Viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţitului Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei, care a pătimit în anii de la Hristos 143
(23 februarie)
(După Sfîntul Pionie)
Slăvitul şi sfinţitul mărturisitor al lui Hristos, Policarp,
era prin naştere şi creştere fiu al cetăţii Efesului. Părinţii lui erau bine
credincioşi, foarte bogaţi şi milostivi. Tatăl lui se numea Pangratie, iar mama
sa Teodora. Fiind pîrîţi la stăpînitorul Efesului, ce se numea Marcion, că sînt
credincioşi, a trimis îndată ostaşi şi i-a adus la el. Teodora era atunci însărcinată
cu Sfîntul Policarp şi a zis Marcion: "Pentru ce nu ascultaţi voi poruncile
împărăteşti, ci defăimaţi pe marii zei şi vă închinaţi lui Hristos?" Părinţii
sfîntului au răspuns fără nici o temere: "Noi, stăpînitorule, ne-am învăţat
de la sfinţii apostoli să credem Domnului nostru şi să ne închinăm adevăratului
Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul, Domnului nostru Iisus Hristos, întru
al Cărui nume ne-am botezat şi pe Care Îl mărturisim şi Îl propovăduim că este
Dumnezeu adevărat, iar de la idolii cei neînsufleţiţi şi nesimţitori pe care
îi aveţi voi în loc de dumnezei, noi ne întoarcem şi-i defăimăm".
Stăpînitorul auzind acestea şi mîniindu-se, a poruncit ostaşilor
de i-au aruncat la pămînt şi i-au bătut foarte tare. Apoi i-au băgat în temniţă,
unde au petrecut multă vreme lipsiţi de ajutorul omenesc, tiranizîndu-i şi omorîndu-i
cu foamea, cu setea şi cu toate celelalte pătimiri rele. Acolo, în temniţă,
a născut fericita Teodora pe sfîntul. Bunul Dumnezeu, Care cunoaşte toate mai
înainte, văzînd că stăpînitorul voieşte să ia pruncul şi să-l crească, apoi
să-l înveţe rătăcirea şi păgînătatea lui, a trimis pe îngerul Său în temniţă,
care a tămăduit pe părinţii pruncului de rănile pe care le aveau din bătăile
cele pentru mărturisirea lui Hristos şi i-a împuternicit mai înainte spunîndu-le
că stăpînitorul vrea să-i omoare, dar să nu se teamă de moartea cea pentru Hristos,
căci au să se încununeze cu cununa mărturisirii şi să moştenească Împărăţia
cerurilor. După aceea, a luat pruncul şi l-a dus la o femeie bătrînă, foarte
bogată şi creştină, cu numele Calista, şi l-a dat ei ca să-i fie fiu de suflet,
poruncindu-i să-l boteze şi să-l crească cu toată purtarea de grijă şi sîrguinţa,
dar să nu spună nimănui taina aceasta. După aceea s-a făcut nevăzut.
Atunci Marcion cel fără de lege, căutînd pruncul şi cercetînd
multe zile, dar negăsindu-l, s-a aprins cu totul de mînie, a torturat aspru
şi fără de omenie pe părinţii sfîntului, iar mai pe urmă, văzînd statornicia
lor şi că nu se lasă cu nici un chip de Hristos, i-au hotărît spre moarte. Apoi
a poruncit ostaşilor să-i scoată afară din cetate, într-un deal, şi le-a tăiat
capetele acolo, lăsîndu-i să-i mănînce fiarele. Dar în zadar s-a ostenit pierzătorul,
că nici o fiară nu s-a apropiat de cinstitele moaşte ale sfinţilor mucenici.
După acestea, s-au dus în taină creştinii şi i-au îngropat cu evlavie, precum
se cădea.
Acea preacucernică văduvă, primind pruncul, l-a botezat şi l-a
numit Pangratie, după numele tatălui său, crescîndu-l ca pe un adevărat şi firesc
fiu al ei. După ce a venit pruncul în vîrsta cea primitoare de învăţături, l-a
dat la şcoală şi a învăţat în scurt timp toată rînduiala cea bisericească. Avînd
de la început cugetele bătrîneşti, nu se îndeletnicea cu jucării copilăreşti,
ca ceilalţi copii, ci petrecea împreună cu bărbaţii înţelepţi şi îmbunătăţiţi,
făcîndu-se ascultător şi următor al tuturor învăţăturilor şi pildelor celor
bune şi de suflet folositoare. Ca un fiu de mucenici se sîrguia cu toată osîrdia
să urmeze după putere, întru dragostea lui Dumnezeu în toate faptele bune. Apoi
se nevoia a avea dragoste pentru toţi, smerenie, blîndeţe, înfrînare şi înţelepciune,
precum şi tot felul de fapte bune, dar mai cu osîrdie iubea milostenia, încît
din acea pricină s-a şi numit Policarp. Deci, ascultaţi ca să vă minunaţi:
Femeia aceea iubitoare de Dumnezeu, care a crescut pe sfîntul,
era foarte bogată, după cum am zis, şi avea hambare pline cu grîu şi cu toate
felurile de roade ale pămîntului. Dar, fiind fericitul Pangratie foarte milostiv
şi mult îndurat, dădea cu îndestulare săracilor, pe ascuns de maica sufletească,
pînă ce a deşertat de roduri toate hambarele ei. Într-una din zile a mers maica
sa la hambare şi aflîndu-le goale s-a minunat. Însă a înţeles că Pangratie le-a
deşertat, că îi ştia voia lui cea bună şi milostivirea lui către săraci. Cu
toate acestea s-a întors de la hambare mîhnită şi privea la dînsul cu căutătură
sălbatică. El, cu faţa veselă, a zis: "Doamnă, să mergem împreună la hambare,
ca să le vedem". Însă dînsa nu a voit să meargă, fiindcă le văzuse puţin mai
înainte deşarte.
Sfîntul s-a dus singur şi a făcut rugăciune către Dumnezeu şi,
o, minune! îndată s-au umplut toate hambarele de toate felurile de roduri şi,
chemînd pe maică-sa, cu bucurie a zis ei: "Vino, doamna mea, la hambare ca să
vezi puterea şi darul lui Dumnezeu". Venind femeia şi văzînd hambarele pline
de roade şi încă şi toate chiupurile (vasele) pline cu untdelemn şi vin, a preamărit
cu glas mare pe Dumnezeu, Marele dăruitor. După aceea, sărutînd pe fericitul
Pangratie, a zis: "Fiul meu prea iubit, de astăzi înainte dă cît voieşti săracilor.
De acum nu voiesc să te numesc Pangratie, ci Policarp". Astfel a luat acest
nume sfîntul, adică Policarp. Fericitul Policarp avînd libertate, împărţea cu
îndestulare săracilor roadele şi cu dumnezeiască milă hambarele nu se goleau,
nici nu se împuţinau vreodată, căci Dumnezeu, văzînd socoteala cea bună a sfîntului,
le înmulţea.
În acea vreme s-a făcut o foamete mare în acea parte a Efesului
şi atunci vrednicul Policarp a arătat mare milostivire şi îndurare nu numai
la săraci, dar şi către cei bogaţi. Mulţi, deşi aveau bogăţie mare, neavînd
de unde să cumpere cele de nevoie pentru hrana vieţii, erau ameninţaţi de foamete,
iar sfîntul le dădea grîu cu îndestulare şi, pe scurt, toţi cîţi erau la strîmtoare,
ziceau: "Să mergem la milostivul Policarp". Aşa se duceau la dînsul în fiecare
zi o mulţime de săraci şi de bogaţi şi pe nimeni nu lăsa niciodată să se întoarcă
deşert, ci pe toţi îi primea cu milostivire şi făcea fiecăruia după nevoia lui.
Cînd sfîntul a ajuns la vîrsta de 20 de ani, a auzit că Sfîntul
Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, propovăduia Evanghelia în alte părţi ale Asiei.
Avînd mare dorinţă să-l vadă, a cerut voie şi binecuvîntare de la maica sa şi
s-a dus la Cuvîntătorul de Dumnezeu, cu care era împreună şi purtătorul de Dumnezeu
Ignatie şi fericitul Vucol. Împreună cu dînşii a urmat şi dumnezeiescul Policarp,
umblînd din loc în loc, din ţară în ţară şi, avînd mari pătimiri, sufereau de
foame, sete, goliciune şi multe alte strîmtorări, ca să propovăduiască cuvîntul
Evangheliei lui Hristos, ca şi un apostol.
Petrecînd multă vreme în acest fel de nevoinţe, a venit poruncă
de la Domiţian, împăratul Romei, ca Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu să
fie surghiunit în ostrovul Patmos, căci se auzise că el întoarce pe slujitori
de la idoli, la credinţa în Hristos. Vrînd el să se ducă în surghiun, a hirotonisit
pe fericitul Vucol arhiereu al Smirnei şi i-a dat pe Sfîntul Policarp, ca să-l
aibă ajutor al său. Apoi, sărutîndu-i apostolul, a luat cu dînsul pe Prohor
şi s-a dus în Patmos.
Ducîndu-se în Smirna, Sfîntul Vucol, împreună cu dumnezeiescul
Policarp, l-a hirotonisit preot, cu toate că nu voia cu nici un chip, zicînd
că nu este vrednic. Dar Sfîntul Vucol, văzînd faptele cele bune ale lui şi dumnezeieştile
isprăvi, l-a suit încă şi la dregătoria îngrijirii de săraci. Apoi fericitul
atît era de smerit cugetător, încît niciodată n-a voit nici o întîietate, nici
în adunările preoţilor nu şedea mai sus, după rînduiala şi starea lui, ci şedea
mai jos decît toţi, ca un om simplu.
Dumnezeu, văzînd smerenia lui cea mare, l-a înălţat şi l-a slăvit,
după cum s-a făgăduit. Dumnezeiescul Vucol mai înainte cunoscîndu-şi moartea
sa, a adunat pe toţi episcopii eparhiei, tot clerul şi pe toţi creştinii şi
le-a arătat sfîrşitul său, spunîndu-le că a hotărît ca diadoh (urmaş) al său
pe Policarp, pe care toţi l-au primit cu mare bucurie, episcopii, clericii şi
tot poporul. Cînd era să moară Sfîntul Vucol, Policarp, stînd alături de dînsul,
Sfîntul Vucol i-a luat dreapta şi, lipind-o de pieptul său, i-a încredinţat
păstoria oilor cuvîntătoare zicînd: "Slavă Ţie, Dumnezeule". Şi a adormit în
pace.
Apoi, adunîndu-se mulţi episcopi la îngroparea Sfîntului Vucol
şi la sfinţirea lui Policarp, s-au făcut minunate vedenii la mulţi, pentru că,
începîndu-se sfinţirea, a strălucit o lumină dumnezeiască pe toţi în biserică
şi unii din cei vrednici au văzut un porumbel alb, strălucind ca fulgerul şi
zburînd împrejurul capului Sfîntului Policarp. Alţii vedeau pe Sfîntul Policarp
îmbrăcat ostăşeşte şi încins cu brîu ostăşesc, înarmat ca la război. Altora
li se părea îmbrăcat cu porfiră împărătească şi cu faţa strălucind. O femeie
l-a văzut mai înalt cu statura, îndoit decît era şi cu veşmintele lui înroşite
pe umărul drept. Cînd Sfîntul Policarp şi-a plecat genunchii la sfinţire, a
văzut înaintea sa picioarele Domnului Hristos, Care stătea nevăzut acolo la
sfinţirea lui. Astfel, sfinţindu-se de Hristos şi de Sfîntul Duh, ocîrmuia apostoleşte
Biserica lui Dumnezeu, suferind multe dureri şi osteneli pentru mîntuirea sufletelor
omeneşti şi făcînd minuni mari.
Deci, era Policarp om preaales în vremurile noastre, episcop
al soborniceştii Biserici a Smirnei şi învăţător următor al apostolilor şi prooroc
sfînt; pentru că toate cele grăite de dînsul se împlineau.
Odată, s-a întîmplat că Sfîntul Policarp era într-o cetate din
aceeaşi ţară, care se numea Teos, fiind aproape de apele cele calde ce se numeau
Levedia, şi a găzduit la episcopul cetăţii aceleia, cel cu numele Dafnu - pe
care Sfîntul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, îl pomeneşte în epistola sa către
smirneni. Văzînd Sfîntul Policarp lipsa şi neajunsurile care existau în casa
episcopului aceluia, s-a rugat lui Dumnezeu pentru dînsul, ca să se binecuvînteze
casa lui. Din ceasul acela s-a îndestulat episcopul Dafnu cu toată îmbelşugarea.
Ţarinile şi grădinile lui, care mai înainte erau neroditoare, s-au îndestulat
neobişnuit şi s-au făcut foarte bine roditoare. La acelaşi episcop, sfîrşindu-se
vinul în poloboc, sfîntul l-a înmulţit prin rugăciune, cu îndestulare.
Întorcîndu-se spre Smirna, cetatea sa, s-a abătut la o gazdă
ce se întîmplase în cale, ca să se odihnească - pentru că era seara tîrziu -
şi, luînd puţină hrană cu diaconul său, cu care călătorea, s-au culcat şi au
adormit. La miezul nopţii îngerul Domnului, lovindu-l în coastă, l-a strigat:
"Policarpeţ". El a răspuns: "Ce este, Doamne?" Grăit-a îngerul: "Scoală-te şi
ieşi degrabă din casa aceasta, că va cădea îndată". Căci în casa aceea nu era
cunoscut Hristos Dumnezeu şi se săvîrşeau într-însa multe fărădelegi.
Sculîndu-se, sfîntul a îmboldit pe diaconul său, poruncindu-i
să se scoale. Diaconul, fiind cuprins de mult somn, nu voia să se scoale şi
se mîhnea zicînd: "Sfinte părinte, n-a trecut încă nici întîiul somn şi unde
să mergem? Tu, gîndind neîncetat la dumnezeieştile Scripturi nu dormi şi nici
pe alţii nu-i laşi să se odihnească". Sfîntul Policarp a tăcut. Dar, arătîndu-se
îngerul şi a doua oară, îi poruncea să iasă afară. Sfîntul, deşteptînd iarăşi
pe diacon, îi zise că o să cadă casa. Diaconul zise: "Cred în Dumnezeu, că nu
va cădea casa, atîta timp cît tu eşti într-însa, părinte". Grăit-a părintele:
"Şi eu cred în Domnul, dar nu cred zidirii acesteia de piatră".
Arătîndu-se îngerul Domnului a treia oară şi aceleaşi spunîndu-i,
abia a înduplecat pe diacon de s-a sculat. Şi, cînd au ieşit amîndoi, îndată
a căzut casa din temelie şi a ucis pînă la unul pe toţi care erau într-însa.
Sfîntul Policarp, stînd şi căutînd spre cer, a zis: "Doamne Dumnezeule, Atotputernice,
Părinte al lui Iisus Hristos, al binecuvîntătorului Tău Fiu, Cel ce mai înainte
ai spus ninevitenilor, prin Iona, proorocul, pieirea cetăţii lor şi milostivindu-Te
i-ai cruţat, cu adevărat Te binecuvîntez, că prin mîna îngerească ne-ai scos
şi ne-ai izbăvit de moartea aceasta, neaşteptată, precum ai scos pe Lot din
Sodoma; pentru că Tu păzeşti pe robii Tăi, totdeauna, de tot răul, fiind bun
şi milostiv în veci".
După aceasta în cetatea Smirna, fiind necredincios stăpînitorul
cetăţii, în casa lui, într-o noapte, s-a cuprins de duhul rău una din slugile
sale, făcînd gîlceavă mare; şi s-a tulburat toată casa stăpînitorului, de frică
şi de cutremur. Făcîndu-se ziuă, au mers iudeii, vrînd să izgonească pe diavol.
Acela, repezindu-se spre dînşii, fiind mulţi, pe toţi i-a ucis şi nici unul
nu putea să-l biruiască, nici să se izbăvească din mîinile lui. Apoi, atît de
rău îi bătea, încît abia îi lăsa vii, fiind goi şi însîngeraţi, pentru că toate
hainele de pe dînşii le rupea şi trupurile lor cu dinţii le muşca.
În casa stăpînitorului era un creştin, care a zis către stăpînitor:
"De vei porunci, stăpîne, eu voi chema un om care, fără osteneală, va tămădui
pe robul tău". Şi, poruncindu-i stăpînul, a plecat omul acela şi a chemat pe
Sfîntul episcop Policarp, care, încă neintrînd în casa stăpînitorului, diavolul
a început a striga: "Vai mie, că Policarp vine la mine şi voi fugi, chiar nevrînd,
de aici". Intrînd sfîntul, îndată diavolul tremurînd a ieşit şi a fugit din
sluga stăpînitorului. Văzînd acesta, s-a mirat mult.
După minunea aceea s-a întîmplat că, într-o noapte, pe cînd
toţi dormeau, s-a aprins foarte rău cetatea Smirna şi ardea o bună parte a oraşului.
Atunci era gîlceavă mare, plîngere şi frică şi strigare şi tot poporul se ostenea
să stingă focul, dar nu putea să oprească nimic, focul luînd mai multă putere.
Adunîndu-se iudeii cei ce farmecă focul şi aceia au rămas deşerţi. Aducîndu-şi
aminte stăpînitorul de Sfîntul Policarp, a zis către învăţătorii curţii şi sfetnicilor
săi: "Nimeni nu va putea să stingă focul acesta decît numai învăţătorul creştinilor,
Policarp, care nu de mult a tămăduit pe robul meu de îndrăcire". Şi, trimiţîndu-i,
l-a chemat şi l-a rugat să ajute cetăţii în primejdia aceea. Sfîntul, ridicîndu-şi
înaintea lor mîinile sfinte, spre cer, a făcut rugăciunile sale către Hristos
Dumnezeu şi îndată focul s-a stins, ca şi cum ar fi fost ape multe şi arderea
a încetat. Poporul socotea că Sfîntul Policarp este unul din dumnezei, iar el,
propovăduind pe adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în ceruri, le spunea că el
este rob al lui Dumnezeu şi pe mulţi îi încredinţa şi îi împreuna cu Biserica
lui Dumnezeu. Apoi a fost odată secetă mare şi foamete şi tot poporul, cu stăpînitorul
şi începătorii cetăţii au rugat pe sfînt ca să-i miluiască şi să ceară ploaie
pentru pămînt de la Dumnezeul său. Atunci, rugîndu-se, îndată a plouat mult
şi adăpîndu-se pămîntul din destul au fost în acel an mai multe roade decît
în alţi ani.
Cu nişte minuni ca acestea făcute de Sfîntul Policarp, apoi
prin tămăduirile făcute de toate bolile şi prin punerea mîinilor lui, mulţi
s-au întors la Hristos Dumnezeu şi din zi în zi creştea Biserica lui Hristos.
Iar urîta închinare idolească se împuţina în cetatea Smirna - în care prin apostoleasca
poruncă a luat Sfîntul Policarp slujirea cuvîntului -, precum mărturiseşte despre
aceasta, zicînd: "Policarp, nu numai că este ucenic al apostolilor, prieten
şi împreună vorbitor al multora care au văzut cu ochii pe Hristos, dar şi în
Asia a fost trimis de dînşii, ca acolo să primească, după Sfîntul Vucol, episcopia
Bisericii din Smirna, pe care Sfîntul Policarp şi noi - zice Sfîntul Irineu
-, fiind în vîrstă tînără, l-am cunoscut, pentru că era de mulţi ani şi foarte
bătrîn. Apoi învăţa cele ce singur le învăţase de la apostoli şi dădea Bisericii
învăţăturile cele adevărate. Toţi episcopii Bisericii Asiei, care au fost după
Policarp, mărturisesc că era cu adevărat mărturisitor al dreptăţii, mai vrednic
de credinţă şi mai statornic decît mulţi alţi învăţători ai Bisericii şi înţelepţi
propovăduitori ai cuvîntului Sfintei Evanghelii. Acest fericit Policarp, în
timpul lui Anichit, papă al Romei, mergînd în Roma, pe mulţi i-a întors de la
eresurile marcioniţilor şi i-a adus la adevărata credinţă, apoi a propovăduit
pe faţă adevărul cel primit de la apostoli".
Sînt unii din cei ce au auzit de la dînsul că Ioan, ucenicul
Domnului, mergînd în Efes, la baie, l-a văzut, spălîndu-se, pe ereticul Herint.
Sfîntul a ieşit îndată de acolo şi-i îndemna pe alţii care erau cu dînsul, zicîndu-le:
"Să fugim degrab de aici, ca nu cumva să cadă baia în care se află Herint, vrăjmaşul
dreptăţii lui Dumnezeu". Pe acelaşi Policarp, întîmpinîndu-l Marcion, ereticul,
i-a zis: "Mă cunoşti oare?" El i-a răspuns: "Te ştiu că eşti cel întîi născut
al diavolului". Pentru că apostolii şi ucenicii lor se păzeau de eretici, încît
nici nu voiau să vorbească cu dînşii, căci se sîrguiau să înşele adevărul cu
cuvintele lor cele meşteşugite şi mincinoase, precum învaţă şi Sfîntul Apostol
Pavel: "De omul eretic, după întîia şi a doua întrebare, să te lepezi, ştiind
că s-a înrădăcinat unul ca acela şi greşeşte; pentru care este osîndit".
Apoi mai este şi epistola lui Policarp, cea scrisă cu multă socoteală către
Filipeni, în care, cei ce voiesc şi se îngrijesc de mîntuirea lor, pot să vadă
credinţa lui şi propovăduirea adevărului.
După ce Antonin, împăratul, a trăit 22 de ani de la împărăţie
şi Marc Aureliu, împreună cu ginerele său, Lucie, au ajuns împăraţi în acea
vreme, fiind mare prigonire în Asia, Sfîntul Policarp s-a sfîrşit muceniceşte,
pentru a cărui pătimire şi sfîrşit se scrie în epistola Bisericii din Smirna,
la care a fost episcop Sfîntul Policarp: "Biserica lui Dumnezeu din Smirna scrie
Bisericii care este în Filomelia şi tuturor sfintelor soborniceştilor Biserici,
care sînt în toate limbile, mila, pacea şi dragostea lui Dumnezeu, a Tatălui
şi a Domnului nostru Iisus Hristos, să fie cu voi. Am scris vouă, fraţilor,
despre alţi mucenici şi despre Sfîntul Policarp, care a stins focul prigonirii
cu sîngele său mucenicesc. Mulţi sfinţi mucenici au arătat atunci bărbăţie nebiruită.
Unii atît de mult au fost bătuţi, încît toate vinele şi alcătuirile s-au rupt
într-înşii şi cele dinlăuntru ale lor se vedeau. Alţii erau tîrîţi pe hîrburi
ascuţite şi pe pietre şi toate cele mai amare chinuri, în multe chipuri scornite
de chinuitori, iar ei le răbdau cu mărime de suflet. Alţii erau daţi fiarelor
spre mîncare. Păgînii, privind la o pătimire bărbătească ca aceea a sfinţilor,
se minunau".
Între alţi răbdători de chinuri un tînăr, anume Ermanic, cu
ajutorul lui Dumnezeu, a arătat aleasă bărbăţie, cu nefricoasă inimă şi cu nebiruită
minte mergînd la moarte, care fireşte pentru toţi este înfricoşătoare. Pe acela
îl sfătuia mult judecătorul să-şi cruţe tinereţile şi să nu piardă cu aşa amară
moarte viaţa asta dulce. El, cînd a văzut slobozite fiarele asupra sa, îndată
s-a repezit la dînsele, zădărîndu-le ca să-l mănînce.
Un oarecare din Frigia, anume Ţuint, văzînd fiarele şi înfricoşata
torturare, s-a temut şi a căzut din mîntuirea sa. De aici este arătat că el
nu cu socoteală, nici cu inimă dreaptă, ci din minte uşoară, ca şi cum s-ar
goni de un grabnic vînt, a mers la judecata păgînească şi a îndrăznit a se da
la chinuire. Astfel s-a făcut altora pildă ca la un lucru atît de mare să nu
îndrăznească a se da chinuirii, fără socoteală. Policarp, auzind de acele chinuri
şi ştiind că poporul elin cel necredincios priveşte spre chinuirea altor mucenici,
striga asupra judecătorului: "Caută pe Policarp şi să pierzi pe cei fără de
Dumnezeu". Policarp, auzind de aceasta, deşi voia să rămînă în cetatea Smirnei
pînă ce va fi prins, acum, fiind rugat de creştini, a ieşit din cetate şi s-a
ascuns într-un sat şi se ruga ziua şi noaptea pentru pacea Bisericii, după obiceiul
său.
Mai înainte cu trei zile de a fi prins de păgîni, a văzut în
vis că s-ar fi aprins perna lui şi a ars. Apoi, îndată deşteptîndu-se din somn
a zis către ceilalţi care erau cu dînsul: "Voi fi ars în foc, pentru Domnul
nostru, Iisus Hristos". După trei zile, au venit în satul acela, de la ighemon,
trimişii săi, pentru căutarea lui Policarp. Aceştia, prinzînd pe doi copii,
i-au bătut cu vergi ca să le spună unde este Policarp şi l-au arătat într-o
cămară în foişor, de unde el putea să fugă, dar n-a voit, zicînd: "Fie voia
Domnului Dumnezeului meu". El, auzind pe slujitori venind la dînsul, a ieşit
pe trepte în întîmpinarea lor, apoi, cu faţa luminoasă şi cu dragoste, le-a
urat sănătate. Slujitorii, fiindcă nu-l cunoşteau, priveau la cărunteţele lui,
la blîndeţea şi la luminarea cinstitei lui feţe şi, mirîndu-se, au zis între
dînşii: "Era drept să suferim atîta osteneală şi sîrguinţă pentru căutarea bătrînului
acesta?" Apoi, Policarp a poruncit să gătească îndată de masă şi-i rugă să mănînce
şi să bea, ospătîndu-se, iar lui să-i dea un ceas de rugăciune.
El se rugă fierbinte către Dumnezeu, dîndu-i mulţumire pentru
toate dumnezeieştile purtări de grijă ce i s-au făcut din tinereţele lui, încredinţîndu-I
Sfînta Biserică, cea răsădită de Dumnezeu prin toată lumea. După multa lui rugăciune,
luînd slujitorii pe bătrîn, l-au pus pe un asin şi l-au dus în cetatea Smirna,
în ziua de Sîmbătă cea mare. Doi cinstiţi senatori, Irod şi Nichita, l-au întîmpinat
în cale şi, luîndu-l în careta lor, îl sfătuiau ca la judecată să se lepede
de credinţă, numai cu cuvîntul. Oare mare lucru este a zice: "Stăpîne, cezarule,
voi jertfi? Şi aşa te vei izbăvi de moarte". La aceasta, Policarp tăcea şi după
ce l-au supărat mult le-a răspuns: "Niciodată nu voi face ceea ce mă sfătuiţi
voi". Ei, mîniindu-se şi ocărîndu-l, l-au aruncat din caretă şi, căzînd, bătrînul
şi-a sfărîmat fluierele picioarelor, însă nu băga în seamă durerea.
Fiind dus la judecată, poporul păgîn a strigat, bucurîndu-se
că Policarp este prins. Sfîntul a auzit din cer glasul Domnului nostru Iisus
Hristos, zicînd: "Îmbărbătează-te, Policarpe, şi te nevoieşte cu mărime de suflet".
Acel glas l-au auzit şi alţii din ai noştri, cum grăieşte epistola. Apoi a întrebat
judecătorul: "Tu eşti Policarp?" El a răspuns: "Eu sînt." Grăit-a judecătorul:
"Cruţă-ţi bătrîneţele tale; leapădă-te de Hristos şi jură-te norocului împăratului".
Grăind acestea, judecătorul şi alte asemenea i-a zis: "Vino-ţi în simţire, Policarpe,
şi zi: Pierde pe cei fără Dumnezeu".
Atunci Policarp cu cinstită faţă şi-a ridicat mîinile spre cer
şi, întinzîndu-le spre necuratul popor, a zis către Dumnezeu: "Pierde pe cei
fără de Dumnezeu". Judecătorul zise: "Leapădă-te de Hristos, vorbeşte-L de rău
şi te voi lăsa liber". Grăit-a Policarp: "De 86 de ani slujesc lui Hristos şi
nu mi-a făcut nici un rău. Cum să-L hulesc cu cuvinte necinstite pe Împăratul
meu, Care pînă acum bine m-a păzit?" Judecătorul zise: "Voi slobozi asupra ta
fiare cumplite". Policarp răspunse: "Slobozeşte, căci nu-mi voi schimba gîndul
meu cel bun, pe cel mai rău". Judecătorul zise: "Te voi da spre ardere". El
răspunse: "Mă îngrozeşti cu focul care se stinge, iar pe cel nestins nu-l ştii,
în care vor arde în veci cei fără de Dumnezeu şi necredincioşii. Nu zăbovi mai
mult şi fă degrab ceea ce ai să faci".
Atunci judecătorul a poruncit crainicului să strige către popor
că Policarp mărturiseşte că este creştin. Auzind acestea, elinii şi iudeii au
strigat cu glas mare: "Acesta este răsturnătorul a toată Asia, acesta este tatăl
creştinilor, acesta este stricătorul zeilor noştri. Să-l arzi de viu". Deci
stăruia poporul cu iudeii, ca Policarp să fie ars. Fiind pregătită mulţime mare
de lemne şi vreascuri, Policarp şi-a lepădat brîul şi s-a dezbrăcat de haine.
Scoase şi încălţămintea din picioare, iar chinuitorii pregăteau fiarele şi piroanele
ca să-l pironească pe Policarp, ca nu cumva să scape din foc. Sfîntul a zis
către dînşii: "Nu se cade să mă pironiţi, pentru că Cel ce are să-mi dea răbdare
în văpaia focului, Acela îmi va da şi bărbăţie ca să nu mă mişc din loc sau
să mă întorc în vreo parte".
Deci nu l-au pironit, ci numai l-au legat şi au pus pe bătrîn
pe lemne, ca pe un berbec ales din turmă, legat pentru jertfa lui Dumnezeu,
spre miros cu bună mireasmă. Şi se ruga Sfîntul Policarp, zicînd: "Mulţumesc
Ţie, Doamne, Dumnezeule, că, împreună cu mucenicii şi mărturisitorii Tăi, ai
binevoit a mă rîndui să beau paharul patimilor Hristosului tău şi să fiu părtaş
al durerilor Lui, precum şi la învierea vieţii veşnice. Primeşte-mă ca pe o
jertfă aleasă şi plăcută ochilor Tăi, pe care Tu singur ai văzut-o mai înainte
şi ai aşezat-o aşa cum ai săvîrşit-o, Dumnezeule adevărat, pe Care eu Te slăvesc,
Te laud, precum şi pe Iisus Hristos, Fiul Tău, Arhiereul cel veşnic, cu Care
se cuvine Ţie şi Sfîntului Duh toată cinstea şi slava, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin".
După ce a zis "Amin", slujitorii au pus foc dedesubt şi, aprinzîndu-se
lemnele împrejur, s-a ridicat o vîlvătaie mare şi s-a făcut tuturor o minune.
Văpaia, împrejmuind pe sfînt şi înălţîndu-se peste capul său, nu se atingea
de el, ci ca o pînză a corabiei suflată de vînt, aşa umflîndu-se împrejurul
lui, se împreuna deasupra capului, în înălţime. Deci stătea Sfîntul Policarp
în mijlocul focului, fiind neaprins, ci curăţindu-se ca aurul în ulcea. Şi am
mirosit, zic smirnenii în epistolă, o bună mireasmă care ieşea din focul acela
şi care pe toate aromele le întrecea cu neasemănare. Păgînii, văzînd aceasta,
au strigat către speculator ca, apropiindu-se cu arma, să-l ajungă prin văpaie
şi să-l ucidă. Alergînd speculatorul, l-a împuns cu o suliţă lungă şi a ieşit
din rană sînge neobişnuit, căci curgînd ca un rîu din izvor a stins focul cu
totul şi toată mulţimea poporului se mira de aceea, cunoscîndu-se cîtă deosebire
este între credincioşi şi cei necredincioşi.
După aceasta, iudeii au rugat pe judecător ca să nu dea creştinilor
trupul lui Policarp, pentru că, ziceau ei, îl vor avea pe dînsul ca dumnezeu,
ca şi pe Cel Răstignit. Nu ştiau ticăloşii că nu se poate să fie aceasta, ca
să se depărteze de Hristos Domnul, Cel ce pe cruce a murit pentru mîntuirea
noastră, şi pe altul oarecare să-l aibă dumnezeu. Pentru că Lui, ca adevăratului
Fiu al lui Dumnezeu, Îi dăm dumnezeiască cinste, iar pe mucenicii şi următorii
lui Hristos, care pentru dragostea cea mare a lor către El au pătimit pentru
Dînsul, după vrednicie îi cinstim cu dragoste, noi, cei ce întru dreapta credinţă
dorim să le fim următori şi părtaşi pentru veşnica slavă.
Sutaşul, prin porunca judecătorului celui rugat de iudei, a
ars trupul lui Policarp, după obiceiul elinesc şi cel ce, fiind viu, de foc
nu s-a vătămat, acela, fiind mort, s-a supus focului. Iar noi, zic smirnenii,
oasele lui cele mai curate decît aurul şi mai scumpe decît pietrele cele de
preţ, adunîndu-le din cenuşă, le-am păzit la un loc cinstit, unde ziua pătimirii
lui cu veselie o vom prăznui, întru pomenirea unei nevoinţe ca aceasta, a celor
ce pentru Hristos au pătimit şi întru întărirea celor ce prin o moarte ca aceasta
vor mărturisi şi vor preamări pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru.
Aceasta am trimis-o vouă prin fratele Marcu şi, după ce o veţi
citi, să trimiteţi epistola aceasta şi la ceilalţi fraţi risipiţi, ca şi aceia
să preamărească pe Domnul, Cel ce ne-a arătat un vas ales ca acesta dintre robii
Săi, Care poate ca şi pe noi toţi să ne umple de darul Său, şi să ne ducă în
veşnica Sa împărăţie, prin Fiul Său, Unul Născut, Iisus Hristos, Căruia I se
cuvine slava, cinstea şi închinăciunea şi mărirea, în veci. Amin.Sărutaţi pe
toţi sfinţii, iar pe voi vă sărută toţi cei ce sînt cu noi şi Evarest, cu toată
casa sa. Vă sărută pe voi cel ce a scris epistola aceasta. Apoi s-a săvîrşit
pomenirea Sfîntului Policarp, în al şaptelea calend al lui Mai - adică în luna
Aprilie, în 25 de zile -, în Sîmbăta cea mare, la opt ceasuri din zi, pe vremea
marelui arhiereu Filip, ighemon fiind Tralian şi împărăţind în veci Iisus Hristos.
Vă dorim să fiţi sănătoşi, cei ce umblaţi întru vestirea cuvîntului lui Iisus
Hristos, cu care toată slava lui Dumnezeu se cuvine, pentru mîntuirea sfinţilor
celor aleşi, precum a săvîrşit pătimirea şi Sfîntul Policarp, căruia şi noi
moştenitori ne facem, întru împărăţia lui Hristos.
Toate acestea le-a scris Cais, de pe cărţile cele de piele ale
Sfîntului Irineu, ucenicul Sfîntului Policarp. De la dînsul le-a prescris Socrat,
cel din Corint. Apoi eu, Pionie presbiterul, le-am luat de la cei mai înainte
numiţi şi le-am urmat cu descoperirea ce mi s-a făcut de la Sfîntul Policarp,
care în vedenie mi s-a arătat. Şi, scriindu-le, am înnoit cele ce erau şterse
prin vechime ca şi pe mine să mă primească Domnul nostru Iisus Hristos, cu aleşii
Săi, în cereasca Sa împărăţie, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi
cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna februarie
Cuvinte cheie: Sfantul Mucenic Policarp, Sfantul Policarp
Cautare:
Vizualizari: 1346
Id: 1456
Imagine:
Share:
