păgînească de iubitorii de dezmierdări. Pentru aceea, iubiţilor, nu se cade să dăm tăcerii lucrurile cele minunate ale Cuviosului, care s-au făcut după moarte şi pe care Dumnezeul tuturor, le-a făcut întru lauda şi slava slugii Sale. Că Însuşi prin Scriptură strigă: Numai pe cei ce Mă slăvesc pe Mine, îi voi slăvi; şi cei ce Mă defaimă pe Mine, se vor necinsti.

    Căci pe cînd tîra pe Sfîntul şi l-au dat morţii celei amare şi fără de milă, de dimineaţă văzduhul, linişte avînd, şi razele soarelui strălucind pînă la ceasul al treilea, de năprasnă s-a ridicat un nor înfocat spre partea de răsărit a Constantinopolului, peste vîrful muntelui, de unde a venit sfîntul. Apoi, ajungînd lîngă marginile cetăţii, a înnegrit tot văzduhul. La vedere părea ziuă, dar era întuneric ca de noapte. Şi vifor groaznic suflînd, s-a vărsat grindină peste cetate, încît mulţi s-au primejduit şi pe unii i-a ucis, şi nu puţin s-au vătămat arăturile care erau verzi în cetate.

    Iar poporul cel drept credincios, care rămăsese, a plîns pe ascuns, împreună cu femeile cele credincioase şi au milostivit pe Dumnezeu, ca să li se dea odihnă în primejdia cea nesuferită. Ceea ce a şi făcut Dumnezeu, Care a ascultat rugăciunile celor ce se tem de El, spre mai mare ruşine şi ocară a păgînului împărat, cel nevrednic de cinste.

    Iar Teodor, bărbatul cel iubitor de Dumnezeu pomenit mai sus, luînd moaştele care au căzut din căpăţînă, cum şi creierii, le-a ascuns în sîn. Iar după ce a fost aruncat sfîntul, a mers la sfînta mînăstire a cuviosului părintelui nostru Dia şi, luînd în ascuns pe egumenul mînăstirii, i-au dat lui moaştele şi i-a spus ce s-a întîmplat în acea zi.

    Acesta tînguindu-se şi suspinînd tare, luînd pe Teodor iubitorul de Dumnezeu, l-a dus în paraclisul din dreapta mînăstirii a Sfîntului Întîiului Mucenic Ştefan, şi scoţînd o cutie, a închis într-însa sfintele moaşte ale Sfîntului, împreună cu ei fiind de faţă şi un oarecare Ştefanid, copil mic al acelei mînăstiri; şi după ce s-au închinat, le-au pus înăuntrul jertfelnicului şi a catapetesmei, tăinuind lucrul.

    Trecînd puţină vreme, a fost clevetit Teodor de nişte urîtori de Hristos la împăratul, zicînd că bărbatul cel iubitor de Dumnezeu este închinător de icoane, şi a poruncit balaurul cel din adînc, ca bărbatul acela să fie dus în surghiun, împreună cu femeia şi cu copiii, în insula Siciliei, lucru ce s-a şi făcut. Iar trecînd vreme multă şi bărbatul cel iubitor de Dumnezeu fiind uitat în surghiun, Dumnezeu, Cel ce judecă drept, l-a aşezat şi pe acesta la ale sale, prin Cuviosul Mucenic Ştefan.

    Pentru că Ştefanid, copilul cel mai înainte pomenit, ajungînd întru măsura vîrstei, ruga pe egumenul său să-l hirotonească în diacon. Iar acela zăbovind, pentru că încă era tînăr, şi cum el cunoştea cele despre dînsul, căci a crescut din tînără vîrstă pe mîinile lui, nedobîndind cererea şi pe egumen îngrozindu-l, a furat cutia în care erau moaştele Sfîntului Ştefan şi a alergat la palatul împăratului, vestind tiranului lucrul.

    Căci a zis: "Egumenul meu, închinîndu-se oaselor vrăjmaşilor, celor de tine ucişi, îi numeşte sfinţi, iar pe tine tiran şi nou Iulian te propovăduieşte, împreună cu Teodor cel surghiunit în Sicilia Dalmaţiei". Iar tiranul, fierbînd de mînie, a poruncit îndată ca egumenul să fie închis în cătuşe, iar pe Teodor degrabă să-l întoarcă din Sicilia, ca să-şi ia pedeapsa pentru îndrăzneală. Şi a poruncit celui ce i-a clevetit pe dînşii să păzească cutia pînă la mustrarea amîndurora.

    Întorcîndu-se Ştefanid la cetatea împărătească, luîndu-l singur împăratul, l-a învăţat cele ce avea să zică împotriva bărbaţilor celor drepţi, aducînd de faţă şi cutia, apoi l-a slobozit pe dînsul. A doua zi, înaintea tiranului stînd, vînzătorul mustra înaintea tuturor pe egumen şi pe Teodor, iubitorul de Dumnezeu, zicînd că va arăta ceasul, ziua şi basmaua cea sîngerată, împreună cu moaştele, de nu se vor pleca. Iar bărbaţii cei iubitori de Dumnezeu se prefăceau că nimic din cele zise nu este adevărat.

    Împăratul striga către vînzător, să scoată cutia pe care o ascunsese, şi s-o arate spre mustrare. Atunci s-a văzut preaslăvită minune, că într-o clipă s-a făcut cutia nevăzută şi nu s-a mai aflat pînă astăzi. Prin aceasta mai mult s-a ruşinat tiranul cel mult împietrit şi, socotind ca nu cumva să se cunoască de bizantini o minune ca aceasta, că de cei mai mulţi se numea sfînt, a trimis pe vrăjmaşul acela şi vînzătorul, după multe bătăi nesuferite, în surghiun, într-un ţinut străin. Iar pe bărbaţii cei cinstiţi i-a trimis înapoi, care slăveau pe Dumnezeu pentru toate, căci prin Sfîntul Ştefan a făcut minune, ca ei să se păzească fără de primejdie.

    Dar să nu tăcem nici despre acea vicleană slujnică de care s-a scris mai sus, care pe doamna sa - Sfînta muceniţă Ana -, şi pe Sfîntul Ştefan i-a clevetit şi i-a prihănit, învăţată fiind de păgîni, cu care se tocmise să o slobozească şi cu cineva din palat să o însoţească. Să spunem în ce fel a avut sfîrşitul vieţii, prin ce fel de moarte urîtă şi rea. Căci după moartea cea purtătoare de nevoinţă a Sfintei Ana, după bătaia aceea nesuferită şi după săvîrşirea Sfîntului Ştefan prin mucenicie, nimic din cele făgăduite ei dobîndind, s-a ridicat împotriva lui Calist, celui mai înainte zis şi împotriva lui Avlicalam, strîngătorul de biruri, zicînd: "De nu veţi împlini cele făgăduite, în mijlocul cetăţii voi spune vicleşugurile voastre şi ocările cele către Sfîntul".

    Acestea făcîndu-se în nepricepere, după ce au făcut sfat, au însoţit-o pe dînsa cu un notar al aceluiaşi strîngător de biruri al Nicomidiei. Rămînînd însărcinată şi ajungînd în vremea naşterii, această nouă viperă a născut doi copii. După o vreme, rămînînd văduvă, singură ea împreună cu copiii, în mijloc dormind, pe la miezul nopţii, întru uimire făcîndu-se pruncii şi luînd oarecare putere minunată, sculîndu-se şi apucînd-o de amîndoi sînii, au început a-i suge, nu ca nişte copii, ci ca nişte pui de leu sau de urs, încît nu a fost cu putinţă să-i mai scoată, ca de la nişte fiare înfuriate şi mîncătoare. Şi astfel, dimineaţa i-a aflat morţi, pe mama lor şi pe prunci, încă ţinînd cu dinţii sîngeraţi cărnurile sînilor.

    Această ticăloasă pedeapsă suferind vicleana slujnică şi prihănitoarea Cuviosului, şi-a lepădat rău viaţa, fiind trimisă în munca cea fară de sfîrşit. Pentru aceasta nu este nedrept Dumnezeu, Cel ce degrabă pierde buzele cele viclene şi limba cea rău grăitoare, iar pe cei ce-L slăvesc pe El, îi slăveşte şi după moarte.

    Acestea sînt ostenelile mele, culese de la rudeniile Cuviosului, de la cunoscuţi, de la cei împreună locuitori, de la cei ce au fost sub un acoperămînt şi de la ucenici; şi nu numai atît, ci şi de la tăinuitorii tiranului, care încă trăiesc în această viaţă, fiind povestiri adevărate. Dar o, cinstite părinte, şi moştenitorule al muntelui, al peşterii şi al chipului, prea cuvioase Epifanie, cel ce mi-ai poruncit şi ai îndemnat smerenia mea, trecîndu-mi cu vederea prostia şi lenevirea, primeşte acestea, căci, din cele multe, puţine adunînd, ţi le aduc, împreună lucrătoare avînd rugăciunile tale cele bine primite de Dumnezeu.

    Dar ce voi zice şi către tine o, Părinte Cuvioase, Mucenice şi purtătorule de nevoinţe, cel cu numele Ştefan? Că mai presus de om este mucenicia ta, al cărui lucru este preabun şi lauda mai presus de om. De aceea, prin solirile tale alungînd întristarea, ale tale ţie aducîndu-le ca nişte flori din grădini, capul tău cel dumnezeiesc încununat îl laud. Şi pe acestea aducîndu-le ţie în dar, cer slobozenie de relele ce ţin sufletul meu, cel ce în multe ocări se ticăloşeşte. Dar o, mucenice a lui Dumnezeu, cel ce ai urmat Stăpînului Hristos prin patima pentru icoana Lui şi prin vărsarea sîngelui.

    "O! noule păzitor şi rugător al neamului nostru. O! pierzătorul dracilor şi surpătorule de rătăciri idoleşti şi al sfintelor icoane închinătorule. O! doctor al celor ce bolesc, izgonitorule al bolilor de tot felul. O! arătătorule al celor obosiţi şi al celor ce se înviforează, liman neînvăluit. O! dăruitorule al celor săraci şi al celor înstrăinaţi mîngîiere nelipsită. O! povăţuitorule al celor rătăciţi şi întărire a drept-credicioşilor care au căzut acum.

    O! luminătorule a toată lumea, care luminezi sufletele cele întunecate de eres. O! împreună vorbitorule al îngerilor, şi al arhanghelilor împreună dănţuitorule. O! slujitorule al Sfintei Treimi şi sfinţitorule al sufletelor omeneşti. O! rugăciune bine primită lui Dumnezeu pentru cei ce cu credinţă adevărată primesc şi slăvesc mucenicia ta. O! izgonitorule de la Dumnezeu al celor ce petrec încă în eresul prihănitorilor de creştini, şi ca o aspidă surdă îşi astupă urechile, nevrînd să audă sau să creadă luptele tale cele purtătoare de nevoinţe".

    Şi mai pe scurt să zic: "O! dreptule, cel ce mai presus te-ai ridicat decît tot numele bun şi decît toată fapta cea bună; podoaba pustnicilor, alegerea cuvioşilor, alcătuirea monahilor, luminătorul învăţătorilor, întrecerea supuşilor şi părtaş al mucenicilor, Sfinte Ştefane"!

    Primeşte acum cuvîntul de la mine, ca o adevărată slugă a lui Dumnezeu. Cuvîntul urmează şi într-acesta pe Hristos, Care pe cei doi bani ai văduvei i-a lăudat mai mult decît prinoasele celorlalţi cele de mult preţ. Să nu-mi întorci înapoi alabastrul cuvintelor, precum nici Stăpînul Hristos pe al păcătoasei, deşi nu aduc eu mirul cel bine mirositor prin lucrurile cele bune. Fă lăcaş în smeritul meu suflet, precum şi Hristos a făcut în casa lui Zaheu!

    Vămuieşte prin cercetare pe diavolul cel ce m-a vămuit pe mine! Scoate-mă din adînc, pe mine cel cufundat în patimi; fă-mă viu cu rugăciunile tale pe mine cel mort prin greşeli! Apropie-mă de Hristos, pe mine cel ce m-am îndepărtat de El, prin păcatele mele! Amestecă-mi vin împreună cu untdelemn, ca un doctor milostiv şi neputinţele trupului meu celui păcătos vindecă-le!

    Ca astfel şi eu nevrednicul de tămăduirea cea sufletească şi trupească, prin tine să mă fac vrednic, precum în această viaţă de un nume cu tine m-am învrednicit Ştefan, şi stării celei de-a dreapta să mă arăţi vrednic, împreună cu această drept-credincioasa adunare, care cu credinţă te laudă pe tine, împreună cu mucenicii, prin rugăciunile cele de maică, ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor şi prin smeritele tale rugăciuni, cele bineprimite lui Dumnezeu.

    Slavă înălţăm pentru toate lui Hristos, Împăratul tuturor şi Dumnezeul nostru, Care te-a încununat pe tine cu asemenea fapte, Căruia I se cuvine cinstea şi închinăciunea, împreună şi Celui fără de început al Lui Părinte şi Preasfîntului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie

Cuvinte cheie: Cuviosul Stefan cel Nou

Cautare:

Viaţa şi pătimirea Cuviosului Părintelui nostru Stefan cel Nou, făcătorul de minuni

Vizualizari: 1944

Id: 1988

Imagine:

Share: