Viaţa şi pătimirea Sfîntului Mucenic Conon din Isauria
(5 martie)
Isauria, cetatea domnească a ţării cu acelaşi nume, a primit
sfînta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos de la Sfîntul Apostol Pavel,
propovăduitorul neamurilor, care a propovăduit acolo şi a adus pe cîţiva la
credinţă.
În vremea propovăduirii apostoleşti era un oarecare om, cu
numele Nestor, care trăia într-un sat ce se chema Vidania, care era departe
de cetatea Isauriei ca la optsprezece stadii. Acela avea o femeie ce se numea
Nada, cu care au născut pe acesta, de care ne stă înainte povestirea, adică
pe Sfîntul Conon.
După ce a ajuns pruncul în vîrstă desăvîrşită, au voit părinţii
lui să-l căsătorească, şi l-au logodit cu o fecioară frumoasă, anume Ana.
Însă, mai înainte de legătura nunţii, s-a arătat lui Conon Sfîntul Arhanghel
Mihail, în chip de bărbat prealuminos şi, învăţîndu-l sfînta credinţă, l-a
pogorît la pîrîu, l-a botezat întru numele Preasfintei Treimi şi, împărtăşindu-l
cu dumnezeieştile Taine, l-a însemnat cu semnul Crucii şi s-a făcut nevăzut.
Tînărul Conon s-a umplut de Duhul Sfînt şi Arhanghelul Mihail era împreună
cu dînsul nevăzut.
Sosind ziua nunţii şi toţi veselindu-se, cînd a fost dus mirele
cu mireasa în cămară, Conon a luat o lumînare aprinsă, şi, punînd-o într-un
vas, a zis către fecioară: "Ce este mai bun, lumina sau întunericul?" Iar
fecioara a răspuns: "Mai bună este lumina, decît întunericul".
Atunci Sfîntul Conon, deschizîndu-şi gura sa cea plină de
darul lui Dumnezeu, a început a învăţa pe fecioară despre păzirea fecioriei
şi despre viaţa curată, cu credinţa întru Hristos, adevăratul Dumnezeu, spunîndu-i
că aceea este lumina cea neînserată, iar faptele cele trupeşti cum şi necurata
credinţă cea elinească sînt întuneric.
Fecioara, avînd inima sa ca un pămînt bun spre primirea seminţei
cuvîntului lui Dumnezeu, s-a învoit cu mirele întru toate: căci a crezut în
Hristos şi a făgăduit a-şi păzi fecioria sa. Şi vieţuia acea sfîntă doime
în curăţenie feciorească, ca un frate cu sora sa, sau mai bine-zis ca doi
îngeri ai lui Dumnezeu, arzînd cu duhul dragostei către Dumnezeu ca serafimii,
slujind Domnului.
După aceasta, fericitul Conon i-a îndemnat şi pe părinţii
săi a se lepăda de idoli şi i-a adus la Hristos, botezînd pe tatăl şi pe mama
sa, ca şi pe mireasa sa. Şi toţi au plăcut lui Dumnezeu, fiind povăţuiţi şi
învăţaţi de Sfîntul Conon. Iar tatăl lui, fericitul Nestor, s-a învrednicit
şi cununii muceniceşti, fiind ucis de închinătorii de idoli, cărora se împotrivea,
mustrînd rătăcirea lor.
După cîtăva vreme, maica sfîntului, fericita Nada, s-a mutat
către Dumnezeu, în bună mărturisire. Apoi s-a dus şi Sfînta fecioară Ana,
cea logodită lui mireasă, către cămara cea nestricăcioasă a cerescului Mire
Hristos, şi i-a îngropat Sfîntul Conon într-un mormînt; iar el se îndeletnicea
cu gîndirea de Dumnezeu, cu postul, cu ostenelile şi cu rugăciunile cele de
toată noaptea, omorîndu-şi trupul şi robindu-l duhului. Iar comoara cea dată
lui, a darului Sfîntului Duh, o tăinuia pînă la vremea arătării sale, care
a sosit după mulţi ani, în zilele bătrîneţelor sale. Şi s-a început aceasta
într-acest chip:
Era în ţara aceea o peşteră grozavă şi întunecoasă, în locuri
pustii şi în munţi neumblaţi. Şi aceea era capişte idolească şi locaş diavolesc,
fiind acolo un idol de piatră, mare, al necuratului zeu Apolon, pe care ţara
Isauriei îl cinstea mai mult. Şi le era obiceiul isaurienilor ca, în toţi
anii, în ziua necuratei prăznuiri a lui Apolon, să se adune acolo cu jertfe
şi să săvîrşească acea prăznuire urîtă de Dumnezeu.
Deci într-un an oarecare, venind praznicul acela, şi toţi
din cetate gătindu-se să meargă la capiştea ce era în peşteră, Sfîntul Conon
mişcîndu-se de duhul, a venit în cetate şi, văzînd mulţimea poporului, pe
unii pe cai înarmaţi, iar pe alţii pedeştri, gătiţi ca la un război, a strigat
către dînşii, grăind cu mare glas: "O, bărbaţi isaurieni, aşteptaţi puţin,
căci am să vă vorbesc ceva. Pentru ce v-aţi gătit într-un chip ca acesta de
oştire? Au doar a năvălit vreun război fără de veste asupra ţării noastre
şi vă cheamă pe voi?" Iar ei i-au zis: "Ba nu, ci mergem la zeul Apolon, să-i
aducem jertfă şi să-i facem praznicul".
A zis către dînşii Sfîntul: "Cine este Apolon şi care este
puterea lui? Voiesc să aflu de la voi". Iar ei au zis: "Acela ne este purtător
de grijă, căci toate bunătăţile ni le rînduieşte şi ne întăreşte pe noi în
războaie, precum întărea şi pe părinţii noştri, care ne-au lăsat nouă acest
obicei de prăznuire".
Sfîntul îi întreba, batjocorindu-i: "Oare aţi auzit cîndva
de la dumnezeul vostru glas sau vreun cuvînt?" Ei au zis: "Nu! Dar de la părinţii
noştri am luat obicei a crede într-însul". Grăit-a către dînşii Sfîntul Conon:
"Părinţii voştri au fost ca nişte dobitoace necuvîntătoare, neştiind din înşelăciune
pe adevăratul Dumnezeu. Căci, dacă L-ar fi ştiut, n-ar fi avut sîrguinţă către
un idol surd, mut şi netrebnic. Ci, daţi-mi stăpînire asupra dumnezeului vostru
şi vă voi arăta vouă pe cine cinstiţi şi cine este. Îl voi înnegri cu cerneală
şi să vedem de se va putea spăla? Îl voi zdrobi cu ciocan de fier şi va putea
oare să aibă iarăşi chipul său? Îi voi da mîncare şi să vedem va întinde mîna
să mănînce? Pînă cînd veţi fi fără de minte? Oare aceasta n-o înţelegeţi?
Să mă ascultaţi, că şi eu sînt din a voastră seminţie, dar sînt străin de
lucrurile voastre.
Lăsaţi-vă de închinarea idolilor şi vă voi învăţa pe voi pe
care Dumnezeu se cade a-L cinsti şi a vă închina Celui ce este întru înălţime.
Că Acela este Dumnezeu nevăzut şi pe toate le vede, Făcător al cerului, al
pămîntului, al mării şi al tuturor celor ce sînt într-însele. El este Împărat
tare şi puternic, mîntuind pe robii Săi şi pierzînd pe vrăjmaşii care se închină
idolilor şi aduc jertfe diavolilor.
Aceluia nu-i trebuie jertfe sîngeroase, ci voieşte să-L cunoască
cei ce vin la El fără de răutăţi şi vicleşuguri şi să creadă în El; ştiind
cum că El este adevăratul Dumnezeu, Tatăl Unuia născut Fiului Său, al Domnului
nostru Iisus Hristos, Care de Tatăl nu se desparte, prin Care toate s-au făcut,
cu Care Duhul Sfînt este părtaş vieţii şi Împărăţiei şi Care de la Tatăl purcede.
Şi aceste trei feţe sînt un Dumnezeu, Care arde cu foc pe slujitorii de idoli,
cei ce-L urăsc pe El şi iubeşte numai pe cei ce-L preamăresc, pentru că este
milostiv cu prisosinţă tuturor celor ce cred în El şi-L cheamă cu adevărat".
Acestea şi mai multe grăind sfîntul, s-a tulburat poporul
şi s-a făcut multă gîlceavă; căci unii se repezeau asupra lui, vrînd să-l
ucidă, iar alţii îl apărau, nelăsîndu-i să pună mîinile pe el; şi vrînd a
auzi ceva mai mult de la dînsul, abia au potolit tulburarea poporului şi au
zis către sfîntul: "Cum poţi să ne încredinţezi că Dumnezeu este mai mare
decît zeul nostru Apolon, pe care noi îl avem mai cinstit, mai mult decît
pe toţi ceilalţi zei? Arată-ne vreun semn al Dumnezeului tău ca să credem
în El".
Sfîntul Conon, văzînd că ei cer semn, punîndu-şi nădejdea
spre Dumnezeu, le-a zis: "Iată, mulţi din voi sînt pe cai şi mulţi pedeştri,
tineri şi voinici. Deci, să mergem toţi spre peştera lui Apolon, la locul
adunării voastre; voi înainte, iar eu, ca un bătrîn, voi merge după voi. Însă
să ne dăm cuvînt unul altuia care pe care va întrece, Dumnezeul aceluia va
fi mare şi adevărat şi vom crede apoi în El.
Dacă voi, cei ce sînteţi pe cai şi pedeştri, fiind voinici,
mă veţi întrece pe mine, cel bătrîn şi slab cu trupul, şi de veţi ajunge mai
întîi la locul lui Apolon, apoi zeul vostru să fie mare; iar dacă eu, bătrînul
şi pedestrul, întrecîndu-vă, voi ajunge acolo, apoi Dumnezeul meu este mai
mare decît zeul vostru şi datori veţi fi a crede în Dumnezeul meu". Toţi au
primit cuvîntul acesta şi au făcut legămînt cu Sfîntul Conon, căci ziceau
între ei: "Acest bătrîn abia în patru zile va putea să ajungă acolo, fiind
departe şi calea grea, pentru înălţimea munţilor şi a văilor celor adînci".
Deci au pornit toţi în grabnică călătorie, unii nădăjduind
în caii lor, iar alţii în picioarele lor. Iar Sfîntul Conon mergea după ei
şi se ostenea alergînd. Însă s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată i-a stat înaintea
lui Sfîntul Arhanghel Mihail. Acela luîndu-l, l-a dus într-un ceas la locul
acela unde alerga. Iar pe cei ce alergau pe cai şi pe cei pedeştri i-a tulburat
arhanghelul nevăzut, încît rătăceau prin munţi şi prin văi, călcînd în prăpăstii
de munţi, sfărîmîndu-se ei şi caii lor; şi n-au putut toată ziua şi toată
noaptea să nimerească la peştera lui Apolon, nici să-şi cunoască calea încotro
călătoresc. Iar dimineaţa, Sfîntul Conon a ieşit în întîmpinarea lor.
Aceia văzîndu-l, s-au înspăimîntat, iar el a început a-i ocărî,
zicînd: "Pentru ce v-aţi lenevit a veni, căci eu, aşteptîndu-vă mult, iarăşi
m-am întors spre voi?" Iar ei, fiind foarte osteniţi, povesteau sfîntului
toate cele ce li s-au întîmplat şi-l rugau ca să le arate calea spre locul
lui Apolon. Iar el, mergînd înaintea lor, i-a dus pînă acolo şi le-a zis:
"Iată s-a împlinit legămîntul meu şi eu, întrecîndu-vă, am sosit mai înainte
aici. Deci se cade să mărturisiţi că mare este Dumnezeul meu şi să credeţi
în El; iar pe zeul vostru, daţi-mi-l în stăpînirea mea, ca să vă răzbun, căci
pînă acum v-a înşelat".
Ei au strigat: "Ba nu! Nu arunca vina asupra zeului nostru
şi nu îndrăzni a grăi asupra lui, căci noi sîntem vinovaţi, deoarece, rătăcind
în cale, am zăbovit". Şi astfel, neîmplinind cuvîntul cel întărit prin legămînt,
au făcut nedreptate sfîntului prin aceasta. Sfîntul le-a zis: "Dacă nu credeţi
Dumnezeului meu, apoi credeţi zeului vostru. Cînd vă va grăi ceva, veţi împlini
cuvîntul lui?" Iar ei toţi i-au zis: "Numai de vom auzi pe zeul nostru grăind
ceva şi îndată sîntem gata a-i împlini cuvîntul lui, căci credem în el fără
îndoială". Şi iarăşi au făcut cu sfîntul legămînt, iar cuvîntul lor l-au întărit
mai tare decît întîi, ca să creadă cuvîntul, oricare l-ar grăi zeul lor.
Sfîntul, stînd înaintea acelei peşteri în care era capiştea
lui Apolon, a strigat cu glas mare către idol: "Ţie îţi grăieşte şi ţie îţi
porunceşte Domnul meu Iisus Hristos, să ieşi din capiştea ta şi să vii aici
la mine!" Îndată idolul cel fără de suflet se făcu ca şi cum era viu, căci
s-a cutremurat şi a căzut din locul său, tăvălindu-se pe pămînt, spre sfîntul;
apoi, venind aproape, s-a sculat de la pămînt şi sta drept înaintea Sfîntului
Conon. Şi toată mulţimea poporului fiind cuprinsă de mare spaimă, a strigat
de frică şi s-a pornit pe fugă. Iar sfîntul făcîndu-le cu mîna şi poruncindu-le
să nu se teamă, abia i-a oprit; şi, potolind gîlceava, s-au întors iarăşi
spre idol şi toţi luau seama cu dinadinsul ce are să mai fie.
Sfîntul Conon a zis către idol: "Spune-mi, idole neînsufleţit,
cine este Dumnezeul cel adevărat, tu, ori Domnul meu Iisus Hristos, cel propovăduit
de mine?" Şi îndată idolul, întinzînd spre cer cu cutremur mîinile sale cele
de piatră, a grăit cu mare glas omenesc, zicînd: "Unul este Dumnezeu adevărat,
Hristos Cel propovăduit de tine!" Zicînd acestea, a căzut şi s-a sfărîmat.
Făcîndu-se această minune, tot poporul a strigat cu mare glas,
grăind: "Unul este Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul lui Conon, Acela a biruit".
Atunci a crezut mulţime de popor în Hristos Dumnezeu şi sfărîmîndu-şi idolii,
a primit Sfîntul Botez. Iar ceilalţi împietriţi erau în necredinţă şi se mîhneau
pentru sfărîmarea idolului Apolon; dar, mai pe urmă, au crezut şi aceia, văzînd
multe feluri de minuni ce se făceau de Sfîntul Conon.
În aceeaşi ţară a Isauriei, într-o altă peşteră, ce era la
un loc pustiu, vieţuia un diavol pierzător, care ca un tîlhar năvălea asupra
oamenilor şi a dobitocelor ce treceau pe acolo şi-i pierdea. Isaurienii aduceau
multe jertfe acelui diavol şi-l rugau să nu le facă şi ucidere. Dar nu le
era de nici un folos, ci spre mai mare vătămare. Deci, adunîndu-se popor de
credincioşi şi necredincioşi, au rugat pe Sfîntul Conon să meargă şi să izgonească
pe acel diavol din hotarele lor. Credincioşii îl rugau cu credinţă, neîndoindu-se
de puterea lui Hristos, care era cu Sfîntul Conon; iar necredincioşii nu-l
rugau cu credinţă, ci cu ispitire, părîndu-li-se că Sfîntul nu va putea să
izgonească de acolo pe acel diavol cumplit; nădăjduiau chiar, că el singur
va fi ucis de diavol.
Ducîndu-se Sfîntul acolo, fiind urmat de popor, a stat înaintea
peşterii. Iar poporul stătea departe cu multă frică; şi, certînd Sfîntul Conon
pe necuratul duh, în numele lui Hristos, i-a poruncit să iasă din peşteră,
la vederea ochilor, în privirea a tot poporul. Diavolul dinăuntru, striga,
rugînd pe sfîntul, să nu-i poruncească să iasă în chip văzut, ca să nu se
vadă de oameni necuratul lui chip, dar Sfîntul îi poruncea cu multă certare,
să se arate.
Deci a ieşit, văzîndu-l toţi, în chip femeiesc ca o babă necurată,
tremurînd şi scuturîndu-se. Apoi certînd sfîntul pe diavol să nu facă rău
cuiva, l-a trimis în gheena şi îndată se făcu nevăzut diavolul acela. Şi poporul
striga: "Mare este Dumnezeul lui Conon", şi mulţi din necredincioşi au crezut
atunci în Hristos. Iar Sfîntul Conon, învăţînd mult pe popor a crede în Dumnezeu,
s-a întors în cetate cu cîntare. Căci el doar începea cîntarea şi poporul
o cînta toată, slăvind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu.
Venind Sfîntul Conon, a vieţuit în satul său, Vidania, în
casa părintească, făcînd minuni şi vindecînd toate durerile celor ce veneau
cu credinţă la dînsul; apoi izgonea diavolii, asupra cărora i se dăduse stăpînire
de la Dumnezeu. Un oarecare om, din cei dintîi cetăţeni ai isaurienilor, a
fost prădat de tîlhari şi i-a pierit mult aur. Pentru aceasta mulţi erau munciţi
pentru furtişag, puşi în legături şi ţinuţi în temniţă fără vină; dar nu s-a
aflat aurul cel furat. Drept aceea, cetăţeanul cel prădat, alergînd la Sfîntul
Conon, precum şi rudeniile celor ce erau ţinuţi în legături, şi, căzînd la
picioarele sfîntului, îl rugau să se roage lui Dumnezeu, spre a se descoperi
furtişagul.
Sfîntul, milostivindu-se spre cei clevetiţi şi chinuiţi fără
de vină, s-a dus în cetate şi, stînd în mijlocul ei, şi-a ridicat mîinile
la cer şi a făcut cu dinadinsul rugăciune către Dumnezeu, pînă ce i s-a descoperit
unde este pus aurul cel furat. Deci, luînd pe mulţi din popor, s-a dus cu
dînşii afară din cetate şi, trecînd multă cale care ducea în pustie, a ajuns
la o piatră oarecare, ce i se arătase de Sfîntul Arhanghel Mihail. Sub acea
piatră era aurul ascuns de tîlhari, aur pe care aflîndu-l Sfîntul Conon, a
poruncit oamenilor care veniseră cu dînsul, să-l ia şi să-l aducă în cetate.
Văzînd aceasta, tot poporul isaurienilor se minuna foarte
şi preamărea pe Dumnezeu. Apoi, dorind cetăţeanul să afle de la sfîntul cine
sînt tîlharii, l-a întrebat despre aceasta; şi i-a răspuns: "Ia-ţi al tău
ca să fii îndestulat, că al tău ţi s-a întors fără pagubă, iar pe cei ţinuţi
în legături să-i eliberezi". Şi aşa a făcut. Străbătînd vestea de această
minune prin toată ţara aceea, mulţi se întorceau la Dumnezeu şi creştea şi
se înmulţea din zi în zi Biserica lui Hristos.
Odată Sfîntul Conon, şezînd în casa sa, a văzut o tabără de
diavoli care venise asupra lui. Căci cei din insula aceea, care erau izgoniţi
din oameni şi din capiştile idoleşti, adunîndu-se, s-au înarmat asupra sfîntului
şi au venit să-l vatăme. Văzîndu-i sfîntul, i-a legat pe toţi cu numele lui
Iisus ca să nu poată să scape. Şi diavolii rugau pe sfîntul să nu le poruncească
a se duce în adînc, ci orice voieşte să le poruncească să lucreze. Iar sfîntul,
certîndu-i să nu facă oamenilor nici un rău, i-a trimis la diferite lucrări:
pe unii să sape pămîntul în grădini, să smulgă buruienele, spinii şi pălămidele;
pe alţii să are ţarinele şi să le semene, alţii să păzească roadele, alţii
să pască cireada dobitoacelor şi s-o apere de fiare, iar alţii să taie şi
să aducă lemne; şi i-a rînduit să facă tot lucrul casei ca nişte robi cumpăraţi.
Astfel, diavolii slujeau fericitului Conon ca robi şi răscumpăraţi, pînă cînd
i-a fost voia lui, făcînd cu sîrguinţă tot lucrul poruncit; căci erau legaţi
cu legăturile puterii lui Dumnezeu şi robiţi şi supuşi sub picioarele plăcutului
lui Hristos.
Într-o noapte, au năvălit tîlharii asupra casei sfîntului,
crezînd că vor găsi la dînsul vreo bogăţie, deoarece era slăvit în toată ţara
aceea; şi, legîndu-l, voiau să-l muncească ca să le spună unde are aurul.
Începînd ei a-l munci, îndată, prin porunca lui Dumnezeu, strîngîndu-se diavolii
care slujeau sfîntului, au apucat pe tîlhari şi-i băteau fără de milă. Apoi,
aprinzînd foc în cuptor, le ardeau trupurile, iar pe sfîntul l-au dezlegat
din legături; dar el i-a certat, că au lăsat pe tîlhari abia vii. Apoi sfîntul
s-a rugat pentru tîlhari către Dumnezeu şi şi-au venit întru sine; după care
fericitul, învăţîndu-i ca să nu mai facă tîlhărie, i-a slobozit cu pace.
Dar nu numai din mîinile tîlharilor au scos diavolii pe Sfîntul
Conon cu porunca lui Dumnezeu, ci şi cinstea numelui lui o păzeau, aşa voind
Dumnezeu. Căci, atunci cînd cineva dintre credincioşii isaurieni îndrăznea
să hulească numele lui Conon, îndată aceia erau bătuţi de diavoli nevăzuţi.
Şi se făcuse numele lui Conon la toţi cinstit şi înfricoşat. Fiind oriunde
pomenit numele lui Conon, unii din închinătorii de idoli au început a-l huli
pe Sfîntul cu cuvinte ocărîtoare. Şi îndată au năvălit asupra lor diavolii
şi, bătîndu-i, îi trăgeau de păr pe cale; apoi, aducîndu-i la Sfîntul, i-au
aruncat înaintea picioarelor lui pe hulitorii aceia. Astfel, cuprinsese frica
pe toţi necredincioşii, încît nici cu mintea nu gîndeau ceva rău asupra Sfîntului
Conon.
Pe un om care fura rodurile din ţarina lui Conon, l-au prins
acei nevăzuţi păzitori şi, bătîndu-l, l-au adus la sfîntul, cu asinul lui
şi cu sacul plin de roade. Pe acesta învăţîndu-l să nu fure, l-a eliberat
Sfîntul la locul său. O văduvă oarecare, săracă, purtînd în braţe pe singurul
său fiu, a mers la ţarină în vremea secerişului să adune spice în urma secerătorilor.
Şi a pus pe pămînt pe pruncul său şi s-a dus la oarecare depărtare, adunînd
spice. Dar, îndată alergînd din pădure, un lup a apucat pe prunc şi l-a dus
în pustie. Şi a alergat femeia după el, dar n-a putut să-l ajungă, nici să
scoată pe prunc din dinţii lui. Apoi a alergat femeia aceea la făcătorul de
minuni, Sfîntul Conon, de vreme ce era aproape locul lui. Plîngînd şi căzînd
la picioarele lui, i-a spus primejdia. Iar el îndată a poruncit nevăzuţilor
robi şi aceia, alergînd în clipeala ochiului, au prins pe lup cu pruncul ţinîndu-l
în dinţi şi l-au dus înaintea Sfîntului. El a dat pruncuşorul maicii sale
viu şi sănătos, iar pe lup l-a lăsat întru ale sale.
După aceea alţi diavoli, care încă nu erau legaţi, începuseră
în ţara aceea a vătăma pe oameni prin diferite boli, dar mai ales cu vărsatul.
Înţelegînd Sfîntul vrăjmăşia acelora, s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată i s-a
dat putere asupra lor. Deci, prinzîndu-i pe toţi, i-a certat şi pe unii i-a
izgonit din hotare la locuri pustii; pe alţii întru adînc i-a trimis, iar
pe alţii, legaţi, punîndu-i în treizeci de vase de lut cu plumb şi, pecetluindu-i
cu puterea Crucii, i-a îngropat în pămînt, sub temelia casei sale.
În acea vreme a sosit prigonire asupra creştinilor. Şi a venit
în Isauria, din porunca împărătească, un voievod oarecare, anume Magdon. Acela,
prinzînd mai întîi pe Sfîntul Onisie, din satul Usorova, l-a muncit pînă la
moarte. După aceea şi pe Sfîntul Conon l-a prins şi-l muncea cu multe şi cumplite
răni, silindu-l spre idoleasca jertfă.
Auzind isaurienii că voievodul munceşte pe Sfîntul Conon,
s-au adunat mulţime de bărbaţi înarmaţi şi au alergat la satul Usorova, vrînd
să ucidă pe voievod. De acest lucru înştiinţîndu-se voievodul, a încălecat
pe cal cu slugile sale şi a fugit din hotarele lor. Iar isaurienii au fugit
după dînsul şi nu l-au ajuns. Iar pe Sfîntul Mucenic Conon l-au aflat legat
şi peste tot trupul rănit şi sîngerat de bătăi. Apoi dezlegîndu-l, plîngeau
pentru dînsul; şi, ştergîndu-i sîngele, se ungeau pe trupurile lor, dorind
să se sfinţească cu sîngele lui, şi-i sărutau cu dragoste rănile cele luate
pentru Hristos. Iar Sfîntul Mucenic se mîhnea foarte că nu-l lăsară să pătimească
pînă în sfîrşit, pentru că dorea să moară în munci pentru Hristosul său. După
aceea l-au dus oamenii cei credincioşi în casa lui părintească din satul Vidania
şi se îngrijeau pentru vindecarea rănilor lui.
Trecînd doi ani după pătimirea aceea, s-a mutat Sfîntul Conon
către Dumnezeu. Atunci, adunîndu-se toată ţara Isauriei, a făcut plîngere
mare pentru dînsul şi l-au îngropat împreună cu fericiţii săi părinţi şi cu
sfînta lui mireasă care şi-a păzit fecioria sa fără prihană pînă în sfîrşit.
După adormirea şi îngroparea Sfîntului Conon, au voit isaurienii să prefacă
părinteasca lui casă cea mucenicească într-o biserică. Lărgind casa, au început
a-i săpa temelia şi au aflat în pămînt acele mai sus pomenite treizeci de
vase de lut, întru care Sfîntul Conon închisese pe diavoli.
Deci, neştiind ce este într-acele vase, şi părîndu-le că este
ascuns într-însele aur şi argint, s-au bucurat; şi degrabă au spart un vas
şi îndată au ieşit dintr-însul diavolii în chip de fum întunecat şi foarte
necurat şi, întunecînd văzduhul, au făcut vifor înfricoşat, încît toţi oamenii,
înspăimîntîndu-se, unii au căzut de frică, iar alţii au fugit din locul acela.
Iar diavolii, zburînd în văzduh, făceau zgomot mare şi unul pe altul se strigau
pe nume. Şi se făcuse frică mare în satul acela, încît nimeni, după apusul
soarelui, nu îndrăznea a ieşi afară din casa sa, de vreme ce multe îngroziri
diavoleşti se arătau noaptea şi speriau pe oameni şi pe dobitoace. Iar aceasta
o îngăduise Dumnezeu pentru pedepsirea oamenilor celor lacomi; căci, socotind
că este în vasele acelea comoară, au început a le sparge.
După aceea, s-au izgonit acele diavoleşti năluciri şi îngroziri,
cu rugăciunile Sfîntului Conon. Iar celelalte vase, în număr de douăzeci şi
nouă, ce ţineau într-însele pe diavoli, au rămas şi pînă astăzi în pămînt
îngropate sub temelia bisericii Sfîntului Conon. Cu ale cărui sfinte rugăciuni
şi noi să petrecem totdeauna nevătămaţi de diavoli, slăvind pe Tatăl şi pe
Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, în veci. Amin.
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna martie
Cuvinte cheie: Sfantul Mucenic Conon din Isauria, Sfantul Conon
Cautare:
Vizualizari: 1449
Id: 1481
Imagine:
Share:
